Spovedania

[Mihnea Dragomir]

În prealabil postat de anisoara

In ultimii ani m-am apropiat mai mult de biserica dar acum desi e post (pe care il tin) si crestinii merg la spovedanie eu nu simt ca trebuie sa fac acest lucru.Mi se pare ca nu mai am pacate , ce sa spun ...?!
Sa merg cand voi simti aceasta nevoie interioara sau sa ma fortez si sa ajung la biserica la spovedanie ca toti bunii crestini?

Spovediţi-vă ori de câte ori simţiţi, în baza examenului de conştiinţă săptămânal (optim ar fi: zilnic) că aveţi păcate mari sau păcate despre care nu aveţi conştiinţă limpede că sunt mari sau mici. Legătura dintre spovadă şi post e următoarea: trebuie să ne spovedim cel puţin odată pe an, de preferinţă în postul Paştelui, care, dintre posturi, este acela care are un caracter penitenţial deosebit. Faţă de acela, numit "Sfântul şi Marele Post", celelalte trei posturi, şi anume al Sf Ap Petru şi Pavel, al Sf Maria şi al aşteptării venirii lui Mesia (Adventul sau postul Crăciunului) au un caracter penitenţial relativ mai mic.

Dacă aţi ajuns la un asemenea grad de înaintare spirituală încât pe parcursul unui an nu aţi făcut niciun păcat mare (spre exemplu: nu aţi bârfit niciodată vorbind fără temei despre cineva că ar avea păcat grav, nu aţi îndemnat pe nimeni să facă un păcat grav, nu aţi folosit contracepţia, nu aţi lipsit de la slujbă în nicio zi de Duminică şi nici în alte sărbători, nu aţi încălcat cu bună ştiinţă postul, aţi ascultat de superiorii dv, aţi îndeplinit canonul de la ultima spovadă, precum şi celelalte obligaţii prescrise), atunci, felicitări ! Tot ce vă rămâne de făcut este să mergeţi în timpul pascal la spovadă şi să spuneţi: "nu îmi amintesc să fi făcut niciun păcat grav".


În concluzie:
-a fi bun creştin nu înseamnă a aştepta postul următor pentru a te spovedi, ci a căuta să te spovedeşti deîndată ce conştiinţa îţi spune: "warning: sin here !"
-o dată pe an, trebuie să mergem la spovadă chiar dacă o cercetare serioasă ne arată că nu avem niciun păcat grav, încălcarea acestei norme fiind ea însăşi păcat grav.

[Mihnea Dragomir]

În prealabil postat de o nestiutoare_

Dar cand se intampla sa ramana pacate nespovedite, cu tot cu tehnica notatului pe hartie?

Adica a trecut Spovedania, Impartasania asemenea, dar mai sunt lucruri de marturisit. Le amintim la urmatoarea Spovedania, precizand situatia?

Da: dacă e vorba de păcate de care ne-am amintit ULTERIOR spovezii, deşi am primit absolvirea în mod valid şi spovada a fost bună (adică mântuitoare), este bine a le aminti la următoarea spovadă: însuşi faptul că ni le-am amintit este semn că Dumnezeu, acţionând prin persoana Sfântului Duh, Care este inspiratorul nostru, doreşte să le spovedim şi pe acelea.

Dacă, însă, e vorba de păcate de care nu ne-am amintit ulterior spovezii, ci ANTERIOR acesteia, trecându-le sub tăcere dintr-un motiv sau altul (ruşine, teama de încălcarea secretului spovezii, etc), atunci situaţia e mai complicată: spovada nu a fost bună, adică sufletul nostru nu şi-a redobândit starea de graţie sfinţitoare, fără de care mântuirea nu este cu putinţă. Ceea ce trebuie făcut, în acest caz, este să reluăm întregul proces al spovezii, menţionând:
-păcatele menţionate anterior
-păcatul trecut anterior sub tăcere
-faptul că ne-am prezentat la spovadă ascunzând acel păcat, fapt care este el însuşi păcat grav.

[Marius22]

Psalmistul David intr-un psalm ce se citeste la inceputul Utreniei ne arata ce presupune Spovedania: "Ca faradelegea mea eu o voi vesti si ma voi ingriji pentru pacatul meu".

Nu este de ajuns doar a aminti pacatele in Taina Spovedaniei, fara a ne pocai din inima, fara a urma canonul primit de la duhovnic si fara a le parasi cu totul, adica fara a ne "ingriji pentru pacate".

[costel]

În prealabil postat de Marius22

Nu este de ajuns doar a aminti pacatele in Taina Spovedaniei, fara a ne pocai din inima

Marturisirea fara pocainta echivaleaza cu ruperea unei buruieni. Cunoastem ca daca nu o scoatem din radacina, ea creste dupa rupere si de multe ori mai bine. Pocainta acest lucru aduce - smulgerea pacatului din radacina.

[catalinmihai]

De foarte multi ani nu m-am mai spovedit,iar cand ma spovedeam niciodata nu am fost usurat sau impacat cu mine! De multe ori am crezut ca sunt impetrit in suflet,(probabil),dar parca intotdeauna lipsea ceva....ori nu stiu sa ma spovedesc,ori nu inteleg sau aprofundez pacatele mele,ori...imi scapa ceva si nu-mi dau seama ce anume.Tare mult mi-as dorii sa scap de toate pacatele din trecut asa cum trebuie insa,nu stiu cum sa fac Da recunosc,sunt nestiutor si-mi pare rau,dar vreau sa ma intorc pe calea cea buna,ma doare ca trec zilele si sunt din ce in ce mai gol in suflet si parca Bunul Dumnezeu se daparteaza foarte mult de mine si ma simt singur. Daca stie cineva ce simt sau daca mai e cineva care a trecut prin astfel de stari si a reusit intr-un final sa isi gaseasca linistea il rog frumos sa-mi spuna si mie cum a procedat. Si daca cineva stie un duhovnic bun care sa stie sa umble in sufletul omului,sa-l intoarca pe toate partile,sa-l pacate de pacate,rog frumos sa-mi spuna si mei!
Multumesc mult!

[Mihnea Dragomir]

În prealabil postat de catalinmihai

De foarte multi ani nu m-am mai spovedit,iar cand ma spovedeam niciodata nu am fost usurat sau impacat cu mine!

Dupa spovada, simtamantul pe care il avem de obicei este de suflet usor, incat parca am avea aripi, in timp ce o recunostinta adanca fata de Dumnezeu, care ne-a dat acest mare dar, ne umple inima.
Cand acest lucru nu are loc, poate fi fie o incercare de la Ispititorul, care incearca prin orice mijloace sa ne indeparteze de medicamentele lui Cristos, dar poate fi si din cauza ca spovada nu a fost buna, lipsindu-i ceva. In acest caz trebuie sa ne intrebam: am spovedit toate pacatele de care ne-am amintit, ori am ascuns chiar si unul singur ? Ne-am cait de ele, sau, de fapt, consideram ca nu sunt chiar asa de mari pacate ? Am luat hotararea ferma de a nu le mai repeta, ori ne-am spus in sinea noastra: "le marturisesc pe acestea si de maine o iau de la capat". La randul lui, preotul este el hirotesit pentru a face spovezi ? (Nu toti preotii sunt hirotesiti, iar incalcarea acestui lucru face ca Sacramentul sa fie invalid). A rostit Sfanta Formula asa cum trebuie, ori a balmajit ceva ce nu am inteles ?

ma doare ca trec zilele si sunt din ce in ce mai gol in suflet si parca Bunul Dumnezeu se daparteaza foarte mult de mine si ma simt singur.

Chiar asa se intampla: Dumnezeu se indeparteaza de dv. Ca sa fim mai rigurosi, dv va indepartati de El, fiindca El ocupa locul din centru. Cum se spune in fizica, El e centrul de referinta, a spune "trenul s-a indepartat" e mai bine formulat decat "gara s-a indepartat".

Desigur ca Dumnezeu ii iubeste pe toti oamenii, care se impart in urmatoarele doua categorii: dreptii si pacatosii. Dar nu-i iubeste pe toti la fel. Cu dreptii este foarte prietenos, iar pacatosii pierd prietenia Lui.

Si daca cineva stie un duhovnic bun care sa stie sa umble in sufletul omului,sa-l intoarca pe toate partile,sa-l pacate de pacate,rog frumos sa-mi spuna si mei!
Multumesc mult!

Stiti biserica de langa dv, aceea de dupa colt, cum iesiti ? Ei bine, acolo veti gasi exact duhovnicul de care aveti acum nevoie.

Cu fratietate in Cristos,
M.D.

[cezar_ioan]

În prealabil postat de catalinmihai

Daca stie cineva ce simt sau daca mai e cineva care a trecut prin astfel de stari si a reusit intr-un final sa isi gaseasca linistea il rog frumos sa-mi spuna si mie cum a procedat.

Mai întâi am trăit luarea hotărârii de a mă spovedi. După o lungă ceartă cu mine însumi, după argumente pro şi contra, am ajuns la concluzia că lucrul cel mai bun e să mă spovedesc. M-au ajutat mult cărţile - Scriptura, diverse cărţi duhovniceşti, Filocalia. I-am crezut pe cuvânt, după o lungă perioadă de negare, pe Părinţi. Slavă lui Dumnezeu! Că S-a milostivit chiar şi de mine...
Dar unde? Unde să mă spovedesc? Ştiam că în Bucureşti sunt multe biserici; la care să merg? Care o fi un duhovnic priceput? (ziceau nebunia şi prostia mea, dezvoltate cu ajutorul priceput al coconetului religios al capitalei patriei; tot felul de sfinţişori şi de sfinţişoare de prin baruri şi alte locaşuri, de obicei de cultură, mă îndemnau să fiu cu mare luare aminte la cine mă spovedesc prima dată... Doamne, cum îi mai respectam şi ascultam pe puii aştia de cuc!...) Şi aşa, meditînd steril, a mai trecut vreo juma de an. Apoi m-am prins că tergiversez, spre bucuria dracilor şi spre surparea mea. Şi, într-o binecuvântată zi rânduită de Domnul spre ridicarea mea din mocirla porcească în care îmi târâsem sufletul, am ieşit din bloc şi am intrat în prima biserică ieşită în cale: cea de lângă bloc, evident, care mă aştepta acolo de ani şi ani... Dintotdeauna, parcă...:)
Părintele mi-a dat un îndreptar pentru spovedanie, ca să mă ajute să îmi fac un "tur de conştiinţă". Seara am parcurs tot caietul, singur, cu răbdare (şi cu groază de mine însumi, realizînd nerozia mea şi prăpădul pe care îl făurisem singur). Cu lacrimi, cu oftaturi, cu imagini nebuneşti jucîndu-mi înaintea ochilor, cu multe sentimente grele... Am plâns mult, am scris cu mâna mea păcatele mele pe o foaie, apoi am adormit, extenuat şi oarecum liniştit.
A doua zi a urmat prima spovedanie din viaţa mea. A durat cam o oră, aveam o listă de peste o sută de liniuţe... Părintele m-a ascultat fără să scoată un sunet, apoi, dîndu-mi câteva cuvinte de mângâiere şi o serie de îndrumări, m-a încurajat să îmi îndrept viaţa şi să mă deprind cu mersul la Biserică. Ceea ce am şi făcut. Spre folosul meu şi al familiei mele.

Mai greu a fost după vreo doi ani când, în urma unor nepotriviri între nevoile mele şi cuvântul părintelui, am luat amândoi hotărârea să îmi caut alt duhovnic. Treabă grea, care a durat ani de zile... Rareori mă spovedeam, pe unde apucam, când simţeam că mi s-a încărcat sufletul de păcate multe şi grele... Când parcă nu mai puteam trăi nici măcar cu mine însumi, cu atât mai puţin între oameni sau înaintea Domnului... Mă spovedeam însă, oarecum disciplinat, în posturi.
Au fost însă şi perioade când ajunsesem să mă îndoiesc de folosul spovedaniei... Suflet golit, sfârşit...

Cred acum, cred cu adevărat că ai de făcut un lucru foarte bun, cel mai folositor cu putinţă. Aşa cum a spus şi Mihnea: să intri în biserica de după colţ sau, poate, de peste drum sau de pe unde o fi mai aproape. Să te smulgi pur şi simplu din mâlul greu şi seducător al tergiversării (face parte din vraja bolii noastre sufleteşti).
Dezbate cu preotul locului rezistenţele şi frământările tale. Chiar dacă nu te va spovedi, părintele îţi poate fi de folos prin lămuriri şi prin energia omului sfinţit de harul Duhului Sfânt şi îţi poate recomanda un alt preot... nu ştiu eu, vei descoperi acolo, pe loc...
În tot cazul, să te frămânţi singur pe tema mărturisirii, să te perpeleşti sub războiul gândurilor, e un calvar care mai degrabă îţi sleieşte sufletul de puteri decât te ajută la ceva bun.

Curaj! Ai de înfruntat doar tendinţa minţii noastre omeneşti de a fi ea dumnezeul nostru şi al lumii. Ignoră-o! Ursul trece câinii latră. Fii şi tu urs, deocamdată, strecoară-te printre câinii gândurilor deznădejdii, apoi te vei simţi cu adevărat om! (Cât despe dracii care se adună mereu ca să ne zăpăcească şi să ne descurajeze, nici nu merită să pomenim. Oricum ne vor sâcâi toată viaţa, că altă treabă nu au, scârboşii şi viclenii... Dă-le pace şi lasă-i cu soarta lor nefericită...)
Domnul fie cu tine! AMIN+

[cezar_ioan]

În prealabil postat de Mihnea Dragomir

Spovediţi-vă ori de câte ori simţiţi, în baza examenului de conştiinţă săptămânal (optim ar fi: zilnic)

"Şi mai optim" ar fi: în fiecare clipă.
Mă refer la examenul de conştiinţă (nu la spovedanie).

[catalinmihai]

Multumesc din tot sufletul,frumoase cuvinte! Va iubesc,am prins curaj!Bunul Dumnezeu sa ne ajute!