preceptii gresite sau mituri rautacioase despre credintele altora

Mai intai, la multi ani si Dumnezeu sa ii/le binecuvanteze pe toti/toate fratii/surorile in Cristos, numiti dupa numele pamantesc al Celei mai presus de Heruvim si Seraphim, sau dupa derivate ale acestui nume!

Am deschis acest fir, deoarece, de prea multa vreme, si in prea mare masura, intre confesiunile noastre (si ma refer la toate confesiunile cu adevarat crestine, ce sunt reprezentate pe forum) circula, asemeni unor nanoboti destructivi si divizanti, tot felul de mitologeme care deformeaza modul in care putem sa il percepem pe celalalt. Ma refer la distorsiuni, intentionate sau nu, din spirit propangandistic de loialitatea turmei fata de "ai sai" ("strangeti randurile in jurul nostru, aialalti sunt eretici si cred monstruos") sau din ignoranta, a ceea ce se crede cu adevarat de catre celalalt.
Pe alt topic, fratele Scotland the Brave a aratat modul gresit in care este perceput protestantismul calvinist: se vorbeste, si inca intr-un mod lipsit de acuratete informationala, de dogma predestinarii, bineinteles vituperand-o cu sustinatori cu tot, si nu se baga in seama cealalta dogma, chiar mai...centrala, a lor, anume "dogma suveranitatii absolute a lui Dumnezeu".
In ce priveste BC, pot depune marturie ca am citit, cu vreo doi ani in urma, pe un blog/site din acela "traditionalist/stilist" (nu imi aduc acum aminte, si nu am deocamdata timp sa caut) povestea stupefianta, cum ca BC ar marturisi, privitor la Neprihanita Zamislire, cum ca Sfanta Ana, mama Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu, ar fi nascut tot ca Preasfanta, adica fiind si ramanand fecioara in decursul procesului: de la conceptie pana la nastere si ulterior. Noi marturisim ca Maica Domnului a fost curatita prin Har, intr-un mod total si irezistibil, inca de la conceptie, de orice pacat, trecut si viitor, inclusiv de cel originar. In nici un caz nu o marturism conceputa si nascuta fara act matrimonial normal, cu participarea sexuala si celulara a tatalui. Stiu ca e off-topic, totusi intreb: daca domniile voastre v-ati afla calatori pe drumuri de tara, si vreti sa va asezati undeva, nu e asa ca v-ati aseza pe o stanca cat mai curata si alab, si nu pe o balega, sau pe un musuroi, sau pe o portiune de sol murdara/prafoasa? Analogie: balega/musuroi/loc murdar = firea omeneasca, a speciei noastre, deformata/murdarita de pacat; stanca curata, alba si frumoasa = firea curatita prin Har a Maicii Domnului; cel ce vrea sa se aseze = Fiul Intrupat.
Astept comentariile domniilor voastre, din orice confesiune, despre orice malentendu care deformeaza perceptiile despre fratele din alta confesiune, oarecum "condamnandu-l" aprioric in fata "tribunalului" pacatos al mintii noastre.
Poate parea o bagatela, sau ceva inutil, dar nu e. Pentru ca au murit oameni: (greco)- catolici, in frunte cu Sfantul Iosaphat, ucisi de fanatici schismatici; ortodocsi, in frunte cu Sfantul Flavian si Sfantul Partenie, ucisi de monofiziti; protestanti ucisi de catolici (Noaptea Sf. Bartolomeu); catolici ucisi de protestanti (razboiul taranesc de pe vremea lui Luther si razboiul de 30 de ani); anabaptisti ucisi de luterani, etc. Sa luam aminte, fara sa cadem in nebunia de sorginte masonica, cu iz de neohipiotism, a ecumenismului sincretist. Nu suntem la fel, dar suntem deja, dintotdeauna, una prin umanitate si jertfa Fiului Intrupat. Asa ca ne putem intelege si iubi. Nimeni nu trebuie sa moara pentru ca are un mod diferit de a crede!

[AlinB]

Din cate observ, aici ataci 2 subiecte teologice si unul general de natura morala a carui conexiune cu indignarea ta este sa zicem nu tocmai fericita, avand in vedere ca aici nimeni nu a propus sa fie omorat nimeni pentru ca pur si simplu crede in altceva.

Demiterea altor crezuri care se afla in conflict cu propriul crez este, cred, o chestiune cel putin de coerenta interna si mai ales o decizie lucida. Cred ce cred pentru ca am ales sa cred altfel si nu pentru ca din accident, m-am nascut astfel.

Si ca sa fim punctuali, daca tot le-ai mentionat, in ceea ce priveste cele doua subiecte abordate de tine, daca tot l-ai mentionat, crezul lui Mr. Scotland a fost expus de cateva ori pe cel putin doua topice diferite din cate stiu dar cand a fost rugat sa-l detalieze a invocat faptul ca problematica este f. complexa si lipseste timpul si din ce stiu, asa a ramas.

Este foarte posibil ca toate explicatiile dumnealui sa duca in acelasi punct ca cel bine cunoscut si bine-criticat din bine-cuvantate motive, asadar.. sa nu ne grabim cu avocatismele, mai ales daca ele ne duc in punctul in care putem sa ne intrebam: daca un catolic este de acord cu doctrina calvinista, cum se face ca nu a fost imbratisata oficial de catolici iar daca ea este asa conciliabila cu doctrina catolica, cum se face ca acei calvinisti nu sunt catolici?

In ceea ce priveste doctrina romano-catolica a imaculateu conceptiuni, in primul rand formularea cred ca lasa putin de dorit (curatata anticipat de orice pacat viitor? adica a mai pacatuit dar..iertarea fusese deja acordata cu mult timp in urma sau cum?) si in al doilea rand se afla in coliziune directa cu Jetfa Mantuitorului, daca aceasta curatire ar fi fost posibila fara ea (Jertfa) atunci Jertfa nu prea isi mai afla sensul, aceeasi procedura putand fi aplicata direct, neconditionat si anticipat (de la nastere) tuturor oamenilor.

Faptul ca este posibila (cum zic romano-catolicii) dar nu este universal aplicata, pune sub semnul intrebarii seriozitatea lui Dumnezeu vizavi de dorinta Sa de mantuire a tuturor oamenilor (declarata in Sf. Scriptura).

Preceptie? Sau perceptie?

[stefan florin]

În prealabil postat de AlinB

Din cate observ, aici ataci 2 subiecte teologice si unul general de natura morala a carui conexiune cu indignarea ta este sa zicem nu tocmai fericita, avand in vedere ca aici nimeni nu a propus sa fie omorat nimeni pentru ca pur si simplu crede in altceva.

Demiterea altor crezuri care se afla in conflict cu propriul crez este, cred, o chestiune cel putin de coerenta interna si mai ales o decizie lucida. Cred ce cred pentru ca am ales sa cred altfel si nu pentru ca din accident, m-am nascut astfel.

Si ca sa fim punctuali, daca tot le-ai mentionat, in ceea ce priveste cele doua subiecte abordate de tine, daca tot l-ai mentionat, crezul lui Mr. Scotland a fost expus de cateva ori pe cel putin doua topice diferite din cate stiu dar cand a fost rugat sa-l detalieze a invocat faptul ca problematica este f. complexa si lipseste timpul si din ce stiu, asa a ramas.

Este foarte posibil ca toate explicatiile dumnealui sa duca in acelasi punct ca cel bine cunoscut si bine-criticat din bine-cuvantate motive, asadar.. sa nu ne grabim cu avocatismele, mai ales daca ele ne duc in punctul in care putem sa ne intrebam: daca un catolic este de acord cu doctrina calvinista, cum se face ca nu a fost imbratisata oficial de catolici iar daca ea este asa conciliabila cu doctrina catolica, cum se face ca acei calvinisti nu sunt catolici?

In ceea ce priveste doctrina romano-catolica a imaculateu conceptiuni, in primul rand formularea cred ca lasa putin de dorit (curatata anticipat de orice pacat viitor? adica a mai pacatuit dar..iertarea fusese deja acordata cu mult timp in urma sau cum?) si in al doilea rand se afla in coliziune directa cu Jetfa Mantuitorului, daca aceasta curatire ar fi fost posibila fara ea (Jertfa) atunci Jertfa nu prea isi mai afla sensul, aceeasi procedura putand fi aplicata direct, neconditionat si anticipat (de la nastere) tuturor oamenilor.

Faptul ca este posibila (cum zic romano-catolicii) dar nu este universal aplicata, pune sub semnul intrebarii seriozitatea lui Dumnezeu vizavi de dorinta Sa de mantuire a tuturor oamenilor (declarata in Sf. Scriptura).

prietene Alin ai mare dreptate.Conform doctrinii BC lumea are doi mantuitori (pe Fecioara Maria si Hristos) si nu doar unul, asa cum ne invata Biblia (Iisus Hristos).Doamne ajuta!

[delia31]

@Theodor de Mopsuestia

Tu aduci aici in discutie mai multe probleme, fiecare cu complexitatea si nuantele ei: si predestinarea si imaculata conceptie si suveranitatea lui Dumnezeu.

Imi dai voie sa-ti trimit si tie ceva ce i-am trimis mai demult si lui Scot, tot in contextul discutiilor despre predestinare/prestiinta, alegerea sfintilor si suveranitatea absoluta a lui Dumnezeu?

Si in perspectiva ortodoxa, suveranitatea absoluta a lui Dumnezeu e un punct central cu precizarea esentiala ca aceasta suveranitate e indisolubil legata de smerenia Lui absoluta.

In conceptia ortodoxa, suveranitatea lui Dumnezeu si smerenia Lui, sunt nedespartite si nedespartibile, sunt ca fata si verso-ul unei foi, sau, altfel spus, atat de strans impletite ca firele de doua culori diferite ale unui vesmant, incat daca despartim smerenia lui Dumnezeu de suveranitatea Lui, Il „desiram” (ca sa zic asa) si ce mai ramane e un dumnezeu dupa chipul si asemanarea omului, adica fie un suveran despotic care nu consulta si voia libera a creaturilor sale libere, fie un fel de „dumnezeu-tonomat cu fise de indeplinit mofturile lumesti ale suveranului om”.

Or, in Ortodoxie, nu poate fi conceputa suveranitatea lui Dumnezeu fara smerenia Lui absoluta, nici invers, smerenia fara suveranitate.
Doar ca in anumite contexte, Dumnezeu isi dezvaluie predominat una sau alta din acestea doua, fara insa sa o anuleze pe cealalta. Cam ca si un vesmant tesut din fire de nuante diferite, incat dintr-un unghi se vede o nuanta iar din alt unghi alta.

Pe cruce si-a aratat doar smerenia, fara sa insemne ca n-ar mai fi fost suveran absolut. Ideea e ochiul omului, „din tina nedezlumita” nu e exersat sa „cuprinda” nici macar o minuscula parte din nuantele in care s-a revelat Dumnezeu.

Textul pe care ti-l trimit, face referire la alegerea Maicii Domnului ( legat si de predestinare si alegerea sfintilor si de analogia ta cam impura cu balega).

E vorba desigur de Unul si acelasi Dumnezeu (suveran absolut dar si smerit absolut), doar ca, aici, in ipostaza invesmantata a smereniei absolute a Suveranului Universului, care vrea sa devina om dar n-are inca o faptura umana care sa-L nasca, de la care sa-si ia trup uman si care sa-I fie mama.

Suveranul absolut al Universului stia din vesnicie pe cine urmeaza sa-si aleaga pt. a-I fi mama umana, stia din vesnicie ca Ea va accepta si cu toate astea, Suveranul absolut nu face nimic care i-ar incalca in vreun fel libertatea de a accepta sau refuza sa fie aleasa.

Ortodoxia vede in momentul alegerii de la Bunavestire, tocmai paradoxala smerenie absoluta a Suveranului absolut sau paradoxala suveranitate absoluta a Celui mai smerit.
Sau, fiindca ziceai in alt context ca nu intelegi conceptul ortodox de sinergie, textul de mai jos tocmai asta ilustreaza genial: cooperarea libera dintre creatura libera si Creatorul suveran care nu incalca cu nimic libertatea creaturilor Lui.

trimit textul separat ca sa nu lungesc prea mult postarea.

[nutucutu]

În prealabil postat de stefan florin

prietene Alin ai mare dreptate.Conform doctrinii BC lumea are doi mantuitori (pe Fecioara Maria si Hristos) si nu doar unul, asa cum ne invata Biblia (Iisus Hristos).Doamne ajuta!

Asta de unde ati scos-o?

[delia31]

@Theodor de Mopsuestia

Textul e exceptional prin aceea ca surprinde multe nuante care scapa la o lectura superficiala. Se numeste „Fiat” si e scris de Mitropolitul Bartolomeu (RIP)

"Există în viaţa Maicii Domnului un moment de mare răscruce, atât pentru propria ei rânduială, cât şi pentru istoria mântuirii noastre. Acest moment se întrupează într’un singur cuvânt.

Fără el, ceea ce Dumnezeu intenţiona în Buna-Vestire ar fi fost un eşec divin; prin el, conlucrarea dintre Dumnezeu şi om se dovedeşte biruitoare, iar consecinţele ei răzbat până la sfârşitul veacurilor.

Aşadar, tânăra Fecioară se află în rugăciune, iar îngerul Domnului i se arată la un moment dat, o salută: bucură-te! şi-i vesteşte că va naşte fiu.

Maria îi răspunde prin uimire; ea este numai logodită, nu ştie de bărbat, nu pricepe cum, în condiţia ei de absolută puritate, i s’ar putea întâmpla aceasta, îngerul face un pas mai departe: zămislirea va fi de la Duhul Sfânt, Pruncul ce se va naşte se va chema Fiul lui Dumnezeu.

Uluirea Mariei e totală, puterea oricărei înţelegeri e copleşită de mister. Mai mult, asemenea momente sunt pândite, în mod obişnuit, de îndoială şi de necredinţă.

In faţa veştilor năprasnice, colosale, spiritul reacţionează întâi negativ. El s’a obişnuit cu întâmplările comune şi acceptă cu foarte mare greutate faptul extraordinar.

Vestea, de pildă, că ţi-a murit cineva drag e întâmpinată, mai întotdeauna, cu exclamaţia: nu se poate, aşa ceva nu pot să cred! Aşa va exclama o mamă care află că i-a murit fiul pe front, deşi de mult s’a obişnuit cu războiul şi cu posibilitatea unei asemenea pierderi.

Dar tot aşa va exclama şi peste câţiva ani, aflând că, de fapt, prima veste exprimase o eroare, că fiul ei a fost doar prizonier şi că s’a întors acum acasă. Imposibil!

E îndoiala, vecină cu necredinţa, cu care ucenicii Domnului au întâmpinat vestea învierii Lui; de aceea nu le venea să creadă, ne spune Evanghelia, de bucurie mare. E prea frumos ca să fie şi adevărat!

Îndoiala însă e imponderabilul din care te poţi înclina fie într’o parte, fie în alta, e punctul neutru al cumpenei, e acea muchie de cuţit care te poate salva sau te poate prăbuşi.

Pe o asemenea lamă subţire se află, iată, acum, sufletul Fecioarei. Cât va fi ştiut ea din Sfintele Scripturi? Cât va fi cunoscut ea din proorocia Isaiei? în ce măsură aştepta şi ea, ca întregul Israel, venirea lui Mesia?

Iar dacă Mesia, ca Fiu al lui Dumnezeu, urma să Se nască dintr’o fecioară, de ce tocmai ea trebuie să fie aceea? E prea frumos ca să fie şi adevărat!

Dar, dincolo şi mai presus de aceasta, cum poate fi o zămislire de la Duhul Sfânt, în ce chip poate Dumnezeu să umbrească o femeie pământeană spre
a-I naşte Lui un Fiu?

Înţelegerea în sine şovăie şi se poticneşte. Maria stă în cumpănă, dar îngerul nu-i dă răgaz şi-i oferă un exemplu de putere a lui Dumnezeu: bătrâna Elisabeta, de o viaţă cunoscută ca stearpă, se află în cea de a şasea lună a unei sarcini binecuvântate.

Asemenea întâmplări, aşadar, nu trebuie judecate la măsura omului, ci la aceea a lui Dumnezeu, nemăsurată.

Exemplul Elisabetei poate fi convingător, dar, pe de altă parte, e de o concreteţe brutală. O femeie însărcinată în luna a şasea poartă toate semnele apropiatei maternităţi, cu toate implicaţiile ei intime, familiale şi sociale.

Or, ceea ce îngerul îi vesteşte tinerei Fecioare este tocmai o viitoare maternitate. Imaginea Elisabetei se proiectează, năprasnică şi nemiloasă, asupra nevinovatei adolescente.

Elisabeta însă e o femeie căsătorită, cu legământ legiuit înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor, iar faptul că va naşte la bătrâneţe e de natură să stârnească, cel mult, uimire.

Dar ea, Maria?… Dacă va trebui să poarte semnele sarcinii, cine o va scuti de bănuiala logodnicului, de osânda rudelor, de batjocura satului, de tot ceea ce se poate chema oprobiu public? Cine o va apăra de condamnarea legii, care o poate târî la poarta cetăţii şi ucide cu pietre?

Dacă e vorba de un mister, cine va fi în stare să-l propună înţelegerii şi, mai ales, cine va fi în stare să-l accepte, când el vine din gura unei tinere care nu vădeşte într’însa nimic extraordinar?

Iar dacă ea va avea destulă putere să îndure toate umilinţele şi va ajunge mamă, cine-L va scuti pe Fiul ei de stigmatul unui copil de pripas, al unui bastard căruia societatea îi refuză un statut normal? …

Cuvântul îngerului nu este o poruncă. Poruncile se dau în vis, aşa cum le va primi, ceva mai târziu, logodnicul Iosif. Cuvântul îngerului nu este nici vestirea unui fapt împlinit, aşa cum o avusese preotul Zaharia lângă altarul tămâierii.

Buna-Vestire anunţă, deocamdată, doar faptul că Dumnezeu o alesese pe ea, Maria, să devină mama Fiului Său. Ingerul poartă un mesaj, dar şi o invitaţie. E un apel la libertatea Fecioarei de a decide, de a se pronunţa între două alternative, între un da sau un nu. Pentru ca libertatea ei să nu fie întru nimic viciată, i se pun în faţă cele două perspective: pe de-o parte, harul de a deveni Născătoare de Dumnezeu, pe de alta, jertfa de a purta o sarcină aparent reprobabilă.

Spre a-i înlesni hotărârea, îngerul ar fi putut s’o asigure că Iosif, prin revelaţie, va lua totul asupra lui şi că, în faţa societăţii şi a legii, el va trece drept tatăl Celui ce Se va naşte dintr’însa. Dar Mariei nu i se face o astfel de făgăduială, e lăsată să cumpănească singură, în deplină libertate a cugetului.

Un nu ar însemna o amânare a planului dumnezeiesc, un da, împlinirea lui imediată. Ingerul aşteaptă din gura Mariei un singur cuvânt.
Il aşteaptă Dumnezeu, dar în acelaşi timp îl aşteaptă toată suflarea, căci, întrebând-o pe ea, Dumnezeu ne întreabă pe noi, iar prin răspunsul ei urmează să se rostească întreaga omenire.

Iată, Eu stau la uşă şi bat! E clipa când Fecioara însumează într’însa setea universală de libertate.
- Fie! Să-mi fie mie după cuvântul tău!

În acea clipă s’a petrecut întruparea.
Din acest moment îngerul nu mai are nimic de spus şi se face nevăzut.
Buna-Vestire nu e o idilă divină, nici capitolul romanţat al unei biografii, ci actul dramatic prin care Dumnezeu consultă libertatea omului şi o invită la participare.

Dacă, prin Adam şi Eva, omul se pronunţase împotriva lui însuşi, prin Fecioara Maria el se reaşează la unison cu Creatorul şi-şi restaurează propria-i libertate, redându-i, în acelaşi timp, direcţia pentru care îi fusese, întru început, dăruită.

Printr’un singur cuvânt, Maria e purtătoarea de cuvânt a tuturor risipiţilor ce aspiră la un destin comun, obştea mântuiţilor Domnului.
Prin acelaşi cuvânt, însă, Maria îşi asumă, în mod conştient şi deliberat, o rânduială personală cu totul aparte, care va face din ea un unicat al neamului omenesc.

urmeaza partea 2

[ioanna]

Exista multe conceptii gresite despre ce “cred” altii, iar cand spun gresit ma refer la dogmatica lor pe care multi dintre noi nu o cunoastem. Cred ca initiatorul topicului a dorit raspunsuri punctuale la diferite “mituri” legate de cei care au o alta confesiune, o intelegere corecta a punctului lor de vedere, fara a subscrie pozitiei lor , evident. Cel mai bine ar fi ca fiecare sa puna o intrebare, despre ce a auzit , iar daca subiectul n-a mai fost abordat pe alte topice, cineva, care are pregatirea necesara, sa-i raspunda scurt si la obiect, fara alte discutii si polemici, doar nu dezbatem dogma in sine, pe care oricum nu o aprobam, doar aflam punctul lor corect de vedere si nu ce ne-am imaginat (stiam) noi ca ei cred. Pentru dezbateri exista multe alte sectiuni deschise, la fiecare cult in parte.

[delia31]

@Theodor de Mopsuestia

Totul decurge din faptul că, între toate fecioarele lumii, ea este singura hrănitoare de prunc. Dar faptul acesta nu se petrece undeva, într’un spaţiu indefinit şi atemporal, ci aici, pe pământ, într’un anume context social şi într’un anume timp istoric, ceea ce îi conferă un caracter de profundă autenticitate umană şi, totodată, o notă de dureroasă dramă personală.

In această privinţă, realismul aproape brutal al relatării din Evanghelia după Matei este de-a dreptul zguduitor.
Maria nu e scutită de bănuieli, iar primul care se îndoieşte de ea este însuşi Iosif, ocrotitorul şi garantul ei în faţa societăţii.

E de crezut că el va fi fost cel dintâi căruia ea i-a mărturisit despre dumnezeiasca vestire şi suprafireasca întrupare, despre uluitoarea zămislire din pântecele ei sau, mai simplu şi mai omeneşte, despre faptul că era însărcinată.

Dar Iosif nu are nici pe departe capacitatea unei asemenea înţelegeri, aşa după cum nici însăşi Maria nu o avusese după cele dintâi cuvinte ale îngerului.

Cine va întâmpina un asemenea adevăr fără să încerce mai întâi să se scuture de el? Dreptul bărbat se crede victima unei mistificări, iar întâia sa reacţie este aceea de a repudia impostura şi, mai mult, poate chiar de a o denunţa.

Spusele Mariei încearcă, desigur, să învăluiască o greşeală, dar în cazul acesta vina ei este îndoită: mai întâi, greşeala în sine, în al doilea rând, refuzul de a o mărturisi, tendinţa de a o ascunde tocmai faţă de el, care îi acordase logodnicei o încredere totală.

Este aici un „vifor de gânduri necredincioase”, care face din sufletul lui Iosif un adevărat iad şi e de presupus, tot omeneşte, că acest vifor va fi dezlănţuit nu numai în cuget, ci şi în lungi şi dureroase aruncări de cuvinte.

Totuşi, este posibil ca, până la urmă, el să fi acceptat adevărul Mariei, chiar dacă nu era în stare să înţeleagă nimic, şi să fi făcut din el şi adevărul lui. Dar acest adevăr, al lui, putea oare să devină şi adevărul societăţii?

Cine va fi dispus să creadă măcar o fărâmă din povestea cu îngerul? Două alternative îi stau în faţă: să se creadă că el este făptaşul şi să fie osândit ca unul care a încălcat puritatea logodnei, sau să se creadă că făptaşul este altcineva, un necunoscut, iar el să fie arătat cu degetul ca un credul naiv, luat în râs de semeni şi puşi în rândul netrebnicilor.

Şi într’un caz, şi în altul, integritatea lui morală e compromisă, nu există nici o soluţie de a o salva în faţa opiniei publice, atâta vreme cât el va continua să rămână logodnicul Mariei.

In cele din urmă, Iosif alege soluţia disperării: s’o părăsească pe Maria pe ascuns, fără nici o explicaţie, să-şi piardă urma, să rămână fiecare cu destinul său. E un act de laşitate, într’adevăr, dar singurul care îl poate salva. Il poate salva, desigur, pe el. Dar cu Maria ce se va întâmpla? Ea va rămâne complet descoperită în faţa societăţii, căci nimeni nu va crede că logodnicul a părăsit-o fără pricini foarte evidente. Fecioara e pândită de o singurătate fără margini.

E adevărat că, în final, Iosif primeşte în vis revelaţia adevărului, se hotărăşte să devină soţul legal al Mariei şi să ia asupră-şi în faţa oamenilor şi a legii, Pruncul ce Se va naşte, ceea ce face ca Acesta să fie numit, îndeobşte, fiul lui Iosif şi al Mariei. La nivelul comun, faptul extraordinar nu poate gesta decât îmbrăcând veşmântul vieţii comune. Fiul lui Dumnezeu îşi asumă condiţia umană încă înainte de a Se naşte din Fecioară. Dar, până la acest final, câtă dramă! O dramă ce se născuse dintr’un singur cuvânt: Fie!
Nu avea să fie singura. Rânduiala Fecioarei Maria este aceea a unei maici îndurerate. Naşterea umilă din Betleem, spaima de Irod, pribegia în Egipt, singurătatea de după ieşirea lui Iisus la propovăduire, drumul Crucii, răstignirea Fiului sub propria ei privire, - jalea îngropării, toate acestea sunt tot atâtea ascuţişuri de sabie care trec prin inima ei. Toate, dintr’un singur cuvânt: Fie!

Maica Domnului pare tot atât de singulară şi în ipostaza ei cerească. Nu e greu de înţeles de ce ea este mai cinstită decât heruvimii şi mai mărită fără de asemănare decât serafimii: aceştia, neavând trupuri, nu sunt supuşi ispitei şi căderilor trupeşti, dar Sfânta Fecioară, purtătoare de trup, i-a păzit curăţia neîntinată şi l-a păstrat ca pe un potir de aur lămurit în focul dumnezeiesc.

Dar ea sălăşluieşte, totuşi, undeva mai presus de îngeri, în spaţiul unei eternităţi care este numai al ei. In cerul nostru creştin, totul e obştesc, sfinţii sunt în cete, îngerii sunt în soboare, până şi Dumnezeu e în Treime, numai Fecioara Maria este singură, ca un luceafăr de dimineaţă plutind între soare şi stele, aşa cum luminează şi părticica ei de pâine de pe discul proscomidierii. Totul, dintr’un singur cuvânt: Fie!

Este Fecioara Maria o conştiinţă tragică? În ordinea omenescului, da. Dar ea este şi purtătoarea unei ordini suprafireşti, iar aceasta se face cu luciditate, cu o anume conştiinţă de sine. Cât timp trăieşte pe pământ, misterul Mariei nu poate fi înţeles şi acceptat de nimeni, dar ea „îl poartă în inima ei”, ca pe o dulce povară.

Nu este exclus ca episodul dramatic dintre ea şi Iosif, povestit de Evanghelistul Matei, ca şi teama de o nelămurită curiozitate publică, să fi determinat vizita ei, de trei luni, la Elisabeta. Dar extraordinarul episod istorisit de Evanghelistul Luca ne dă măsura conştiinţei de sine a Sfintei Fecioare, poate că de abia acum dobândită pe deplin.

Emoţionanta întâlnire dintre cele două femei are dimensiunile unui poem ceresc. Elisabeta este cea care se simte deodată năvălită de Duhul Sfânt şi are revelaţia Celui pe care Maria îl poartă în pântece. Salutarea ei este, în acelaşi timp, şi mărturisirea acestei revelaţii, ceea ce face ca răspunsul Mariei să capete o rezonanţă de harpă cosmică.

El este nu numai un rezumat al mesajului evanghelic, ci şi prefigurarea unei apoteoze tragice, a faptului că ea, Fecioara, va fi fericită de toate neamurile ca rezultat al jertfei sale de a se smeri. Salutarea îngerului: „bucură-te!”, de neînţeles în suita suferinţelor Mariei, îşi dobândeşte acum înţelesul plenar.
Lacrimile Mamei, vărsate din belşug de-a lungul a treizeci şi trei de ani, sunt răscumpărate de bucuria lăuntrică a Fecioarei, căreia Puternicul i-a hărăzit mărire în veci. Urmare a unui singur cuvânt: Fie!

Oare este Maica Domnului chiar atât de singură?… Iată, ea tămâiază mormântul împreună cu femeile mironosiţe, se bucură împreună cu ucenicii de Învierea lui Iisus, tot împreună cu ei îi urmăreşte Înălţarea la cer şi, mai târziu, va trăi extazul Cincizecimii. Adormirea i-o cântă apostolii, trupul îi este ridicat la cer de către însuşi Fiul ei. Toate acestea însă sunt evenimente.
Deasupra tuturor este un fapt, şi anume că Fecioara Maria, deşi mai presus de îngeri, rămâne solidară cu noi, oamenii, şi cu a noastră mântuire.

Potrivit uneia din cântările Crăciunului, Naşterea Domnului a fost întâmpinată de fiecare cu câte ceva, ca o mărturie a participării la vrerea lui Dumnezeu; îngerii au trâmbiţat cântări, cerul a pogorât steaua, magii au adus daruri, păstorii au venit cu închinarea, pământul a oferit peştera, iar noi, oamenii, am dat-o pe Fecioara Maria.

Omenirea devine astfel născătoarea Născătoarei de Dumnezeu, genealogiile capătă sens şi adâncime, ele mărturisind, pe de o parte, implicarea dramatică a lui Iosif în smerenia Mariei, iar, pe de alta, implicarea apoteotică a neamului omenesc în actul întrupării.

Maica Domnului pluteşte singulară undeva, în spaţiul cerului creştin, dar în acelaşi timp ea este şi rămâne împreună cu noi, căci prin ea ne-am rostit opţiunea pentru mântuirea prin Iisus Hristos şi tot prin ea nădăjduim întru neputinţele noastre.

Poate că de aceea Maica Domnului ne şi este atât de dragă. În vreme ce pentru Domnul Hristos avem un dublu sentiment, de iubire pentru Mântuitor, dar şi de teamă pentru Judecător, pentru ea nu avem decât unul, cel de iubire, pentru aceea care niciodată nu va judeca, ci pururea se roagă pentru noi. în numele nostru, Fecioara Maria s’a rostit cândva în faţa lui Dumnezeu: Fie! în numele ei, la rându-ne, vom aştepta, prin rugăciune, o supremă rostire a lui Dumnezeu: Fie! "

[DragosP]

M i n u n a t!