Patimile

Da, acum sunt mai lamurit in privinta modului cum vezi lucrurile. Ma gandisem ca ai putea sa pui un accent prea mare pe o anumita latura, ceea ce m-a facut sa aduc in discutie "nimicul" care e omul, comparativ cu Dumnezeu, sau mai bine zis nimicul care ramane din om daca isi duce viata fara Dumnezeu. (cred ca asta pot spune, intr-adevar, fara retinere)
Din fericire ai postat mai sus un mod de a vedea lucrurile care mi-a mers la inima. Iti multumesc pentru aceste randuri, poate vei gasi ragazul sa mai dezvolti.
Iti multumesc pentru toate aceste ganduri pe care le gasesc bune, frumoase, de folos!

[George.m]

Avva Dorotei puncteaza ca "Dumnezeu ne-a dat in chip firesc virtutile. Dar patimile nu le avem in chip firesc. Caci nici nu au vreo fiinta, sau vreun ipostas; ci sunt ca intunericul care nu exista (nu subzista) dupa fiinta, ci sunt ca o boala (o patima) a vazduhului care se iveste dupa aceea, din lipsa luminii. Abatandu-se sufletul de la virtuti din iubirea de placere, a dat nastere patimilor (bolilor) si le-a intarit pe acestea impotriva sa" (Felurite invataturi lasate ucenicilor sai, XIII, c.10, in Filocalia IX).


Avand in vedere cele spuse mai sus, spune Parintele Staniloae: "nici virtutile nu stau de sine, caci nu gasim bunatatea stand de sine. Bunatatea e totdeauna a cuiva. Iubim un om bun. Ne mangaie bunatatea cuiva. Nu ne mangaie bunatatea in sine. Dar virtutea sau bunatatea se raspandeste in mod firesc din persoana, cum se raspandeste lumina sau sensul.

Dar rautatea sau lipsa de sens nu se raspandesc in chip firesc din persoana. Acestea apar ca o falsa existenta, ca un minus, prin lipsa bunatatii, a virtutii, a luminii. Ele nu sunt decat o boala a persoanelor existente, care in mod firesc raspandesc din ele bunatatea, lumina, ca iradieri ale fiintei lor.

Fara indoiala, simtim dureros patimile, dar le simtim ca o lipsa a ceea ce trebuie sa fie, ca stirbiri, ca o boala, ca o slabiciune a fiintei, ca neputinta a ei de a manifesta continutul pozitiv. In rau e o neputinta, dar o neputinta care chinuieste pe cel din care porneste si pe cel asupra caruia se rasfrange.

Iar cel asupra caruia vine, de multe ori opunandu-i aceeasi neputinta cu voia, isi mareste neputinta. Daca i-ar opune puterea de iradiere a fiintei sale, ar ajuta-o sa se intareasca. Daca i-ar opune taria sa, adica virtutea, i-ar infuza si aceluia o tarie, l-ar ajuta sa se tamaduiasca.

Cel se sufera de neputinta raului socoteste sa se tamaduiasca prin cautarea unor mijloace tot asa de inconsistente. Egoistul, suferind de minusurile lui, cauta sa si le tamaduiasca, cautand bunuri inconsistente si ele: placeri trecatoare, bunuri trecatoare, laude false etc. Astfel, din deputinta, raul se mareste in neputinta lui. Factorul care iradiaza raul simte neputinta lui, cum o simte si cel asupra caruia se raspandeste; dar o neputinta impotriva careia nu vrea sa lupte nici unul, nici celalalt".

[George.m]

"Patimile savarsite cu fapta, cu fapta se si tamaduiesc. Caci precum neinfranarea, placerea, lacomia pantecelui si viata nepasatoare si fara randuiala inradacineaza in suflet deprinderea patimasa si il duc la fapte necuvenite, asa stramtorarea in infranare, ostenelile si nevointele duhovnicesti aduc in el despatimirea si-l stramuta de la patima la nepatimire" (Cuviosul Nichita Stithatul).

"In aceasta sta rostul epitimiilor date de duhovnic in Taina Pocaintei. N-ajunge ca pacatosul sa regrete teoretic faptele sale, ci intrucat acelea au izvorat dintr-o slabire a firii sau din niscai obisnuinte egale cu patimile, aceste obisnuinte trebuie vindecate tot prin fapte staruitoare, prin fapte de putere a spiritului manifestat prin trup. De aceea faptele de pocainta sunt fapte tamaduitoare, intaritoare ale firii" - Parintele Dumitru Staniloae.

[Marius22]

Perioada Triodului subliniaza toate patimile si mijloacele prin care putem primi tamaduirea, insa subliniaza parca mai accentuat patima desfranarii.

Fiul Risipitor a cheltuit averea in desfranari si s-a intors la Tatal, Sfanta Maria Egipteanca a parcurs calea de la desfranare la sfintenie, femeia pacatoasa a spalat cu lacrimi picioarele Mantuitorul si le-a sters cu parul capului ei.

De ce tocmai desfranarea? Pentru ca aceasta patima arata cel mai concret alipirea, unirea fiintiala cu ceva strain (o persoana straina), in cazul nostru cu pacatul.

Firea umana cazuta putem spune ca "desfraneaza" cu pacatul (cu toate pacatele), devine una cu el, alipindu-se totodata in chip pacatos de universul creat.

Pocainta presupune atat biruinta desfranarii ca pacat trupesc, cat si biruinta desfranarii cu celelalte pacate.

[Ekaterina]

Am gasit o frumoasa istorioara in Pateric care ne arata ca omul trebuie sa se ocupe in primul rand de patimile care il stapanesc .

"S-a dus un frate oarecare din partile lui Avva Pimen, in strainatate. Si a ajuns la un pustnic acolo, ca era milostiv si multi veneau la dansul. Si a vestit lui fratele cele despre Avva Pimen. Si auzind fapta lui cea buna, a dorit sa-l vada. Deci, intorcandu-se fratele in Egipt, dupa catava vreme a venit pustnicul din strainatate in Egipt, la fratele cel ce venise la el, ca ii spusese lui unde petrece. Si vazandu-l acela s-a mirat si s-a bucurat foarte. Si a zis pustnicul: <<Fii bun si du-ma la Avva Pimen>>. Si luandu-l, a venit la Avva Pimen, si a vestit cele despre dansul, zicand ca mare om este si multa dragoste si cinste are la locul lui, si i-am vestit lui despre tine si, dorind sa te vada, cu bucurie a venit la tine. Si cu bucurie si sarutandu-se unul cu altul, au sezut. Si a inceput cel strain a vorbi din Scriptura lucruri duhovnicesti si ceresti. Si si-a intors Avva Pimen fata lui si nu i-a dat raspuns. Si vazand ca nu vorbeste cu dansul, mahnindu-se, a iesit. Si a zis fratelui celui ce l-a adus pe el: <<In zadar am facut toata calatoria aceasta, ca am venit la batranul si iata, nici a vorbi cu mine nu voieste>>. Si a intrat fratele la Avva Pimen si i-a zis: <<Avvo, pentru tine a venit acest om mare, avand atata slava la locul lui. Pentru ce n-ai vorbit cu dansul?>> I-a zis lui batranul: <<Acesta dintre cei de sus este si cele ceresti graieste, iar eu din cei de jos sunt si cele pamantesti vorbesc. De mi-ar fi vorbit de patimi ale sufletului, i-as fi raspuns. Dar daca pentru lucruri ceresti, eu acestea nu stiu>>. Deci iesind fratele i-a zis: <<Batranul nu degraba vorbeste din Scripturi, si cand cineva ii va grai lui despre patimile sufletului, ii raspunde>>. Iar el, umilindu-se, a intrat la batranul si a zis catre dansul: <<Ce voi face, Avvo, ca mult ma stapanesc patimile sufletului?>> Si a luat aminte la dansul batranul, bucurandu-se. Si a zis: <<Acum bine ai venit. Deschide-ti gura ta pentru aceasta si o voi umplea de bunatati>>. Iar el mult folosindu-se zicea: <<Cu adevarat, aceasta este calea cea adevarata>>. Si multumind lui Dumnezeu, s-a intors la locul sau bucuros caci cu astfel de sfant s-a invrednicit a se intalni".

Vi se intamplă să aveţi dorinţa sinceră de a vă debarasa de patima/ patimile care vă necăjesc/ stăpânesc, să vă promiteţi şi să promiteţi la spovedanie că nu "veţi mai face" dar apoi să cădeţi din nou pradă acelor patimi? Poate mai rar, mai puţin, mai "controlat"... dar de fapt să vă încălcaţi promisiunea?

Ce e de făcut în asemenea cazuri? Desigur, tot la părintele duhovnic e cheia, totuşi e ruşinos să mergi de n ori cu aceeaşi problemă.... Doamne, câtă răbdare mai are! Şi eu... :-((


Ca o paranteză, am găsit zilele trecute următorul sfat al Sfântului Antonie cel Mare:
"Nu-ţi descoperi gândurile tuturor, ci doar acelora care pot să-ţi vindece sufletul."


Sper ca această postare să nu fie o alegere proastă!

[Marius22]

Care este esenta patimilor? "Raul pe care nu-l voiesc" si pe care il fac, ne spune Sfantul Apostol Pavel.

Iata cum patima se hraneste si creste pe irationalitate. Asa se face ca ea are ultimul cuvant de spus, nu vointa noastra slabita, desi aceasta cunoaste binele si il cauta. De aceea si tamaduirea de patimi nu incepe cautand a urma propriei vointe, ca una ce este nedemna de a ne increde intru ea, ci voii dumnezeiesti. Iar voia dumnezeiasca ni se descopera in chip minunat prin duhovnic.

Fie ca fiecare dintre noi sa ne eliberam pe aceasta cale de cat mai multe din lanturile si lacatele nevazute cu care ne impresoara pacatele si patimile, si prin care suntem tinuti "in pamant strain". Sa ne bucuram de darul libertatii, acela prin care putem simti iarasi caldura "bratelor parintesti".

[Ekaterina]

În prealabil postat de Annyta

Vi se intamplă să aveţi dorinţa sinceră de a vă debarasa de patima/ patimile care vă necăjesc/ stăpânesc, să vă promiteţi şi să promiteţi la spovedanie că nu "veţi mai face" dar apoi să cădeţi din nou pradă acelor patimi? Poate mai rar, mai puţin, mai "controlat"... dar de fapt să vă încălcaţi promisiunea?

Ce e de făcut în asemenea cazuri? Desigur, tot la părintele duhovnic e cheia, totuşi e ruşinos să mergi de n ori cu aceeaşi problemă.... Doamne, câtă răbdare mai are! Şi eu... :-((

Cel ce s-a eliberat de patimi a ajuns la desavarsire, dar asta dupa multe lupte si mari nevointe. Important este sa ne pocaim, sa regretam ca ne lasam dominati de una sau mai multe patimi si sa luptam sa ne eliberam de ele. Nu e usor, dar vazand Dumnezeu dorinta noastra ne va ajuta. Pana la despatimire, vom cadea, ne vom ridica si o vom lua de la capat, asta deoarece nu este o lupta usoara.

Si mie mi s-a intamplat sa fiu in situatia descrisa de tine, si inca mai sunt.

Am gasit la Sfantul Nichita Stithatu un cuvant de folos:

"Cata vreme avem in noi materiile patimilor si ingrijim de bunavoie pricinile lor, nehotarandu-ne sa le clintim pe acestea din loc, are tarie impotriva noastra si puterea lor, luandu-si aceasta tarie din noi. Dar daca le lepadam din noi si ne curatim inima prin lacrimile pocaintei, urand si inselaciunea celor vazute, ne facem partasi de venirea Mangaietorului, vazand pe Dumnezeu in lumina vesnica si fiind vazuti de Dumnezeu."

În prealabil postat de Annyta

Ca o paranteză, am găsit zilele trecute următorul sfat al Sfântului Antonie cel Mare:
"Nu-ţi descoperi gândurile tuturor, ci doar acelora care pot să-ţi vindece sufletul." Sper ca această postare să nu fie o alegere proastă!

Asta asa este, mare adevar. Intr-o anumita situatie, am auzit un cuvant mult folositor: Spovedania se face la duhovnic. Cred ca este mai bine sa ascultam sfatul Sfantului Antonie cel Mare, deoarece noi nu avem dispozitia de a intelege omul cu durerea sa, si in dorinta noastra de a indrepta pe altii sau invers, putem sa facem mai mult rau decat bine. Duhovnicul are harul de la Dumnezeu de aceea prin gura duhovnicului primim un sfat de mare ajutor.

[dobrin7m]

În prealabil postat de Annyta

Vi se intamplă să aveţi dorinţa sinceră de a vă debarasa de patima/ patimile care vă necăjesc/ stăpânesc, să vă promiteţi şi să promiteţi la spovedanie că nu "veţi mai face" dar apoi să cădeţi din nou pradă acelor patimi? Poate mai rar, mai puţin, mai "controlat"... dar de fapt să vă încălcaţi promisiunea?

Ce e de făcut în asemenea cazuri? Desigur, tot la părintele duhovnic e cheia, totuşi e ruşinos să mergi de n ori cu aceeaşi problemă.... Doamne, câtă răbdare mai are! Şi eu... :-((

Sfintii Parinti ne spun ca scaparea de patimi se face cu spovedanie deasa. Asta este. Spovedanie, spovedanie, de n ori, pana scapam de patima. N-avem ce face. Firea pacatoasa se invinge greu. Toti trecem prin asta.