Dumnezeu, Patrie, Famile

[TINERI PENTRU ROMANIA]

NEMURIRE

[TINERI PENTRU ROMANIA]

[TINERI PENTRU ROMANIA]

RÂNDURI PENTRU DOMNIŞOARE (12)

SOCIETATEA

Toleranţa

-I-

Avem obligaţia să respectăm nu doar libertatea, viaţa sau onoarea semenilor noştri, ci şi persoana lor morală. Prin persoană morală înţeleg credinţele, convingerile, capacitatea fiecăruia de a dezvolta în sine ce e bun, ce e firesc, ce e drept. Persoana morală e aşadar cea mai valoroasă parte din om. Ea s-a format prin educaţie, mediu, caracter, grad de inteligenţă. E evident că poate fi foarte diversă pentru că există diferenţe mari între ideile care determină purtarea fiecăruia.

-II-

Opiniile tineretului, în general prea categorice, vor fi moderate de experienţă. Dar să nu ai opinii indică o lipsă completă de inteligenţă şi de voinţă. Înseamnă să mărturiseşti că nu-ţi dai niciodată osteneala să gândeşti, că judeci din capriciu, că acţionezi din fantezie, că te lași în voia valurilor vieţii.

Unul din cele mai mari foloase pe care tinerii le obţin prin educaţie e că învaţă să vadă binele şi să aleagă drumul spre el. Totuși puţine fete gândesc efectiv. Multe repetă ce aud sau chiar contrarul, dacă îşi imaginează că aşa fac o impresie mai bună şi-şi dovedesc independenţa. Mai e rolul de indiferentă care nu se oboseşte să caute idei, dar care le ridiculizează pe ale altora.

-III-

Nimic nu ne supără mai mult ca atacarea sau luarea în derâdere a propriilor noastre concepții. Acceptăm cu greu că unii nu gândesc ca noi şi ne străduim să-i convingem să-şi însuşească modul de a vedea care nouă ne pare cel mai legitim. Lucru permis, chiar lăudabil, dacă o facem politicos, fără să uităm vreodată faţă de semeni de acele menajamente pe care le pretindem pentru noi. Iată ce se numeşte toleranţă reciprocă. Doar societatea poate interzice o doctrină, dar numai când îi ameninţă existenţa şi drepturile.

Fără îndoială una din cele mai mari bucurii e completa identitate de opinii cu cineva, dar se poate întâmpla de asemenea ca întâlnind pe unii care gândesc altfel decât noi să găsim motive de a-i stima şi de a-i face să ne înţeleagă mai bine.

-IV-

Înainte de toate toleranţa se va aplica ideilor religioase. Aspiraţiile sincere spre Dumnezeu îşi datorează prețuire reciprocă, ceea ce nu înseamnă aprobare, convertire reciprocă. Această stimă pentru un sentiment onest, oricare i-ar fi forma, e o modalitate de a respecta libertatea cuiva.

Conştiinţa umană nu depinde decât de Dumnezeu şi doar El are dreptul s-o cerceteze pentru a o judeca. Se cuvine deci să apreciem orice Religie care nu încalcă legile morale, ci pledează pentru aplicarea lor. Au existat în toate timpurile conflicte provocate de intoleranţa religioasă. Cauzele reale ale unor asemenea conflicte au fost arivismul şi urile personale, nu Religia. Omul e egoist, violent, tiranic şi înclinaţiile sale rele i-au învins de multe ori credinţa.

Cei cu Religii diferite şi cei fără Religie au obligaţia de a fi toleranţi unii cu alţii. Această toleranţă e indiferenţă? Ne vom mulţumi să ne izgonim ura din inimi? Vom trece fără să-i vedem pe aceia de care ne despart credinţele lor, ideile lor? Nu, pentru că am încălca legea milosteniei. Cei care gândesc ca noi şi se roagă cu noi sunt fraţii noştri, dar în afară de Familie şi de Familia noastră spirituală, ni se cere să ne iubim chiar şi duşmanii. Ne e îngăduit să încercăm să-i convingem pe cei din alte culte sau pe atei, dar amiabil. Cuvântul, fapta, exemplul, binele pe care-l facem sunt cele mai bune mijloace de persuasiune.

-V-

Femeile sunt adesea intolerante din superficialitate. Multe dintre ele dau mai multă importanţă formei decât fondului. Şi cât bine ar putea face apropiind pe cei învrăjbiţi! Sunt împăciuitoare mai ales persoanele foarte religioase pentru că bogăţia lor sufletească le determină să fie binevoitoare şi altruiste. Cine e înţelept caută întotdeauna ce apropie şi nu ce dezbină.

Oamenii care vor sincer binele găsesc întotdeauna o modalitate de a se înţelege. În orice caz mânia, violenţa verbală sau nu, zeflemeaua sunt pe cât de ridicole pe atât de nedrepte. Să vrei să convingi prin forţă e imposibil. Fiecare crede ce i se pare lui adevărat şi respinge ce i se pare lui fals.

Femeile, care nu pot miza pe forţă pentru a-i influenţa pe ceilalţi, îşi manifestă intoleranţa în felul lor. Ele atacă nu doar divergenţele de credinţă, ci chiar amănuntele meschine ale vieţii. Nu permit nimănui să judece o modă, o uzanţă altfel decât ele. Vor ca apropiaţii lor să prefere ce preferă ele şi să nu prefere ce nu preferă ele. E uşor, e adevărat, să-ţi însuşeşti felul de a vedea al altuia, chiar dacă nu-l admiţi. Curios e că nimeni nu dă atenţie acestui fel de intoleranţă.

-VI-

Să ne apărăm modul de a judeca faptele şi persoanele e dreptul nostru. Să ne păstrăm principiile e datoria noastră. Dar să nu fim nedrepţi cu adversarii noştri nici când protestăm, nici când discutăm în contradictoriu. În loc să-i condamnăm în bloc pentru că nu sunt de acord cu noi, să ne străduim să vedem binele peste tot unde există.

Mai ales să nu ne rănim niciodată interlocutorul, să ne luăm pentru aceasta toate precauţiile pe care le cer bunul-simţ şi dreptatea. Un cuvânt aspru sau neîndemânatic care jigneşte, dispreţul în general fac mult rău şi trebuie evitate la fel ca brutalitatea fizică. În ciuda celor spuse, firile curajoase, pline de iniţiativă, strivesc cu dispreţul lor firile pasive, iar fiinţele impulsive sunt indignate de fiinţele reci şi ponderate. E dificil prin urmare să ne analizăm personalitatea pentru a încerca s-o înţelegem pe cea a aproapelui. Ne-ar fi mult mai uşor să ascultăm, să reflectăm la ce s-a spus şi abia apoi să răspundem. Ne-am elibera astfel de impresiile de moment şi replica pe care am da-o, chiar critică, n-ar fi ofensatoare.

Numeroşi oameni dovedesc lipsă de tact în conversaţie. Ei îşi dau cu părerea de parcă ar da cu bâta. Condamnă, iartă, rezolvă repede totul declarând: „E aşa cum spun eu”. Contrazişi cât de puţin, transformă conversaţia în pugilat verbal. Din fericire cei pe care-i revoltă această atitudine o temperează. Cinstea ne impune să nu ne ascundem punctele de vedere, dar nu ne obligă să le proclamăm ca indiscutabile şi să le ridicăm la rangul de legi generale.

-VII-

Se poate întâmpla ca datoria să ne impună corectarea comportamentului altora. Prietenia, calitatea de părinte, autoritatea socială ne constrâng atunci să dojenim pentru binele lor persoane care nu sunt pe drumul cel bun. Sunt nedreptăţi pe care trebuie să li le semnalăm. Sunt simpatii oarbe asupra cărora trebuie să le atragem atenţia. Sunt căi periculoase de care trebuie să le avertizăm. În toate acestea e nevoie în primul rând de fermitate îmbinată cu înţelepciune şi delicateţe. E apoi extrem de necesar să ne degajăm de prejudecăţi, de aroganţă, de amorul propriu dominator. Dacă nu înţelegem bine manifestările pe care vrem să le combatem, dacă vom vorbi de sus, dacă, de exemplu, îi vom cere cu ifos cuiva care calcă strâmb să-şi schimbe purtarea, vom irita în loc să îndreptăm.

Racine avea o fire sarcastică şi agresivă. Într-una din frecventele sale discuţii cu prietenul său Boileau acesta sfârşi prin a-i spune: „Greşesc, dar prefer să greşesc decât să am dreptate într-un mod atât de vanitos ca tine.” De reţinut.

Popescu Angela

[TINERI PENTRU ROMANIA]

CONSIDERAŢII

Credinciosul îl poartă pe Dumnezeu în inima sa, dar trebuie să-şi manifeste credinţa şi în lume. El dobândeşte confirmarea vizibilă a vocaţiei sale creştine înăbuşindu-şi egoismul şi consacrându-se binelui aproapelui. Reprimarea egoismului, mărturie a prezenţei lui Dumnezeu în fiinţa sa, face ca activitatea credinciosului să se orienteze spre ţeluri altruiste.

Cetăţeanul, funcţionarul, magistratul şi soldatul devin prin slujirea Patriei, deci a aproapelui, membrii unei comunităţi de colaboratori la lucrarea divină. Aceia dintre ei care pun pe planul doi binele propriu pentru a se devota binelui comun, se realizează prin această renunţare de sine şi prin îndeplinirea datoriei faţă de ceilalţi.

Orice individ, indiferent de rangul său social, trebuie să slujească Patria. Patria e o entitate ideală prin care Dumnezeu înalţă şi formează oamenii conform ţelurilor sale supreme. Cum poate cel care nu iubeşte Patria, pe care o vede, să iubească Patria cerească, pe care nu o vede? Cum poate cel care nu-şi iubeşte conaţionalii, pe care-i vede, să-l iubească pe Dumnezeu, pe care nu-l vede? Cine nu se simte ataşat de Patrie, nu se simte ataşat nici de Dumnezeu.

E o datorie pentru credincios de a trăi pentru Patrie, aşa cum trăieşte pentru Familie. Această dăruire de sine nu e un sacrificiu, ci un mijloc pentru om de a se împlini. Credinciosul îşi poate găsi mântuirea doar prin Biserică şi raţiunea de a fi doar prin devotament faţă de Patrie.

Tomescu Ionuţ (Toio)

[TINERI PENTRU ROMANIA]

DEMOGRAFIE ŞI ECONOMIE

[TINERI PENTRU ROMANIA]

CONTRAST

În prealabil postat de TINERI PENTRU ROMANIA

CONTRAST

Ok, si eu ii consider pe ateii care afirma cu toata increderea ca Dumnezeu nu exista absurzi, dar asta nu inseamna ca trebuie sa incepi sa spui neadevaruri.

Banuiesc ca in aceasta postare ai echivalat ateismul cu stiinta. Iar astrofizica spune ceva de genul "Nu stim ce mai exact a fost la inceput, dar uite ce avem pana acum: putem intui ce s-a intamplat la putin timp dupa inceput."

Nu e bine sa faci propaganda falsa, numai pentru ca probabil nu ai cunostinte din astrofizica.

[TINERI PENTRU ROMANIA]

MINUNEA DE PAŞTI
autor necunoscut

În acel an se părea că nu vor mai fi flori de Paști. Iarna se prelungea. Un Paște fără flori e ca un Crăciun fără zăpadă. Cu ce ne vom împodobi Sfânta Biserică, ce vor da copiii părinţilor, bunicilor, ce vom pune în vazele de pe mesele de Paști, ce vom oferi în dar? Ce-i de făcut? Se întrebau toţi neliniştiţi. Dar nu puteau decât să se roage şi să spere. În inimile oamenilor florile îşi au de mult timp un loc de seamă. Culorile lor sunt culorile vieţii, culorile speranţei.

Ningea de câteva zile şi prin ferestrele caselor nu se vedea decât albul zăpezii. Vântul sufla cu înverşunare pe uliţe şi peste câmpuri. Iarna îşi făcea de cap. Chiar şi copiii se arătau gânditori şi mâhniţi. Venea Paştele şi lipsa florilor era resimţită dureros de toată lumea. O lacrimă curse pe obrazul zbârcit al unei bunici care îşi dorea atât de mult florile pe care le primea de Paști de la nepoţei. O lacrimă curse pe obrazul unei mame spre care în alţi ani copiii îşi întindeau timid bucheţelele lor modeste. Taţii urmăreau ce se întâmpla neputincioşi şi abătuţi. Tristețea cuprinsese întreg satul. Paști fără flori...

Veni şi Sâmbăta Mare. Ninsoarea, vântul nici gând să se oprească. Era limpede că nu vor mai fi flori de Paști. Dar Paştele e sărbătoarea vieţii. S-a întâmplat atunci ceva ce nu s-a mai întâmplat niciodată. În noaptea de Sâmbăta Mare, pe când oamenii dormeau liniştiţi după ce reveniseră de la Biserică, flori se iviră peste tot de sub zăpadă. Puţin câte puţin vântul se opri, ninsoarea încetă şi norii se risipiră. O adevărată minune, o minune de Paşti! Dimineaţa văzând florile oamenii au strigat, au sărit, au chiuit de bucurie şi au înălţat mulţumiri către Cer. Vor fi întotdeauna flori de Paști pentru că Paştele e viaţă.

[TINERI PENTRU ROMANIA]

SĂ NE PĂSTRĂM CREDINŢA!

[TINERI PENTRU ROMANIA]

SĂPTĂMÂNA MARE