Povesti de Craciun - reale si inchipuite

[cristiboss56]

…A fost odata, intr-o imparatie din inaltul cerului, si ploaie si vant si frig… Si, intr-o zi insorita dar geroasa, toate acestea s-au unit si au dat nastere unui fulg de nea. Stralucea ca o stea, era rece ca frigul naprasnic, se topea si se transforma in ploaie si, numai soarele stia sa-l faca sa zambeasca.

Dupa ce a crescut putin i s-a dat binecuvantarea si a pornit la drum in josul pamantului pentru a gasi un alt fulg cu care se putea juca in liniste… I s-a spus sa nu se increada in nimeni, sa se fereasca de caldura, sa se ascunda de soare dupa-amiezile sa nu piara, sa se joace doar cu semenii lui si, atunci cand va atinge pamantul, sa se aseze peste fulgul pe care il va iubi o viata. Fulgul cu care avea sa se topeasca pentru a se intoarce sus, la cei ce i-au dat viata. Fulgul a promis ca va asculta povata parintilo si a plecat…

In drumul sau a cunoscut mii de alti fulgi. Sute i-au fost antipatici, zeci i-au devenit amici si, foarte putini, prieteni. Alaturi de ei si-a continuat drumul si nu a incetat nico clipa sa caute fulgul cu care avea sa se topeasca. Steaua de zapada a cunoscut copaci si frunze si flori si fluturi. A cunoscut blandetea animalelor, ochii blajini ai oamenilor, bucuria copiilor ce-l vedeau acolo sus. A cunoscut case batranesti, a auzit colinde, a gustat cozonaci calzi, a ciocnit oua de Pasti. A cunoscut suferinta, dragostea si fericirea aparenta. S-a ascuns mereu de soare de teama sa nu piara. Asa cum promisese…

Intr-o zi insa fulgul s-a oprit… Si, odata cu el s-a oprit totul. Muzica, visele, dansul, veselia, suferinta, jocul copiilor. Culorile au palit, apele au incetat sa mai curga, pasarile sa mai zboare, vantul sa mai bata, ploaia sa mai ploua, zapada sa mai ninga…

Fulgul vazuse, acolo jos, ceea ce cautase intreaga sa viata. Gasise scopul calatoriei sale… isi gasise trecutul, prezentul si viitorul. Ratiunea de a fi. Gasise viata ce-i lipsea.

Si s-a apropiat incet… Si, in sfarsit, simtea ce inseamna sa fii fericit. Simtea cum il invaluie dragostea, cum totul capata un sens. Simtea ca iubeste atat de tare incat il durea. Si, s-a daruit intru totul lui, fulgului ce a promis ca-l va face fericit.
……………………………………………………………………
… Si nu, nu au trait fericiti pana la adanci batraneti pentru ca… fulgul nu se indragostise de un fulg ci de un om. Dar nu stia.. nu stia caci omul il mintise. Omul voia doar sa stie ce inseamna fii iubit de fulgul naiv care ii statea la picioare.
…si asa, steaua de zapada a atins mai intai parului omului, apoi l-a privit in ochi… Apoi i- a mangaiat buzele calde… buze care l-au topit…
…si fulgul a cazut mort… Si nu se poate intoarce la ai lui caci singur nu poate…

[cristiboss56]

MINUNEA NAŞTERII DOMNULUI

În seara de Crăciun, un tânăr l-a întrebat pe tatăl său:
- Tată, nu înţeleg cum de L-a născut Maica Domnului pe Mântuitorul fără durere?
Duminică, la predică, părintele a spus că trupul Maicii Domnului a rămas neatins de păcat, în mod tainic, atât înainte de Naştere, cât şi în timpul Naşterii şi după aceea.
- Băiete, i-a răspuns tatăl, pentru Dumnezeu totul este cu putinţă. Naşterea Mântuitorului este o taină mare, o minune unică. Mintea omului nu poate cuprinde totul, dar ceea ce spui nu-i greu de crezut. Uită-te la lumina soarelui, care ajunge la noi prin fereastra închisă. Lumina trece prin geam, dar strică ea geamul cu ceva? Tot aşa, Domnul Iisus, Lumina Vieţii, S-a întrupat pentru noi, trecând prin trupul sfânt al Născătoarei de Dumnezeu, fără stricăciune. Iar noi, la rândul nostru, Îl putem primi pe Iisus, în sufletele noastre. Chiar dacă puterile trupului omenesc nu sunt prea mari, chiar dacă ascuţimea minţii noastre nu este nici ea infinită, în schimb dragostea din sufletele noastre poate cuprinde totul. Poate, chiar, schimba totul.

Maica Domnului nu L-ar fi putut purta pe Cuvântul lui Dumnezeu în trup, dacă nu ar fi primit mai întâi Cuvântul lui Dumnezeu în inimă.

[glykys]

Astazi am gasit aceasta intamplare de Craciun si v-o daruiesc si voua:

Crăciunul anului 1951 în temnița de la Târgu-Ocna Autor: Ioan Ianolide

Era o iarnă liniştită, cu zăpadă, fără ger. Dealurile dimprejur încărunţiseră. Clopotele de la schit ne vesteau rugăciunile călugărilor şi ne uneam cu ei şi cu toată suflarea creştină într-o rugăciune mută. Este cu neputinţă ca rugile tăcute revărsate în văzduh de oamenii aceia încolţiţi între moarte şi tortură să nu fi fost primite. Ele au fost auzite înceruri, ele au adus cerurile pe pământ şi cred că Dumnezeu se va milostivi de lumea asta şi pentru sufletele acelea mari şi credincioase din Târgu-Ocna.
În camera 4 erau atunci aşezaţi, printre alţii, arhimandritul Gherasim Iscu, lângă el un evreu şi fost politruc sovietic, acum sionist, în fine, Ion, prietenul meu din Piteşti, care era foarte bolnav. Pe partea dreaptă a camerei, într-un pat era Valeriu, fratele meu cel mai drag.
Ion şi părintele Gherasim se găseau în stare gravă. Valeriu se refăcuseun pic şi, după pravila de rugăciune obişnuită, se concentra acum să compună câteva poezii testamentare. De asemenea dorea ca în seara aceasta să alcătuiască un colind special pentru Târgu-Ocna.
M-am apropiat uşor de părintele Gherasim, care şedea cu ochii închişi. Era slab ca o arătare. Fusese la Canal, unde se muncea şaisprezece ore pe zi, urmate de alte patru de program administrativ. Fusese repartizat în brigada specială pentru preoţi, cu un regim de exterminare rapidă. La Canal părintele Gherasim îşi îmbărbăta prietenii, pe mulţi îi ajuta la muncă şi tuturor le stătea la dispoziţie cu serviciile religioase. Practica rugăciunea inimii şi avea mari resurse sufleteşti, care l-au ţinut puternic peste toate mizeriile.
Delatorii l-au turnat însă de mai multe ori că oficiază spovedanii şi cuminecări şi drept urmare a fost bătut, izolat, înfometat, terorizat peste teroarea generală. Omul e din carne şi oase, duhul nu poate ignora legile vieţii, astfel că ascetul îmbunătăţit întru cele sfinte s-a îmbolnăvit de tuberculoză, a căzut la pat şi, aproape muribund, a fost adus la Târgu-Ocna, ca să moară „umanitar”.
Prezenţa lui în sanatoriu se făcuse simţită prin măiestria cu care ştia să umble în sufletele oamenilor şi să-i îmbărbăteze. Era deci căutat ca duhovnic. Se dăruia cu bucurie deţinuţilor care-l solicitau, cu toate că se epuiza pe el însuşi.
Dădea şi îndrumări isihaste, nu numai din lecturi, ci şi din bogata lui experienţă mistică. Fiindcă în camera 4 din Târgu-Ocna mistica nu numai că era reabilitată ca noţiune şi ca realitate practică, ci era şi vie, densă, intensă s-o prinzi cu mâna. De fapt, nici nu era nevoie să o prinzi cu mâna, căci acolo Dumnezeu era prezent şi te cucerea imediat, pătrunzând în sufletul şi fiinţa ta ca o mireasmă binefăcătoare. Nu negăm nici o clipă Tainele săvârşite pe Sfintele Altare, doar mărturisim că harul este intens manifestat şi prin sfinţii Săi. Aşa simţeam în preajma părintelui Gherasim.
Cu sfială deci m-am apropiat de el, ca să văd cum îi este. M-a simţit şi a deschis ochii mari, negri, adânci:
- Ai venit?... Mă bucur... Eram departe, în locuri de verdeaţă, de cântec şi mireasmă, făurite din lumini. Acolo e minunat. E pace. De fapt, nu sepoate exprima ce e acolo. E atâta fericire, încât chiar bucuria de a te vedea e o suferinţă prin contrastul dintre cele două lumi. Voi pleca în curând, poate chiar acum, în noaptea de Crăciun. Şi acesta e un dar al Domnului. Nu ştiu cum să-I mulţumesc... Nu ştiu cum să-i fac pe oameni să-L trăiască pe Dumnezeu, deplina bucurie...
Am certitudinea vieţii veşnice, particip deja la ea. Nu mă sperie nici Judecata, căci merg cu cuget smerit şi cu nădejde numai în mila şi darul Domnului... Duhurile întunericului stăpânesc acum pe oameni, dar să nu vă temeţi, Hristos este aproape, cercetează lumea; iar lumea are nevoie de multă suferinţă... Duşmanii cred că am fost învinşi, dar ei neagă lucrarea lui Dumnezeu în istorie şi nu cunosc căile Lui...
S-a oprit puţin, a respirat adânc, apoi a reluat:
- Aici va fi într-o zi pelerinaj... Azi suntem puţini, dar încă mai există credinţă în lume, încât lumea va fi izbăvită. Acum pare cu neputinţă, dar dincolo de mijloacele omeneşti există o iconomie divină şi ea va renaşte omenirea.
Fiţi deci binecuvântaţi!... Am cunoscut aici oameni în faţa cărora cugetul meu se smereşte. Spune-i lui Valeriu să se roage pentru mine... Rugaţi-vă şi voi! Sunt fericit că am ajuns în ceasul acesta...
Vorbise stins, dar cu mare putere, încât eram profund impresionat. A închis din nou ochii şi s-a retras în pragul vieţii veşnice.
Convorbirea mea cu părintele Gherasim o înregistrase, involuntar dar emoţionat, şi evreul Iacov, care ocupa patul alăturat. I-am pus mâna pe frunte:
- Ai temperatură? l-am întrebat.
- Nu, mi-a răspuns el. Mă simt bine...
Aici e o lume cum n-am bănuit că ar fi cu putinţă, în tot cazul, o lume total opusă aceleia din care vin eu.
E cutremurător pentru mine să mă regăsesc sufleteşte în atmosfera creştină pe care am respins-o cu îndârjire toată viaţa, o dată prin materialism şi a doua oară prin sionism. Noaptea de Crăciun, care a iscat totdeauna înverşunare în sufletul meu, azi mă copleşeşte prin realitatea ei dumnezeiască. Fiindcă cele ce se petrec aici nu sunt lucrări umane şi naturale, ci dumnezeieşti. O spune un materialist, un ateu şi un evreu!... Şi nu e o farsă mărturisirea mea. În faţa morţii, omul devine sincer şi are putinţa să vadă adevărul... Te surprinde poate mărturisirea aceasta, dar ea s-a zămislit în mine încetişor, peste voia mea, ca o recunoaştere necesară a realităţii.
Adevăratul Dumnezeu este Hristos! Spunând aceste cuvinte, a lăcrimat. Era profund mişcat. Încercam să-l înţeleg, să particip la momentul dramatic pe care-l trăia. A tăcut o vreme. M-am aşezat lângă el pe pat, ţinându-i mâna în mâinile mele. Mă rugam în inimă... ce aş fi putut să fac mai mult?!
Ştiam bine că eu nu pot pricepe frământarea lui sufletească, căci eu m-am născut creştin şi am trăit creştineşte, pe când el era mozaic, devenise comunist, iar acum sionist. Un astfel de suflet trece prin traume cumplite ori de câte ori face o nouă descoperire în cele spirituale; iar mărturia lui creştină de acum era o răsturnare categorică şi ireversibilă a întregului său trecut.
- Îţi mulţumesc că m-ai ascultat, mi-a spus el după o vreme. Poate că în curând vom fi fraţi în Hristos!
- Să-ţi ajute Dumnezeu! i-am răspuns emoţionat şi m-am ridicat să mă duc la Ion.

[glykys]

Ion respira precipitat şi avea febră. Chipul lui era când livid, când congestionat.
Natura mai menţinea totuşi un echilibru vital în el. Ştiam că moartea era prin preajmă; ştia şi el.
- Azi m-am spovedit şi m-am pregătit de plecare, mi-a spus. Regret însă că mor şi nu văd salvarea ţării...
S-a oprit să se odihnească. Respira anevoios.
- Nu mi-a rămas decât credinţa în Dumnezeu. Poate că măcar acum, la această strâmtorare istorică, lumea va pricepe ce este cu adevărat credinţa în Dumnezeu!... Acum e târziu pentru mine... Mă sting... Adesea am senzaţia că se face întuneric, apoi izbucneşte lumină orbitoare. Din pragul morţii, tainele vieţii se văd mai de aproape. Păcat că nu le-am văzut aşa toată viaţa! Fratele meu, haiducul, a fost un om neasemuit mai mare decât mine, un vizionar!
- Linişteşte-te! i-am zis. Eşti epuizat.
- Mi-a fost dat să mor în mâinile tale, a continuat el. Te-am iubit şi te-am admirat mult. Dumnezeu să te ajute!
- Frate, i-am răspuns, îţi datorez imens. Ai fost mai viteaz ca mine.
Numai Dumnezeu poate să te răsplătească pentru dragostea pe care ai dovedit-o în viaţă, faţă de mine, faţă de alţii. Nu te voi uita niciodată!
După o pauză mai lungă, mi-a zis:
- Te rog, spune-i lui Iacov să mă ierte. Am avut dese neînţelegeri cu el. Mă supărau manifestările lui comuniste şi iudaice aici, unde nu e locul lor.
I-am spus lui Iacov, acesta s-a ridicat şi a venit lângă Ion.
- Sunt impresionat că-ţi poţi cere iertare de la un om care a greşit, care a trăit în greşeală ca în propria sa matcă. Orgoliu? Poate... dar mai degrabă incapacitatea de a cunoaşte adevărul. Acest adevăr m-a revoltat toată viaţa împotriva lui Iisus, dar azi îi descopăr realitatea. Numai satana poate inspira şi întreţine atâta minciună şi ură împotriva adevărului. Voi nu puteţi realiza cumplita dramă pe care o trăiesc în clipele acestea... Eu m-am opus adevărului, or dumneata mi-ai spus adevărul şi niciodată n-ai fost rău cu mine. Eu te-am urât, iar dumneata m-ai iubit, eu am fost în înşelare, dumneata în adevăr. Eu deci trebuie să fiu iertat de dumneata, precum Pavel a trebuit să fie iertat de Hristos. Cred că voi fi şi eu creştin. Doresc să fiu creştin, dar încă nu sunt stăpân pe propriul meu suflet. Vă rog să fiţi îngăduitori cu mine!
Ion a lăcrimat. I-a întins mâna şi l-a alinat.
- Dumnezeu să te ajute! Mărturisirea dumitale îmi deschide zări de lumină şi încredere pentru lumea pe care o părăsesc în aceste condiţii triste. Minunate sunt căile Domnului!
Iacov s-a retras. Ion mi-a cerut să merg la părintele Gherasim, ca să-i dea ultima binecuvântare.
S-a aşternut pacea şi eu m-am apropiat de Valeriu. Şedea rezemat cu spatele de marginea patului, cu capul plecat în piept şi pleoapele lăsate, dar aveam impresia că mă priveşte. Ochii albaştri s-au deschis imenşi, luminoşi şi m-au învăluit în căldura lor. A zâmbit fericit şi mi-a spus:
- Ce bine este că te simt lângă mine! Sunt pe cale să compun o melodie frumoasă pentru Târgu-Ocna.
- Stai liniştit, i-am spus şi m-am aşezat pe un scaun ca să priveghez.
El însă mi-a zis:
- Tu vei fi primul care primeşte colindul meu. Să-ţi spun versurile:
Pe malul Trotuşului
Cântă robii Domnului,
Înjugaţi la jugul Lui.
Dar cântarea lor e mută,
Că-i din suferinţă multă
Şi-i cu lacrimi împletită.
În inima robului,
Domnu-şi face ieslea Lui,
În noaptea Crăciunului.
Flori de crin din ceruri plouă
Peste ieslea Lui cea nouă
Şi din flori picură rouă.
Stă un copilaş în zare
Şi priveşte cu mirare
La fereastra de-nchisoare.
Lângă micul copilaş
S-a oprit un îngeraş,
Ce-i şopteşte drăgălaş:
„Azi Crăciunul s-a mutat
Din palat la închisoare,
Unde-i Domnu-ntemniţat”.
Şi copilul cel din zare
A venit la închisoare
Să trăiască praznic mare.
Refren:
Lăsaţi-i pe copii să vină,
Să-mi aducă din grădină
Dalbe flori de sărbători,
Dalbe, dalbe flori!

M-a privit puţin, apoi a adăugat:
- Acest colind îl dedic părintelui Gherasim. El este copilaşul la care se referă ultimele versuri ale colindului.
Valea era împăcat, senin şi bucuros. I-am mulţumit pentru că m-a colindat. Mi-a zâmbit şi s-a retras în sine.
Era aşa de linişte, încât auzeam respiraţia grea a bolnavilor, căderea fulgilor de nea şi bătăile inimii mele. În amestecul acela mizerabil de temniţă şi tuberculoză era o vibraţie sufletească evidentă, încât totul părea nepământesc, minunat. Timpul trecea domol. Mintea era atrasă de orizonturi de lumini, înţelesurile se dezvăluiau adânc, într-un fel de mişcare statică, paradox pe care numai trăirea în duh îl realizează.
Eram închişi, dar cu sufletele în afara temniţei, eram bolnavi cu trupul, dar viguroşi sufleteşte, eram în pragul morţii şi al vieţii, şi moartea era înghiţită de viaţă. Rugăciunea se depăna cu îngerii şi colindătorii ce-i simţeam în jur. Seara aceea cunoştea intensităţi neobişnuite de comuniune cu Dumnezeu.
Eram deopotrivă de lucid şi de prezent în realitate şi de aceea cred că atunci materia era duh pentru mine şi duhul era materie. Nici un contrast nu mă tulbura.
Din când în când mă apropiam de Ion şi de părintele Gherasim, care se stingeau încetişor, mai vii cu cât se apropiau de moarte. Iacov nu dormea. L-am surprins cu ochii deschişi, dar nu mi-a zis nimic.
Târziu în noapte, spre zori de zi, am înţeles că trebuie să am la îndemână mucul de lumânare şi chibritul, obiecte interzise cu străşnicie, dar pe care le ţineam ascunse în penele unei saltele şi le foloseam cu mare economie, numai pentru două-trei minute, ori de câte ori încă unul pleca dintre noi.
A adormit întâi Ion, ca un pui de om, el care era un om cu suflet atâtde mare. Ultima lui privire a fost tristă, tristă şi plină de dragoste. Poate că era şi rugăciune în ea, poate şi un îndemn, poate că licărea şi o nădejde.
Abia terminasem cu Ion, când am fost chemat la părintele Gherasim.
A deschis iarăşi ochii adânci, duşi în fundul orbitelor.
- Să vă mai privesc o dată, dragii mei, copiii mei, fraţii mei, părinţii mei! a spus el stins.
Apoi a tuşit şi, în fine, a adăugat:
- Plec! Dumnezeu să vă binecuvinteze!
A respirat adânc, scurt, s-a contractat un pic şi şi-a dat sufletul. I-am închis ochii.
Am închis ochii la sute de oameni şi ştiam cum a murit fiecare mai bine decât cum a trăit. Poate că momentul sfârşitului este mai caracteristic pentru portretizarea oamenilor decât viaţa însăşi.
Deşi noaptea aceea fusese grea şi nu mă odihnisem deloc, nu simţeam nici o oboseală, nu eram nici trist, nu aveam regrete. Realitatea vieţii era pătrunsă de realitatea nemuririi. Trupul îmi era uşor. Timpul era dilatat, nici nu simţeam că trece, nici nu doream să treacă. Simţeam deopotrivă de prezenţi pe cei ce rămăseseră în viaţă ca şi pe cei ce plecaseră din ea. O pace imensă se aşternuse în mine. În starea aceea sufletească am făcut pregătirea de îngropăciune a celor doi.
Din când în când îmi mai aruncam privirea şi spre Valea. Era vesel, fericit înăuntrul său, cu pleoapele lăsate, cu capul plecat în piept, cu trunchiul rezemat de marginea patului. Nici el nu putuse să se odihnească în noaptea aceea.
După ce am terminat pregătirile, m-a chemat din priviri şi mi-a spus:
- Colinda este terminată... Poate versurile acestea vor fi testamentul meu... Să ducem credinţa mai departe, până la sfârşitul cel nesfârşit!
Tăcerea a acoperit din nou camera pentru o vreme. Rugăciunea, ca oscară cerească, cobora îngerii din ceruri pe pământ. Cerurile erau aici, cerurile erau pretutindeni.
(Ioan Ianolide - Întoarcerea la Hristos, Editura Christiana, București, 2006, pag. 282-289)

În prealabil postat de cristiboss56

Cu ceva timp înainte de Crăciun a apărut pe cer o stea foarte luminoasă. Pentru popoarele orientale acesta era semnul naşterii unei mari personalităţi sau a unui monarh. Aşa se face că şi „magii de la Răsărit”, observând pe cer semnul, au pornit în căutarea regelui.

Dar, cine au fost, de fapt, „magii de la Răsărit”? Singura referinţă din Noul Testament este începutul Evangheliei după Matei. Dar evanghelistul consemnează închinarea magilor de la Răsărit, fără a ne lămuri nici asupra ţării lor de origine şi nici asupra numărului lor.

Primii scriitori bisericeşti credeau că magii veneau dintr-o singură regiune. Cei mai mulţi considerau că erau perşi. Nu există, însă, nici o tradiţie unanimă asupra a ceea ce însemnă “la Răsărit”.

Dacă erau din Persia, atunci magii au trecut prin deşertul sirian, ce se întinde între Eufrat şi Siria, trecând prin Alep, călătorind spre Damasc şi, spre sud, pe calea spre Mecca, păstrând Marea Galileii şi Iordanul spre vest, până au trecut pe lângă Ierihon. Din Persia, de unde se presupune ca ar fi venit, şi până la Bethleem este o distanta de aproximativ 1000-1200 mile.

Despre cei trei magi vorbesc, însă, numeroasele tradiţii ale popoarelor creştine şi cercetătorii mai noi. Chiar dacă au fost doar trei magi sau mai mulţi, gestul căutării lor şi darurile pe care le-au adus la ieslea în care S-a născut Mântuitorul sunt simboluri ale reverenţei pe care lumea întreagă a adus-o naşterii lui Hristos.

cand eram mica am citit o poveste despre al 4-lea mag.acesta se intelese cu ceilalti 3 sa mearga impreuna sa se inchine Mantuitorului,dar nu a reusit sa ajunga si cei 3 au plecat fara el.al 4-lea mag cumparase 3 pietre pretioase pe care vroia sa le daruiasca pruncului Iisus insa,cautandu-L pe Acesta,a intalnit oameni bolnavi,saraci carora le-a daruit cate-o piatra pretioasa.daduse una chiar unor soldati de-ai lui Irod,iar in schimb acestia au crutat viata unui prunc dintre cei 14.000 pe care trebuiau sa-i ucida din porunca lui Irod,spre marea bucurie a mamei care i-a multumit magului cu lacrimi in ochi.ramas fara nicio piatra,magul a ratacit ani la rand cautandu-L pe prunc.odata a auzit despre un anume Iisus ca a fost rastignit pe cruce.un simtamant launtric ii spunea ca Acesta e pruncul pe care Il cauta si incepu a urca pe Golgota.ajuns langa crucea Mantuitorului,ingenunche in fata Lui.
"Doamne,iarta-ma ca am venit la Tine cu mainele goale!"spuse cu lacrimi in ochi.
"Nu,tu mi-ai adus cele mai frumoase daruri."spuse Iisus.
"Cum asa,Doamne?"intreba magul uimit.
"Toti oamenii pe care i-ai ajutat au fost pt Mine cele mai frumoase daruri."
magul se simtea fericit.Il gasise pe Cel pe care L-a cautat atat de mult timp.

bineinteles ca e o poveste inchipuita,al 4-lea mag n-a existat,insa importanta este invatatura transmisa: pt a-L gasi pe Dumnezeu trebuie sa-L cautam uneori f. mult timp,insa atata vreme cat,in aceasta cautare tinem cont si de aproapele nostru,e imposibil sa nu-L gasim.

[cristiboss56]

În prealabil postat de maria-15

pt a-L gasi pe Dumnezeu trebuie sa-L cautam uneori f. mult timp,insa atata vreme cat,in aceasta cautare tinem cont si de aproapele nostru,e imposibil sa nu-L gasim.

Ce frumos spune Sfantul Isaac Sirul intr o rugaciune : "Te-am parasit nu ma parasi ; am iesit de la Tine , iesi in cautarea mea . . . "
Bine ai venit pe forum , Maria !

În prealabil postat de cristiboss56

Ce frumos spune Sfantul Isaac Sirul intr o rugaciune : "Te-am parasit nu ma parasi ; am iesit de la Tine , iesi in cautarea mea . . . "
Bine ai venit pe forum , Maria !

bine v-am gasit!

[cristiboss56]

Lapidarea lui Ştefan a avut loc în zona suburbană din nordul Ierusalimului, în preajma unor vechi fortificaţii, lângă pârâul Cedrilor. În ultimile sale clipe, Sfântul Arhidiacon Ştefan s-a rugat şi pentru sine, dar şi pentru cei care îl omorau: „Doamne nu le socoti lor păcatul acesta“, a zis în acele ultime clipe primul dintre martiri.
La momentul crucial, ucigaşii s-au dezbrăcat de hainele lor şi le-au lăsat la picioarele unui tânăr, numit Saul, viitorul Apostol al neamurilor care prin gestul său a arătat că este parte activă la lapidare şi nu este doar spectator pasiv. Mai târziu, în faţa lui Irod Agripa, precum şi în alte situaţii, Sfântul Apostol Pavel a recunoscut şi a regretat tristul episod. Pentru că prevederile vremii interziceau ca trupul celui omorât cu pietre să fie înmormântat în cavoul familiei, se presupune că trupul Sfântului Ştefan a fost aşezat în mormântul unui creştin evlavios, nu departe de locul morţii.

[glykys]

Multumita Laurei Stifter, mai avem o poveste reala de Craciun din inchisorile comuniste:


Craciunul anului 1949 in inchisoarea copiilor

Anul 1949 se apropie de sfârșit. Aproape 800 de suflete de copii așteaptă sărbătoarea Nașterii Domnului în temnița Târgșorul Nou. Au reușit potrivnicii lui Dumnezeu și această unică ”performanță” din sângeroasa istorie a comunismului, anume să ticluiască o închisoare a copiilor. Copii cu suflete de crin care, pentru atitudinea lor demnă și dârză, au fost condamnați ca ”dușmani ai poporului”, tocmai ei care erau cununa de crini îmbobociți ai neamul. Cu toții trecuseră prin anchetele barbare ale Securității, apoi prin nedreptatea strigătoare la cer din procesele de la Tribunalele Militare, unde au primit sentințe grele, variind de la 2 la 20 de ani de temniță. Cu toții cunoscuseră până atunci și iadul Jilavei, foamea și frigul, iar peste toate acestea erau mistuiți continuu de dorulul părinților și al libertății. Până în clipa de față doar câteva zeci de elevi și-au vândut sufletul vrăjmașului diavol, în speranța eliberării înainte de termen. Restul, în proporție de 90 %1, se țineau în continuare tari împotriva reeducării dirijate din umbră de odiosul general Nicolski.
O mică parte din elevii care s-au opus fățiș reeducării au fost închiși în două mici camere de izolare. Ceilalți, în majoritate, se aflau închiși în alt corp de clădire, în alte două camere, imense ca întindere și care comunicau între ele prin uși ce stăteau permanent deschise. Reeducații stăteau și ei într-o cameră a lor, mai mică, dar și această încăpere avea deschidere spre celelalte două camere mari.
Între elevi erau și câțiva condamnați încă de pe vremea regimului Antonescu, arestați tot de pe băncile școlilor. Acum, la Târgșor, aveau deja între 25 și 28 de ani, acumulând între timp o vastă experiență duhovnicească. Printre acești veterani ai temnițelor se numărau și Virgil Maxim, Aurel Stoica, Alupoaie Constantin, Nour Mihai și Tache Rodas, cu toții tineri de mare ținută morală. Primii doi au devenit la Târgșor cei doi poli în jurul cărora elevii au coalizat, pentru a se întări în lupta împotriva reeducării.
Odată cu întrarea în postul Crăciunului, Virgil Maxim, considerat sfântul acestei închisori2, relatează în memoriile sale că împreună cu ceilalți elevi a alcătuit un program duhovnicesc special, ”cântând colinde și povestind romane cu temă creștină: Quo vadis, Divina Comedie și altele, [program] aranjat să poată fi împlinit și să nu tulbure sufletește puterile celor mai tineri și neexperimentați. Pentru a putea participa în chip conștient fiecare, în vederea câștigului duhovnicesc, se făcea întâi o pregătire psihologică prin care atenția și voința erau îndreptate spre cele dumnezeiești.
După deșteptare și deschidere, folosind timpul în care milițienii erau ocupați cu programul lor până în jurul orelor 9-10, programul nostru cuprindea: rugăciunile și psalmii dimineții, făcute în comun; citirea unui capitol sau unei pericope evanghelice, din memorie; comentariul exegetic al pericopei, actualizarea ei, raportată la persoana proprie, ce ducea la momentul meditației introspective și apoi, firesc, la rugăciunea inimii, cunoscută celor mai vechi în închisoare din scrierile Sfinților Părinți”.3
După terminarea acestei pravile, continuă Virgil Maxim, ”urmau repetițiile colindelor. Copiii erau din toate zonele țării, aveau voci frumoase și învățam cu toții colinde specifice...


Restul povestirii aici:
http://www.ortodoxiatinerilor.ro/tin...oarea-copiilor

[glykys]

Am reactivat acest topic cu povesti de Craciun pentru cei mari si pentru cei mici :).

Afara s-a pornit o ninsoare ce acopera intregul sat.Stelute albe si reci fac o broderie minunata copacilor ce si-au pierdut haina verde.Prin valul de ninsoare merge un batran cu o barba alba si deasa,ce poarta o haina carpita si niste pantaloni rupti.Langa el mergeau doi copii la fel de necajiti ca batranul cu barba deasa. Batranul nu ii cunostea dar a intrat in vorba cu ei.A aflat ca cei doi copii necajiti faceau parte dintr-o familie de oameni saraci si parintii lor se certau mai tot timpul.Tatal lor a fost dus de multe ori la politie pentru ca o batuse pe mama lor.Batranului i se prelinse o lacrima calda pe obrajii lui batrani.Ii era mila de copii ce se chinuiau in fiecare zi sa mai traieasca. Curand mosul batran se opri la casa lui si ii pofti pe cei doi copii in casa lui,dandu-le mancare si intrebandu-i unde stau.Dupa ce au plecat cei doi musafiri sarmani, batranul a inceput sa mestereasca jucarii din lemn.A doua zi reusise sa faca un sac cu astfel de jucari din lemn si porni spre casa micilor copii.Era seara,caci se inoptase desi batranul porni de dimineata,dar drumul pana la casa copiilor era lung.Se opri la radacina unu copac si pentru o ora adormi.El visa cum Dumnezeu il felicita pentru lucrul minunat pe care il face.Acesta il rasplateste pe batran dandu-i puterea de a deveni Mos Craciun.Imediat batranul se trezi,dar nu mai era la fel.Nu mai avea aceleasi haine ponosite,ci niste haine rosii si o caciula la fel de rosie,iar in sacul sau nu erau jucari de lemn ci niste jucarii magice ce puteau vorbi se se puteau misca.Langa batran era o sanie si o multime de reni ce o conduceau.Mosul isi continua drumul catre casa copiilor in acea sanie magica ce zbura.Dupa ce isi termina treaba mosul se intoarse acasa,dar casa nu mai era la fel ci mai frumoasa si mai mare,iar inauntru erau 60 de pitici ce lucrau de zor la jucariile magice. Dumnezeu aparu in fata mosului si ii spuse: -Tu esti mos Craciun.Datoria ta de azi inainte este sa le dai copiilor tot ce isi doresc si de ce au nevoie.Ti-am dat si ajutoare:renii si piticii.SUCCES DE ACUM INAINTE AI GRIJA DE COPIII SARMANI SA NU LE LIPSEASCA CE ISI DORESC!
http://www.mos-craciun.com/pentru-co...s-craciun.html