Familia: părinţi, fraţi, surori...

Deşi există mai multe topicuri în forumul nostru cu diverse probleme de familie, iată că simt nevoia să îmi spun şi eu oful în această direcţie.
Îmi pare rău că ajung să dezvălui probleme de familie aici, dar sunt cam supărată şi constat că nu am cu cine să vorbesc... da, am auzit, dacă nu putem să-i vorbim cuiva despre Dumnezeu, atunci să-i vorbim lui Dumnezeu despre acea persoană... dar deşi încerc, tot amărâtă sunt :-(
Sunt în vacanţă pentru trei săptămâni şi am ales să stau o săptămână la ai mei la ţară, apoi să mergem într-un scurt pelerinaj (eu, părinţii mei şi alte două persoane, prieteni de-ai mei), iar restul concediului mi l-am planificat independent de ei.
Aş dori ca între noi să fie pace şi armonie, dar nu prea iese. Ei sunt nişte persoane destul de autoritare, cu o gândire rigidă, bănuitoare şi pesimistă, cu accente de duşmănie faţă de terţi. Eu încerc să nu mă necăjesc şi să împac şi capra şi varza, dar nu prea îmi iese. Această parte din concediu mi se pare mai degrabă un sacrificiu din partea mea decât o plăcere, sau o bucurie sau relaxare.
Mă supără pentru că îmi reproşează că îi pun pe un plan mai îndepărtat decât pe "străini", că încearcă să îmi facă ei programul şamd. A, desigur, am aproape 40 de ani şi nu trăiesc pe banii lor cam de când am terminat facultatea, în 1997... dar asta nu e suficient pentru ca ei să-mi binecuvânteze "zborul"...
Slavă Domnului că am şi bucurii, dar asta când sunt departe de ei! Ei mă văd posomorâtă şi închisă, prietenii au constatat că sunt o persoană prietenoasă şi deschisă...
Desigur, nu sunt perfectă. Mult timp am suspectat că am probleme de comunicare, dar pentru comunicare e nevoie de două părţi. Ei m-au educat în spiritul materialismului, mândriei, ambiţiei, neîncrederii în semeni. Eu am trecut prin multe până a ajunge la un echilibru, dar iată că apropierea de ei îmi produce aceleaşi traume ca în trecut.
Mă voi opri aici, nu ştiu ce răspunsuri pot primi aici, sper să nu mă dea şi mai mult peste cap...
Vă mulţumesc oricum pentru răbdarea de a fi parcurs acest mesaj!

Poate că rezolvarea problemei, așa cum am înțeles-o eu din rândurile de mai sus, ar trebui să plece de la clarificarea următorului aspect: E voia lui Dumnezeu ca tu să te nevoiești să păstrezi această apropiere de familie, să te exersezi în iubire (și) prin ei? Dacă răspunsul e „da” atunci lucrurile devin clare. Dar dacă răspunsul e „nu”, sau „nu neapărat”, atunci tu ai putea să menții relațiile la minima rezistență și să încerci să îți vezi liniștită de calea ta...
Să vedem ce zic și cei care au trecut prin situații similare.

În prealabil postat de VladCat

Poate că rezolvarea problemei, așa cum am înțeles-o eu din rândurile de mai sus, ar trebui să plece de la clarificarea următorului aspect: E voia lui Dumnezeu ca tu să te nevoiești să păstrezi această apropiere de familie, să te exersezi în iubire (și) prin ei? Dacă răspunsul e „da” atunci lucrurile devin clare. Dar dacă răspunsul e „nu”, sau „nu neapărat”, atunci tu ai putea să menții relațiile la minima rezistență și să încerci să îți vezi liniștită de calea ta...
Să vedem ce zic și cei care au trecut prin situații similare.

Părintele duhovnic îmi zice să fiu în pace cu ei, dar de multe ori îmi sugerează să nu le spun tot adevărul, de exemplu atunci când de anumite sărbători vreau să rămân în Bucureşti ca să merg la biserica mea, să le spun că am diverse alte treburi... căci altfel ei devin geloşi pe Bisercă...
Probabil ar trebui să îmi evaluez mai bine disponibilitatea sufletească faţă de ei... de fapt eu îmi doresc din tot sufletul să fie totul bine, vreau să mergem împreună în locuri frumoase şi în condiţii confortabile (pe banii mei) dar lor li se pare că nu merită cheltuiala şi încearcă (şi la sugestia surorii mele) să îmi schimbe programul, masa, cazarea, compania etc. astfel încât planul meu iniţial se transformă în ceva mai puţin atrăgător.
Nu este o problemă de viaţă şi de moarte, dar e trist că iubirea care ar trebui să existe între noi este pur şi simplu înăbuşită de tot felul de prejudecăţi şi ambiţii...

Într-un anumit sens, orice problemă e de viață și de moarte

[perplexus]

În prealabil postat de Annyta

Nu este o problemă de viaţă şi de moarte, dar e trist că iubirea care ar trebui să existe între noi este pur şi simplu înăbuşită de tot felul de prejudecăţi şi ambiţii...

Tu esti in avantaj, atata timp cat nu reduci totul la materie, interes si stare de moment.
Daca esti o fire luptatoare, ai putea sa intetesti lupta (mai dihai), emanand in continuare dragoste si intelegere, absorbind loviturile lor materialiste fara ca ele sa te afecteze. Ai avea de partea ta pe Cel fara de care nu putem face nimic.
Daca nu poti inteti lupta, macar sa n-o slabesti.
Daca nu poti rezista asa, macar sa nu te lasi prinsa in spiritul lor.
Daca simti ca te cuprinde, atunci departeaza-te si roaga-te pt tine.
Daca tu pui pe Dumnezeu in inima ta, in locul familiei, cred ca Dumnezeu ii va ajuta si pe dansii asa cum stie El, pt iubirea ta catre El

În prealabil postat de perplexus

Tu esti in avantaj, atata timp cat nu reduci totul la materie, interes si stare de moment.
Daca esti o fire luptatoare, ai putea sa intetesti lupta (mai dihai), emanand in continuare dragoste si intelegere, absorbind loviturile lor materialiste fara ca ele sa te afecteze. Ai avea de partea ta pe Cel fara de care nu putem face nimic.
Daca nu poti inteti lupta, macar sa n-o slabesti.
Daca nu poti rezista asa, macar sa nu te lasi prinsa in spiritul lor.
Daca simti ca te cuprinde, atunci departeaza-te si roaga-te pt tine.
Daca tu pui pe Dumnezeu in inima ta, in locul familiei, cred ca Dumnezeu ii va ajuta si pe dansii asa cum stie El, pt iubirea ta catre El

Luptele psihologice mă depăşesc. Mai ales că ei sunt mai mulţi. De aceea prefer să mă retrag cumva în mine, cu gândul că vor trece şi zilele acestea şi mă voi întoarce la viaţa mea liniştită.
Unii zic că nu e normal să te depărtezi de familie şi nici sănătos dpdv psihic, sufletesc. Trebuie să le văd greşelile ca pe nişte neputinţe, şi mă rog pentru depăşirea lor. E adevărat că ei m-au crescut şi într-un anumit sens (bun) şi datorită lor am ajuns unde sunt...
Cred că soluţia e rugăciunea, iar în rest contact limitat.

[Yasmina]

Cumva trebuie sa le depasesti autoritatea.
Si eu am crescut cu parinti autoritari,pana m-am marit si le-am depasit autoritatea,dovedindu-le ca sunt stapana pe viata mea,ca-mi asum toate actiunile si chiar la o adica daca au nevoie de sprijin,se pot baza pe mine.

Iti reproseaza ca petreci timpul cu altii,deoarece sunt gelosi,te iubesc in felul lor total si nu accepta sa fie pusi pe locul 2 cand vine vb despre afectiunea pe acre o doresc din partea ta.
Ar trebui sa incerci un mic exercitiu de empatie si sa te pui in locul lor.Sa te gandesti la greturile si disconforturile prin care a trecut mama ta incepand cu gravidia,apoi cu durerile nasterile,cu noptile nedormite si cu nervii si emotiile de mai tarziu.La toate acestea se adauga si "grija zilei de maine"pe care oamenii cu copii mereu o simt mai acuta,mai apasatoare.

Eu nu m-am inteles deloc cu parintii in adolescenta si dupa 20 de ani,insa acum sunt persoanele mele preferate.
Nu ii mai judec,ii iau asa cum sunt,nu-i mai compar cu alti parinti;nu ma mai consider victima lor,le vad si durerile lor-si ei au fost victime la randul lor.

Cand am inchis lantul slabiciunilor si nu I-am mai condamnat si purtat ranchiuna pt o copilarie mai lipsita de iubire,m-am simtit libera,usoara si vindecata.Pana la urma,numai eu eram cea care caram dupa mine bagaje grele.Asa am iesit toti in castig.

Desigur,nu am pretentia ca situatia ta este asemanatoare cu a mea,pe undeva banuiesc ca a mea a fost mai tragica-dar Domnul este bun.
Pe mine nu m-ar nelinisti sau plictisi o intrunire de familie,deoarece sunt foarte independenta si directa,daca nu doresc sa fac ceva sau sa ma implic intr-un proiect nu o fac,dar incerc sa trasez eu planul calatoriei,detaliile si ma stept ca ceilalti sa le accepte. Intr-un fel,sunt greu de suportat chiar si eu...dar platesc pe alte parti,nimic nu ramane cu datorie!

[Yasmina]

În prealabil postat de Annyta

Luptele psihologice mă depăşesc. Mai ales că ei sunt mai mulţi. De aceea prefer să mă retrag cumva în mine, cu gândul că vor trece şi zilele acestea şi mă voi întoarce la viaţa mea liniştită.
Unii zic că nu e normal să te depărtezi de familie şi nici sănătos dpdv psihic, sufletesc. Trebuie să le văd greşelile ca pe nişte neputinţe, şi mă rog pentru depăşirea lor. E adevărat că ei m-au crescut şi într-un anumit sens (bun) şi datorită lor am ajuns unde sunt...
Cred că soluţia e rugăciunea, iar în rest contact limitat.

Greseli?Cine nu greseste?
Trebuie sa inveti sa-i accepti cu bune si rele.
Dar de sa-i judeci si sa-i scanezi de greseli si neputinte? Cine are timp de asta cu parintii care imbatranesc? :)
Intelegeti-va acum si iubiti-va cand inca mai sunt pe pamant;oricum cand vor muri nu-ti vei aminti decat momentele frumoase si vei suferi mult si te vei invinovati ca nu ai petrecut mai mult timp in compania lor.

[gdf-fdc]

În prealabil postat de annyta

deşi există mai multe topicuri în forumul nostru cu diverse probleme de familie, iată că simt nevoia să îmi spun şi eu oful în această direcţie.
îmi pare rău că ajung să dezvălui probleme de familie aici, dar sunt cam supărată şi constat că nu am cu cine să vorbesc... Da, am auzit, dacă nu putem să-i vorbim cuiva despre dumnezeu, atunci să-i vorbim lui dumnezeu despre acea persoană... Dar deşi încerc, tot amărâtă sunt :-(
sunt în vacanţă pentru trei săptămâni şi am ales să stau o săptămână la ai mei la ţară, apoi să mergem într-un scurt pelerinaj (eu, părinţii mei şi alte două persoane, prieteni de-ai mei), iar restul concediului mi l-am planificat independent de ei.
Aş dori ca între noi să fie pace şi armonie, dar nu prea iese. Ei sunt nişte persoane destul de autoritare, cu o gândire rigidă, bănuitoare şi pesimistă, cu accente de duşmănie faţă de terţi. Eu încerc să nu mă necăjesc şi să împac şi capra şi varza, dar nu prea îmi iese. Această parte din concediu mi se pare mai degrabă un sacrificiu din partea mea decât o plăcere, sau o bucurie sau relaxare.
Mă supără pentru că îmi reproşează că îi pun pe un plan mai îndepărtat decât pe "străini", că încearcă să îmi facă ei programul şamd. A, desigur, am aproape 40 de ani şi nu trăiesc pe banii lor cam de când am terminat facultatea, în 1997... Dar asta nu e suficient pentru ca ei să-mi binecuvânteze "zborul"...
Slavă domnului că am şi bucurii, dar asta când sunt departe de ei! Ei mă văd posomorâtă şi închisă, prietenii au constatat că sunt o persoană prietenoasă şi deschisă...
Desigur, nu sunt perfectă. Mult timp am suspectat că am probleme de comunicare, dar pentru comunicare e nevoie de două părţi. Ei m-au educat în spiritul materialismului, mândriei, ambiţiei, neîncrederii în semeni. Eu am trecut prin multe până a ajunge la un echilibru, dar iată că apropierea de ei îmi produce aceleaşi traume ca în trecut.
Mă voi opri aici, nu ştiu ce răspunsuri pot primi aici, sper să nu mă dea şi mai mult peste cap...
Vă mulţumesc oricum pentru răbdarea de a fi parcurs acest mesaj!

nu trebuie sa te mai preocupe parintii tai, fratii,surorile ,trebuie sa te procupe viata ta:familie,serviciu,sanatate etc.atata timpt cat te vei gandi la parinti si frati o sa uiti de tine iar grijile si problemele te vor coplesii. Ps sa nu se interpreteze ca parintii si fratii nu mai trebuiesc bagati in seama,acest lucru trebuie facut cu moderatie

În prealabil postat de Yasmina

Greseli?Cine nu greseste?
Trebuie sa inveti sa-i accepti cu bune si rele.
Dar de sa-i judeci si sa-i scanezi de greseli si neputinte? Cine are timp de asta cu parintii care imbatranesc? :)
Intelegeti-va acum si iubiti-va cand inca mai sunt pe pamant;oricum cand vor muri nu-ti vei aminti decat momentele frumoase si vei suferi mult si te vei invinovati ca nu ai petrecut mai mult timp in compania lor.

Da, Yasmina, toţi greşim, şi nu trebuie să judec pe nimeni. Dar atunci când vin către mine cu fel şi fel de reproşuri şi văicăreli, dar nu ascultă niciun sfat, nu am cum să îi ajut... Cel mai mult am suferit în viaţă atunci când am încercat să trăiesc după modelul lor. Cel mai bine mi-a fost când am reuşit să mă rup de acest model, descoperind că Tatăl din ceruri este mai important şi ne învaţă drumul vieţii adevărate, al bucuriei, al mântuirii...
De fiecare dată când stau mai mult cu ei, îmi doresc să plec cât mai repede. Când sunt departe, îmi pot aduce aminte de lucrurile bune. Faţă în faţă, avem de escaladat diferenţele de opinii.