Istorii cu talc

[cristiboss56]

Pilda de astăzi ne învaţă să fim atenţi la ceea ce socotim amănunte nesemnificative în existenţa şi munca noastră.

Un prieten l-a întrebat într-o zi pe Michelangelo, vestitul artist al Renaşterii italiene, ce mai lucrase la o anume statuie de când se văzuseră ultima dată. „Am nuanţat un pliu, am şlefuit un fald al mantiei, am evidenţiat un muşchi de la umăr.“ Cam acesta a fost răspunsul lui Michelangelo. „Dar astea sunt mărunţişuri“, îi replică prietenul. „E adevărat, dar perfecţiunea vine din lucrurile mici, iar perfecţiunea nu e un mărunţiş.“
Artistul avea dreptate. Uneori, când ne gândim ce urmări cumplite au unele lucruri mărunte, suntem ispitiţi să credem că nu există lucruri mici.

[cristiboss56]

Un bătrân şedea odată la marginea unei oaze de la intrarea într-o cetate aflată în deşert. Un tânăr se apropie de el şi îl întrebă: Nu am mai fost niciodată pe aici. Cum sunt locuitorii acestei cetăţi? Bătrânul îi răspunse printr-o întrebare:
Cum erau locuitorii cetăţii de unde vii tu?
Egoişti şi răi. De aceea, mă bucur că am putut pleca de acolo.
Aşa sunt şi locuitorii acestei cetăţi, răspunse bătrânul.
Puţin după aceea, un alt pelerin s-a apropiat de omul nostru şi i-a pus aceeaşi întrebare: Abia am sosit în ţinut. Cum sunt oamenii pe aici? Înţeleptul îl chestionă aşa cum făcuse şi cu primul venit: Cum erau locuitorii cetăţii de unde vii? Am trăit acolo printre oameni buni, mărinimoşi, primitori, cinstiţi. Aveam mulţi prieteni şi cu greu i-am părăsit.
Aşa sunt şi locuitorii acestei cetăţi, îl linişti bătrânul.
Dar un negustor care îşi aducea prin preajmă cămilele la adăpat auzise discuţiile avute de înţelept cu cei doi sosiţi la porţile cetăţii. Şi atunci când cel de-al doilea pelerin se îndepărtă, se întoarse spre bătrân şi îi zise mustrător: Cum poţi să te comporţi astfel? Ai dat două răspunsuri cu totul diferite la una şi aceeaşi întrebare pe care ţi-au adresat-o două persoane.
Nu am greşit cu nimic, îi spuse calm înţeleptul. Am răspuns fiecăruia după cum se cuvine. Orice om poartă lumea sa în propria-i inimă. Cel care nu a găsit nimic bun în trecut acolo unde a trăit, nu va găsi nici aici ceva bun. Dimpotrivă, acela care a avut şi în alt oraş prieteni va găsi şi aici tovarăşi credincioşi. Pentru că, vezi tu, oamenii nu sunt altceva decât ceea ce ştim noi găsi în ei.

[cristiboss56]

Un om a căzut odată într-o fântână, de unde nu reuşea să iasă. Fântâna era lângă o staţie de autobuz, aşa că omul credea că se va găsi repede cineva care să-l scoată din adânc. Să vedem însă ce s-a întâmplat.
O persoană aparent miloasă trecu pe acolo şi-i spuse celui neajutorat: „Îmi pare foarte rău pentru tine. Îţi împărtăşesc durerea şi sunt alături de tine“, după care plecă.
Îşi făcu apariţia un om politic care era implicat în rezolvarea problemelor sociale. Privind la omul necăjit, zise: „Era de aşteptat ca, mai devreme sau mai târziu, cineva să alunece înăuntru“. Apoi îl părăsi pe cel păţit, înfundându-şi mâinile în buzunarele de la pantaloni.
Un altul, privind peste ghizdul fântânii, comentă: „Numai celor răi li se poate întâmpla să cadă într-un puţ“.
Încă un om politic respectabil, de data asta din partea opoziţiei, se arătă preocupat să elaboreze un întreg discurs împotriva guvernului, criticându-l pentru că nu toate fântânile din ţară sunt acoperite cu capac.
Trecu şi un ziarist. Îi făgădui omului din fântână să scrie un articol de opinie într-o publicaţie, duminica următoare.
Un umorist venit şi el la fântână şi îi spuse celui din adânc: „Bea o cafea. Te va mobiliza şi vei reuşi să ieşi“.
Şi au urmat mulţi indivizi care s-au perindat pe lângă sărmanul om şi l-au părăsit fluierând. În final, un coşar, cu suflet mare, îi întinse omului o frânghie şi îl salvă pe cel aflat la ananghie.

[cristiboss56]

Un filosof stoic mărturisea: „Îl porţi în tine pe Dumnezeu şi nu-ţi dai seama că-l murdăreşti, fie cu gândurile tale întunecate, fie cu faptele tale rele. Dacă ţi-ai imagina că eşti în faţa lui Dumnezeu Însuşi nu ai avea curajul de a face nici o faptă necugetată pe care o plănuieşti acum. Dar înaintea lui Dumnezeu care sălăşluieşte ascuns în tine, care pe toate le vede şi le aude, nu roşeşti în a gândi şi a realiza răul, tu fiinţă umană, care nu eşti conştient de propria ta natură…“
Conştienţi că Îl avem pe Dumnezeu în noi, toată dorinţa noastră trebuie să fie îndreptată spre armonia cu acest Dumnezeu care e prezent în noi. Noi trebuie să vrem ceea ce Dumnezeu vrea de la noi. Concordanţa sau armonizarea cu voinţa lui Dumnezeu face fiinţa umană liberă şi dă sensul demnităţii sale: „Eu sunt liber şi prieten al lui Dumnezeu, deoarece Îl ascult în deplină libertate“.

[cristiboss56]

Fiecare persoană cu care ne întâlnim şi orice eveniment care ni se întâmplă nu sunt puse în viaţa noastră fără vreun rost anume. Din toate e bine să descifrăm ceea ce Dumnezeu vrea să ne transmită, fiindcă lumea este o carte pe care dacă vrem să o înţelegem trebuie să o citim în cheie dumnezeiască. O zicală mai puţin întâlnită în zilele noastre, dar care adună mult adevăr spune că „frumuseţea e în ochii privitorului“. Depinde deci cu ce ochi priveşti ceea ce te înconjoară. Şi nu numai atât. Capacitatea de a sesiza frumosul e strâns legată de gradul de libertate la care ai ajuns.
Îmi aduc aminte de răspunsul dat cu mult umor de părintele Cleopa de la Sihăstria unui tânăr care trăia la oraş. Acesta l-a întrebat: „Ce să fac dacă văd mergând pe stradă o fată foarte frumoasă? Să-mi întorc privirea în altă parte, să mă uit în sus?“ „Nu, a fost răspunsul marelui duhovnic. Pentru că s-ar putea să cazi într-o gură de canalizare lăsată fără capac.“ Te poţi uita la ea şi să-ţi spui: „Dacă Dumnezeu a făcut oamenii atât de frumoşi, oare cât de minunat este El?“
Legat de această temă am citit o întâmplare care s-a petrecut în Antiohia primelor veacuri creştine. Pe lângă câţiva episcopi a trecut un alai de comediante. Între ele se afla cea mai frumoasă şi aleasă artistă, împodobită cu veşminte scumpe şi giuvaieruri rare. Femeia avea capul şi umerii dezgoliţi şi numai un văl subţire pe deasupra. Episcopii, văzând-o, au murmurat şi şi-au întors capul de la o asemenea privelişte, ferindu-şi ochii ca de vederea unei mari necuviinţe. Un singur slujitor al lui Hristos nu şi-a întors privirea de la ea, ci dimpotrivă, mai cu stăruinţă s-a uitat la femeia cu pricina. A privit-o cu multă atenţie. Colegii lui au rămas fără cuvinte. Atunci Sfântul Non, căci el era episcopul nonconformist, i-a întrebat: „Oare nu aţi înţeles nimic din vederea marii ei frumuseţi?“
Ceilalţi ierarhi nu i-au răspuns. Atunci Sfântul Non, stăruind, le-a zis: „Eu tare m-am folosit de vederea ei şi cred că Dumnezeu o va pune să ne judece pe noi şi episcopia noastră. Câte ceasuri o fi petrecut femeia aceasta în odaia sa, scăldându-se şi împodobindu-se, ca frumuseţea trupului ei să fie fără pată! Şi aceasta numai ca să placă oamenilor! Iar noi, care-L avem pe iubitul cel mai de preţ, pe strălucitul Mire la care nu cutează a privi Heruvimii, nu ne împodobim sufletele şi nu ne îngrijim aşa de mult să ne spălăm întinăciunea ticăloaselor noastre suflete“. După multă rugăciune din partea Sfântului Non, femeia, pe numele ei Margareta, s-a botezat şi a devenit Sfânta Cuvioasă Pelaghia, sărbătorită în Biserica Ortodoxă la 8 octombrie. Să fim conştienţi că atunci când persoanele sau lucrurile sunt transparente pentru noi şi prin ele întrezărim ceva aflat dincolo de material, suntem departe de a păcătui.

[cristiboss56]

Un imparat a primit doi soimi. Unul a fost antrenat, despre celalalt i s-a spus ca refuza sa se dezlipeasca de creanga pe care statea. Unul dintre slujitori trebuia sa se catere in fiecare zi in copac sa-i duca de mancare.
Dupa ce a incercat in fel si chip sa faca soimul sa zboare de pe creanga, imparatul si-a rugat supusii sa-l ajute. Un batran intelept s-a oferit sa faca el asta si, a doua zi cand s-a trezit, imparatul a vazut soimul zburand de colo-colo.
- Cum ai facut? si-a intrebat supusul
- A fost foarte simplu. Nu a trebuit decat sa ii tai craca de sub picioare.


Morala: uneori Dumnezeu ne taie craca de sub picioare ca sa ne aducem aminte ca putem zbura.

[cristiboss56]

Cu mult timp in urma, intr-un satuc, se gasea un loc cunoscut drept “Casa celor 1000 de oglinzi”. Un catelus mititel, vesel din fire, afland de acest loc, s-a hotarat sa-l viziteze. Cand a ajuns, sarea fericit pe scari si a intrat in casa. S-a uitat pe hol cu urechiusele ciulite si dand din coada.
Spre marea sa surpriza, s-a trezit privind la alti 1000 de catelusi fericiti, care dadeau din coada ca si el. A zambit, si a primit inapoi 1000 de zambete, la fel de calde si prietenoase. Cand a plecat, s-a gandit: “Este un loc minunat. Ma voi intoarce sa-l vizitez!”.
In acelasi sat, alt caine, care nu era la fel de fericit ca primul, s-a hotarat si el sa viziteze casa. A urcat cu greu scarile, cu coada intre picioare, si capul lasat. Cand a vazut 1000 de caini neprietenosi uitandu-se la el, s-a speriat si s-a zbarlit pe spate, maraind. Cand ceilati 1000 de caini au inceput si ei sa maraie, a fugit speriat. O data iesit afara, s-a gandit: “E un loc ingrozitor, nu ma mai intorc acolo niciodata”.

Morala: Toate chipurile sunt oglinzi.

[cristiboss56]

Doi oameni stăteau de vorbă. Unul dintre ei era bogat, dar nu avea credinţă. Era mereu preocupat să nu-i lipsească nimic lui şi familiei sale.
După aceea, prietenul său l-a întrebat:
- Spune-mi, dacă ai avea doi copii, dar l-ai hrăni doar pe unul, pe celălalt chinuindu-l foamea, ar fi drept?
- Bineînţeles că nu, a răspuns bogătaşul.
- Dar dacă l-ai îmbrăca tot pe acela, în timp ce al doilea ar tremura de frig, cum ar fi?
- Ar fi, desigur, o nedreptate.
- Şi atunci, dacă tu singur spui că aşa ceva este o nedreptate, de ce procedezi în felul acesta?
- Cum? - se indignă omul. Pe copiii mei îi tratez la fel, le arăt aceeaşi dragoste. De ce spui aşa ceva?
- Nu m-am referit la copiii tăi, ci la alţi doi fraţi buni, de care tu ar fi trebuit să ai grijă de-a lungul întregii vieţi: sufletul şi trupul tău. Iar tu nu eşti drept cu aceşti fraţi. Te ocupi doar de unul, neglijându-l cu totul pe celălalt. Aveţi haine frumoase şi sunteţi bine hrăniţi, tu şi ai tăi, dar sufletul de ce are nevoie, nu vă întrebaţi? El nu poate purta decât haina credinţei, de care tu nu te-ai îngrijit şi nu se poate hrăni decât cu dumnezeiasca învăţătură, cu dragoste şi milă. Deci, nu uita de celălalt frate, fiindcă trupul şi sufletul sunt ca doi fraţi buni, de nedespărţit. Unul nu poate trăi fără celălalt, îngrijeşte-i pe amândoi şi atunci vei fi, cu adevărat, drept şi fericit. Fereşte-te să fii asemenea păcătosului care trăieşte doar cu trupul, în timp ce sufletul îi este mort.
“Nimic nu este mai mare ca omul cu Dumnezeu şi nimic mai mic ca omul fără Dumnezeu” (Sfântul Tihon).

[cristiboss56]

Un om cu adevărat mândru este cel care nu recunoaşte asupra sa nici un fel de lege, de autoritate, nici a lui Dumnezeu şi nici omenească; acesta îşi este sieşi lege. În viaţa Avvei Dorothei există o povestire despre o vizită a sa la o mănăstire. Acolo i s-a spus că în obşte vieţuieşte un monah tânăr, care este întruchiparea smereniei. El nu se mânia niciodată, nu se revolta, nu se împotrivea cu nimic atunci când era înjosit şi ocărât. Experimentatului Dorothei nu i-a prea venit să creadă ceea ce auzise despre faima tânărului şi l-a invitat pe monahul cu pricina la el în chilie. „În ce chip reuşeşti, în pofida tinereţii tale, să nu te revolţi atunci când eşti înjosit, ponegrit sau batjocorit?“ îl întrebă stareţul. Călugărul tânăr îi răspunse: „De ce m-aş revolta la lătratul unor câini?“
Cam aşa îi socotea el pe cei care-l necăjeau. Starea sufletească a monahului nu era smerenia şi împăcarea, ci libera opinie, nesupusă nici condamnării oamenilor şi nici măcar judecăţii lor. Nu-l interesa ce spun alţii despre el, îşi era sieşi judecător şi măsură a tuturor lucrurilor.

[cristiboss56]

Într-o zi, un preot aude o voce in biserică, dar cuvintele erau neinteligibile.
Apropiindu-se de locul de unde venea vocea, el gasește un copil care spunea ceva, și își dă seama că nu-i întelegea cuvintele fiindca, de fapt, copilul repeta alfabetul.
Atunci preotul l-a întrebat:
- De ce tot repeți literele?
- Păi, așa îmi fac eu rugăciunea, răspunde copilul.
- Cum așa? Eu aud doar că spui alfabetul, se miră preotul.
- Da, dar eu am uitat cuvintele rugăciunii și atunci îi dau lui Dumnezeu literele, că stie El să le puna în ordinea care trebuie……
”Şi I-au zis: Auzi ce zic aceştia? Iar Iisus le-a zis: Da. Au niciodată n-aţi citit că din gura copiilor şi a celor ce sug Ţi-ai pregătit laudă?” (Sf. Evanghelie de la Matei, cap.21, verset 16)