Momentele de pustiire

[nutucutu]

În prealabil postat de VladCat

Ce faceți atunci când simțiți începutul ăla de disperare și nu puteți să vă rugați, nu puteți să vă ocupați cu activități ce presupun efort intelectual ? (citit, studiat etc.)...mă refer la momentele alea când te ții cu dinții să nu cazi. Eu de regulă am o activitate foarte haotică în acele clipe care se rezumă propriu-zis la a aștepta să treacă criza. Înainte mai încercam să caut compania unuia sau a altuia în astfel de momente, dar am observat că iese nasol așa încât acum strategia se rezumă doar la așteptare. Vroiam să văd dacă aflu pe aci vre-un obicei mai ziditor. Amintesc că de rugăciune sau lectura celor sfinte nu se pune problema în momentele respective.

In primul rind stim ca orice ni s-ar intimpla se intimpla cu voia Domnului. Apoi trebuie sa ne gindim daca ceea ce ni se intimpla vine de la Dumnezeu sau de la diavol. Francisc de Sales ne invata ca dupa dispozitiile pe care le trezeste in noi o astfel de stare ne putem da seama. Astfel, avem tristetea buna, care provoaca mila si cainta, si avem tristetea rea, care provoaca grija, lenea, indignarea, gelozia, invidia si nerabdarea. Iar diavolul, care se straduieste din toate puterile sa trezeasca aceasta tristete rea, sa descurajeze sufletul si sa-l duca la disperare, incearca pentru inceput sa-l tulbure. Pretexte se gasesc usor: L-am jignit pe Domnul nostru, nu am fost consecvent in ceea ne-am propus etc.

"Tristetea rea, spune sfintul Francisc de Sales,tulbura sufletul, il ummple de neliniste, naste frici dezordonate, dezgust fata de rugaciune, adoarme si impovareaza creierul, lipseste sufletul de sfat, de hotarire, de judecata si de curaj si doboara fortele. Pe scurt, e ca o iarna grea care acopera toata frumusetea pamintului si toropeste animalele; caci ii ia sufletului toata gingasia si aproape ca il face paralitic, iar toate facultatile lui le face neputiincioase."

Cum scapam de aceasta stare? In primul rind sa nu ne tulburam de greselile noastre. Sfintul Pavel ne spune ca daca Tatal L-a dat la moarte pe Fiul Sau pentru noi, oare cum ne-ar putea refuza noua vreo rugaminte? Domnul nostru e bucuros sa ne acorde milostivirea sa. Parca sfinta Tereza spunea ca Domnul ii iubeste mult pe cei care cad si se ridica. Sint asemenea copiilor care invata sa mearga in picioare si care cad, se uita in jur sa vada ce pot face, iar ultima solutie este sa mearga in bratele mamei. Bratele Tatalui si ale Fiului sint intotdeauna deschise. Priviti inainte la Domnul nostru si nu inapoi, la greselile pe care le-am facut.

Sfintul Francisc de Sales a scris o carte intreaga referitoare la acest subiect. Dintre sfaturile lui as putea enumera:
-sa nu ne tulburam de imperfectiunile noastre
-sa ne pazim de pripeala si neliniste pentru ca nimic nu ne impiedica mai mult in inaintarea spre desavirsire
-trebuie sa induram cu rabdare intirzierea desavirsirii noastre, facind mereu ceea ce putem pentru a inainta, dar s-o facem din toata inima
-trebuie sa ne intristam de greselile facute cu o cainta tare, calma, constanta, linistita, dar nu tulburata, nici nelinistita, nici descurajanta
-"ai rabdare cu toti, dar in principal cu tine insuti. Vreau sa spun: nu te ingrijora pentru imperfectiunile tale si sa ai mereu curajul de a te ridica. Sint bucuros sa reincepi in fiecare zi: nu exista mijloc mai bun pentru desavirsirea vietii spirituale decit sa reincepi mereu si sa nu crezi niciodata ca ai facut destul" mai spune sfintul Francisc

[Marius22]

În prealabil postat de Raoul

Dormit? Eu dorm si 2 sau 3 ore pe noapte,de cele mai multe ori extrem de putin. Dupa ce ca o viata am,si pe asta o dorm? Cand oi muri nu oi dormi destul??

Cred ca in toate avem nevoie de echilibru si dreapta masura. Iata un articol de folos cu privire la acest subiect: Somnul, un dar al lui Dumnezeu.

[CelMandru]

În prealabil postat de VladCat

Ce faceți atunci când simțiți începutul ăla de disperare și nu puteți să vă rugați, nu puteți să vă ocupați cu activități ce presupun efort intelectual ? (citit, studiat etc.)...mă refer la momentele alea când te ții cu dinții să nu cazi. Eu de regulă am o activitate foarte haotică în acele clipe care se rezumă propriu-zis la a aștepta să treacă criza. Înainte mai încercam să caut compania unuia sau a altuia în astfel de momente, dar am observat că iese nasol așa încât acum strategia se rezumă doar la așteptare. Vroiam să văd dacă aflu pe aci vre-un obicei mai ziditor. Amintesc că de rugăciune sau lectura celor sfinte nu se pune problema în momentele respective.

Cum au spus şi fraţii, mai sus, ai ales un subiect execelent. Cred că la un moment dat în viaţă toţi ne-am confruntat cu astfel de situaţii.

Într-adevăr îndelungă răbdarea este calea de ieşire. Dar răbdarea nu este totuna cu aşteptarea. Răbdarea adevărată, în Hristos, este aceea în care nu cârteşti un singur cuvânt împotriva lui Dumnezeu, în care îţi neglijezi total voia şi logica ta, şi laşi totul în mâinile Domnului. Bineînţeles că, puţini dintre noi sunt aceia care reuşesc asta, şi atunci când suntem învadaţi de cohorte de gânduri depresive suntem predispuşi la a sta de vorbă cu ele, şi astfel le oferim posibilitatea să ne cotropească mintea cu totul. Şi cum de la minte pleacă totul, o dată cotropiţi suntem lipsiţi total de apărare şi capitulăm, transformându-ne în nişte marionete ale necuratului.

Lăsând la o parte soluţiile expuse de ceilalţi fraţi, care sunt eficace, de altfel, dar valabile numai de la caz la caz, eu cred cu tărie, că singura soluţia este Sfânta Rugăciune.

Frate drag, rugăciunea nu presupune efort intelectual. Dintre zecile de gânduri pe care le ai, unul singur este de ajuns să-l îndrepţi către Dumnezeu. "Doamne" e de ajuns să spui în gând, sau cu voce tare. Dacă ai simţit că Domnul este singurul tău ajutor, că El este Tatăl ce te iubeşte cum nu eşti în stare să-ţi închipui, că eşti atât de păcătos că nici o simplă rugăciune nu poţi să spui, că eşti atât slab dar cauţi să iei un gram de putere de cel Preaputernic, că totul se întâmplă pentru îndreptarea ta, că eşti dispus să tai şi puţin din moţul mândriei tale care îţi orbeşte discernământul, atunci ai spus cea mai mare rugăciune printr-un singur cuvânt. Nu este uşor să faci asta, dar nici imposibil, că Dumnezeu nu a lăsat rugăciunea doar marilor trăitori, pustnici, sfinţi şi alţi cuvioşi, a lăsat-o pentru tot omul. Indiferent cât de prost, ticălos şi disperat este.

De aceea Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă să ne rugăm neîncetat, ca în vremurile de pustiire, să fim deprinşi cu rugăciunea, cu gândul către Dumnezeu. Nu trebuie să citeşti biblioteci întregi de cărţi şi tratate de teologie, ci îţi trebuie doar niţică dorinţă de a te apropia de Dumnezeu. Ai liberul arbitru, da? Dar de la Dumnezeu, nu uita. Păi fă ceva cu el, nu-ţi bate joc. Propune-ţi să schimbi ceva. Propune-ţi să te îndrepţi cu adevărat ca şi când viaţa ta depinde de asta în orice moment, nu aşa ca un experiment superficial. Dacă ştii că de la minte pleacă totul, atunci pune mâna şi vindec-o, administrându-i cât de des acest medicament al rugăciunii. A te ruga neîncetat înseamnă a pomeni numele cel Sfânt al Domnului în toată vremea. Că n-o să fii în stare să spui 24 din 24 este foarte probabil, dar tot o să-ţi obişnuieşti mintea cu Dumnezeu. O să-ţi fortifici treptat sistemul de apărare împotriva gândurilor necurate, care de venit vor veni tot timpul...nu-ţi vor da pace toată viaţa. Aşa că nu mai sta cu mâna în sân...şi pune-te pe treabă! Străduieşte-te, că Dumnezeu vede că vrei şi o să te ajute!

Nu-i aşa greu doar să rosteşi rugăciunea minţii. De simţit cu adevărat, o să ajungi când o să rânduiască Maica Domnului. Tu fă-ţi datoria şi spune-o. Şi un copil poate s-o repete dacă-l înveţi...

Iată nişte cuvinte de mare folos, culese din "Hrană duhovnicească" (Sfântul Ioan Iacob Hozevitul), pe care, te rog îngăduie-mi să le expun, deşi poate nu le găseşti relevante sau nu este ceva nou pentru tine, dar nădăjduiesc că merită citite sau recitite, de către noi toţi:

<<Nu este altă armă mai puternică în cer şi pe pământ decât chemarea cea sfântă a Domnului nostru Iisus Hristos.

Când rostim începutul acestei rugăciuni, "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu", atunci noi mărturisim în scurt toate tainele Credinţei noastre, căci, (după cum spun unii dintre Sf. Părinţi) aceste cuvinte cuprind în ele toată Sf. Evanghelie pe scurt.

Acestea sunt cele cinci cuvinte, despre care pomenşete Sf. Apostol Pavel în cartea cea către Corinteni, unde zice: "Voiesc mai bine cinci cuvinte cu mintea, decat zece mii de cuvinte cu limba". Pentru aceasta şi Rugăciunea lui Iisus se mai zice şi "Rugăciunea minţii".

Iar când rostim şi celelalte cuvinte din Rugăciunea lui Iisus, adică: "miluieşte-mă pe mine, păcătosul", atunci noi mărtusrisim nevrednicia şi josnicia noastră, cerând de la Domnul milă, căci dacă avem mila Lui, atunci toate cele bune le avem.

Deci, rugăciunea aceasta curpinde în sine şi mărturisirea Credinţei şi cererea noastră de mântuire.

Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul (păcătoasa) şi Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul (păcătoasa).>>

<<...se cuvine să nu luăm seama ca nu cumva să primim sfaturile cele vătămătoare de suflet ale vicleanului, care în tot chipul se străduieşte să ţină mintea noastră departe de Dumnezeu...

Însă omul cel râvnitor face deopotrivă. El se străduieşte în tot chipul să-şi ţină mintea unită cu Dumnezeu, ferindu-se să primească şi să rumege cugetele cele viclene, pe care diavolul, ca un zugrav prea meşter ce poate închipui toate, le plăsmuieşte în inima noastră făcând închipuirea patimilor, alteori arătând chipurile păcatului, iar alteori zugrăvind diferite persoane şi feţe în minte...

...Unde se află omul cu trupul, acolo să aibă silinţă să-şi adune mintea. Să fie străjer aşa de treaz, încât să nu dea voie la nici un gând străin să pătrundă între inima lui şi pomenirea cea prea folositoare de suflet a lui Hristos.

Dacă cumva din nebăgare de seamă s-ar întâmpla a se strecura vreun cuget viclean, care s-ar pune zid între inimă şi şi pomenirea lui Hristos, atunci se cuvine a alerga cu sârguinţă către Domnul şi a striga către El, ca venind, să izgonească gândul care tulbură mintea.

De asememea, dacă vreodată diavolul ar răpi mintea şi ar căpăta învoirea ei, atunci este nevoie ca cel ce s-a răpit să nu zăbovească în această uimire înşelătoare şi în nevoire, ci degrabă să se sârguiască a se slobozi din aceasta, ca nu cumva învoirea aceasta a minţii să-i fie socotită ca un păcat înaintea lui Dumnezeu, la ziua Judecăţii, când Judecătorul a toate cunoscător, va descopri, cugetările cele ascune ale inimilor omeneşti.

...fraţilor, iubitori de Dumnezeu, îndeletniciţi-vă totdeauna la această rugăciune şi fiţi cu răbdare pentru Domnul, până când veţi dobândi mila şi îndurările Lui. Să nu cereţi alta nimic decât mila Lui cea nemărginită şi aceasta este de ajuns pentru mântuirea voastră.

Însă cerând de la Dumnezeu mila Sa, strigaţi cu inimă înfrântă şi smerită, de dimineaţa până seara şi, de este cu putinţă şi toată noaptea, zicând neîncetat: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi"...>>

Pentru mine, astfel de momente sunt presarate de-a lungul intregii mele vieti.
Le cunosc din frageda copilarie.
Veneau la inceput brusc, se instalau si plecau usor, pe nesimtite. Parintii ma socoteau cand poet, cand doar temperament melancolic, cand de-a dreptul maniaco-depresiv, imi inventasera stramosi rusi, lupte intre greci si rusi etc.
M-au dus si la doctor, mi-au dat vitamine, m-au dat la sporturi ca sa ma inzdravenesc (nu m-am inzdravenit, am reusit doar sa ies campion de cateva ori si sa deprind ingamfarea si mandria), ba chiar o matusa a venit cu o baba vrajitoare ca sa ma descantece de duhuri rele si de iele si sa imi ia sange de sub limba... Biet copil, nu ma mai mir ca ajuns la varsta de acum nu mai sunt tocmai zdravan la minte.
Cu vremea am inceput sa le simt aparitia mai timpuriu, de la primele semne. Simtul detectarii lor s-a rafinat in mine.
Am purtat mii de lupte, am baut mult din cauza lor, am ales compensarea prin sex si alte pseudosolutii, umplindu-ma de pacate mari. Nu stiam cum sa le abordez.

Astazi fac asa: cum simt urcusul starii in mine caut un colt linistit sau ma plimb prin parc, in zone mai retrase si stau de vorba cu mine in acest mod: ce vreau de fapt? prin ce minciuni imi ascund voia? cum se numeste pofta intensa care ma goleste de energie undeva blocata in ascuns? pe cine mai voiesc sa omor )intr-un mod tainic, sufletesc), pe cine sa inving trufas? unde ma mai razvratesc? ce copilarie uriasa imi domina fiinta? ce neinfranare? Ce nenorocire mai pune sufletul meu la cale, undeva in ascuns?
Multe am descoperit despre mine in astfel de dialoguri. De-o vreme starile s-au rarit, abia daca mi se intampla de doua ori pe an... si asta ma ingrijoreaza. Pentru ca, asa cum inteleg, aceste stari grele sunt o excelenta scoala a uceniciei despre mine insumi, pacatosul. Si o buna ocazie in a inainta in relatia de onestitate cu mine insumi.
Asa am aflat de exemplu ca sunt: mereu pofticios, meeu dominator, nestapanit, egoist, patimas, exclusivist etc. Am aflat insa si cum sa dau replica la aceste tendinte. Plansul imi e prietenul cel mai bun. Uneori am plans cu hohote, scarbit de mine insumi, la un pas de a ma zdrobi efctiv. L-am rugat pe Domnul sa ma ia, sa se termine totul.
Apoi vine linistea, pace, mangaierea. Mintea imi este limpede. Imi e rusine de mine, inaintea constiintei mele si a lui Dumnezeu. Dar simt o compasiune intelegatoare fata de mine, cel rebel si multcapricios dinlauntru. Imi pare ca mangai pe crestet un copil, mic, de varste diferite, uneori bebelus, alteori scolar... Il mangai cu blandete, cu voie buna si vad cum lacrimile de pe obrajii lui dispar treptat si el se insenineaza. Si viata e frumoasa, o clipa. Toata lumea e buna. Dau slava lui Dumnezeu pentru toate. Laud Pronia. Si nu uit, desigur, sa Il rog sa ma ierte.
Apoi ma intorc la realitatea de zi cu zi, asa cum pot s-o duc, prin marea Mila a Domnului. Si duc o viata oarecare, banala.
Asa-i la mine. Poate e cuiva de folos marturisirea mea.
Domnul sa ne ocroteasca! AMIN+

P.S. Am capatat un sprijin pentru depasirea mai rapida a acestor stari: Spovedania. Insa am descoperit ca o anumita doza de intalnire cu mine insumi, in aceste stari, este de neinlocuit. Pierd multe stiri despre pacatele mele, dspre pulsul meu launtric daca ma grabesc la Spovedanie, cu sensul de a lua un fel de doctorie, de a scapa de o presiune incomoda, un act de lasitate ca sa zic asa, lipsit de barbatie, milogeala ca sa scap de tensiune... In prezent mai intai caut lupta si abia apoi merg la duhovnic si ma spovedesc, punind acolo tot continutul luptei petrecute. Iar duhovnicul stie acum cu cine are de-a face...

Nu e un sfat, desigur; doar v-am marturisit cum e la mine.

@ioan cezar, iti surprind sinceritatea in fragmente rupte din viata si descopar un oarecare nonconformism, surprinzator pentru un "leu". Esti mai "tanar" decat sotia mea cu 9 zile, si ea mai are astfel de momente cand parca doar plansul o descarca de toata energia negativa acumulata in timp (munca cu omul este mai grea decat cea cu... necuvantatoarele).
Tu esti (sau ar trebui sa fii) un luptator. Ceea ce poti tu face, nu sunt multi in stare. Evident ca nu singur, iar daca iei rugaciunea ca si accesoriu inseparabil, te poti face tavalug in calea problemelor de orice fel. Viata nu e frumoasa doar o clipa!... Cand esti cu familia ta, cand copiii se joaca sau rad in jurul tau, cand vine cate unul tuguindu-si buzele sa te pupe pe obraz pentru un fleac mic, cand vezi pe altii orientandu-se cu ajutorul unui baston alb, pe altii vorbind prin semne, iar pe altii in carucior, nu poti sa spui ca viata e frumoasa doar o clipa. Cand Dumnezeu ne incearca, e semn bun. Cand nu se mai intampla nimic serios in viata noastra, e semn ca suntem orfani de Dumnezeu!

[Ana-Maria N]

În prealabil postat de cristiboss56

Sa nu uitam de terapia prin muzica , este extrem de eficace !

Si nu orice muzica! Eu am constatat ca ma ajuta la incarcarea bateriilor o cantare bisericeasca. Te plimbi prin parc, tu singur cu Dumnezeu, iei o gura de aer si fredonezi o cantare. Doua dintre preferatele mele :-) scurte, frumoase, inaltatoare:
http://www.youtube.com/watch?v=vOTh1...eature=related
http://www.youtube.com/watch?v=dMP3of8UTvE - prima parte a cantarii

În prealabil postat de OmuBun

Viata nu e frumoasa doar o clipa!...

Tocmai aceasta, cred, ne e dat, ca rod, sa intelegem (sa punem pentru vesnicie la inima), de-a lungul intregului periplu, or, poate, cu pretul lui - al lungului drum catre Casa.
Scurt ar fi drumul. Doar 20 cm. De la cap la piept, asa pe dinafara.

Sa umbli o viata de om ca sa unesti o schioapa... Ce uimire!...

[Mtcrysty17]

În prealabil postat de ioan cezar

Pentru mine, astfel de momente sunt presarate de-a lungul intregii mele vieti.
Le cunosc din frageda copilarie.
Veneau la inceput brusc, se instalau si plecau usor, pe nesimtite. Parintii ma socoteau cand poet, cand doar temperament melancolic, cand de-a dreptul maniaco-depresiv, imi inventasera stramosi rusi, lupte intre greci si rusi etc.
M-au dus si la doctor, mi-au dat vitamine, m-au dat la sporturi ca sa ma inzdravenesc (nu m-am inzdravenit, am reusit doar sa ies campion de cateva ori si sa deprind ingamfarea si mandria), ba chiar o matusa a venit cu o baba vrajitoare ca sa ma descantece de duhuri rele si de iele si sa imi ia sange de sub limba... Biet copil, nu ma mai mir ca ajuns la varsta de acum nu mai sunt tocmai zdravan la minte.
Cu vremea am inceput sa le simt aparitia mai timpuriu, de la primele semne. Simtul detectarii lor s-a rafinat in mine.
Am purtat mii de lupte, am baut mult din cauza lor, am ales compensarea prin sex si alte pseudosolutii, umplindu-ma de pacate mari. Nu stiam cum sa le abordez.

Astazi fac asa: cum simt urcusul starii in mine caut un colt linistit sau ma plimb prin parc, in zone mai retrase si stau de vorba cu mine in acest mod: ce vreau de fapt? prin ce minciuni imi ascund voia? cum se numeste pofta intensa care ma goleste de energie undeva blocata in ascuns? pe cine mai voiesc sa omor )intr-un mod tainic, sufletesc), pe cine sa inving trufas? unde ma mai razvratesc? ce copilarie uriasa imi domina fiinta? ce neinfranare? Ce nenorocire mai pune sufletul meu la cale, undeva in ascuns?
Multe am descoperit despre mine in astfel de dialoguri. De-o vreme starile s-au rarit, abia daca mi se intampla de doua ori pe an... si asta ma ingrijoreaza. Pentru ca, asa cum inteleg, aceste stari grele sunt o excelenta scoala a uceniciei despre mine insumi, pacatosul. Si o buna ocazie in a inainta in relatia de onestitate cu mine insumi.
Asa am aflat de exemplu ca sunt: mereu pofticios, meeu dominator, nestapanit, egoist, patimas, exclusivist etc. Am aflat insa si cum sa dau replica la aceste tendinte. Plansul imi e prietenul cel mai bun. Uneori am plans cu hohote, scarbit de mine insumi, la un pas de a ma zdrobi efctiv. L-am rugat pe Domnul sa ma ia, sa se termine totul.
Apoi vine linistea, pace, mangaierea. Mintea imi este limpede. Imi e rusine de mine, inaintea constiintei mele si a lui Dumnezeu. Dar simt o compasiune intelegatoare fata de mine, cel rebel si multcapricios dinlauntru. Imi pare ca mangai pe crestet un copil, mic, de varste diferite, uneori bebelus, alteori scolar... Il mangai cu blandete, cu voie buna si vad cum lacrimile de pe obrajii lui dispar treptat si el se insenineaza. Si viata e frumoasa, o clipa. Toata lumea e buna. Dau slava lui Dumnezeu pentru toate. Laud Pronia. Si nu uit, desigur, sa Il rog sa ma ierte.
Apoi ma intorc la realitatea de zi cu zi, asa cum pot s-o duc, prin marea Mila a Domnului. Si duc o viata oarecare, banala.
Asa-i la mine. Poate e cuiva de folos marturisirea mea.
Domnul sa ne ocroteasca! AMIN+

P.S. Am capatat un sprijin pentru depasirea mai rapida a acestor stari: Spovedania. Insa am descoperit ca o anumita doza de intalnire cu mine insumi, in aceste stari, este de neinlocuit. Pierd multe stiri despre pacatele mele, dspre pulsul meu launtric daca ma grabesc la Spovedanie, cu sensul de a lua un fel de doctorie, de a scapa de o presiune incomoda, un act de lasitate ca sa zic asa, lipsit de barbatie, milogeala ca sa scap de tensiune... In prezent mai intai caut lupta si abia apoi merg la duhovnic si ma spovedesc, punind acolo tot continutul luptei petrecute. Iar duhovnicul stie acum cu cine are de-a face...

Nu e un sfat, desigur; doar v-am marturisit cum e la mine.

in cea mai mare parte aceste lucruri mi se intampla si mie...... doar ca se agraveaza atunci cand ma rog mai intens cateva zile....... ispitele apar din senin, durerea ma ucide putin cate putin...... zeci de ganduri negative imi invadeaza mintea..... si plang..... ma descarc... la inceput ma rugam la Dumnezeu sa ma ia la El.... credeam ca nu mai rezist...... dupa doi ani de incercari, aceste ganduri nu ma mai afecteaza asa tare, pentru ca stiu de unde vin...... nu mai plang decat foarte rar.... aproape deloc...... acum Il rog pe Dumnezeu sa ma tina in viata cat mai mult, ca sa Ii arat cat de mult Il iubesc, sa vada ca vreau sa ma schimb... si m-am schimbat foarte mult..... am perioade cand totul merge atat de bine.... stau seara si ma gandesc ca aceste perioade de bucurie ma indeparteaza de El... nu mai simt acea pace dupa ce apare cate o criza de deznadejde..... prima criza serioasa a durat o luna acum cativa ani...... toate imi mergeau prost si eu dadeam vina pe Dumnezeu, ii reprosam ca nu e langa mine, vorbeam numai prostii..... intr-o dimineata m-am trezit si mi-am spus ca de fapt eu sunt cel care am pecat de langa El...... si desi totul era groaznic, am inceput sa ma rog putin cate putin....... in mod minunat toate s-au aranjat...... fericirea imi invada sufletul..... a fost momentul cand am vazut ca Dumnezeu e mereu cu noi..... atunci am realizat ce inseamna credinta.... desigur, a inceput un lung sir de lupte, care se vor termina numai la sfarsitul vietii...... pentru ca numai asa ne putem demonstra iubirea...... Doamne ajuta!!!

[Yasmina]

În prealabil postat de Hartford

Of si noi astia care sintem mai mult in masini cum sa ne reculegem?

Cu o plimbare printre strazi,prin cartier cu picioarele sau cu bicicleta.
Ar mai fi si hikingul la sfarsit de saptamana in parcuri special amenajate pt asta.
Eu evit masina in drumurile scurte daca vremea o permite.

Imi aduc aminte din Romania,ca oricat de suparata,stresata sau obosita ma intorceam de la serviciu cand imi scoteam afara cainele bucuria acestuia ma molipsea si pe mine.La fel si cand imi scoteam verisoarele mai mici sa se joace prin zapada.Sau orice alta activitate care presupune insotirea unei alte fiinte;cu regret am constatat ca singuratatea ma prostdispune,ma melancolizeaza,ma inactiveaza pana la lenevire dubioasa.Pt a scapa de aceste stari eu trebuie sa fiu in contact cu alte fiinte vii :)

În prealabil postat de CelMandru

Când rostim începutul acestei rugăciuni, "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu", atunci noi mărturisim în scurt toate tainele Credinţei noastre, căci, (după cum spun unii dintre Sf. Părinţi) aceste cuvinte cuprind în ele toată Sf. Evanghelie pe scurt.Acestea sunt cele cinci cuvinte, despre care pomenşete Sf. Apostol Pavel în cartea cea către Corinteni, unde zice: "Voiesc mai bine cinci cuvinte cu mintea, decat zece mii de cuvinte cu limba". Pentru aceasta şi Rugăciunea lui Iisus se mai zice şi "Rugăciunea minţii".

Imi cer scuze in cazul in care va supar cu ceva,nu am acesta intentie,dar nu cred ca in acel verset invocat de dvs este vorba despre ,,Rugaciunea inimii".Sunt mai multe argumente in acest sens ce reies atat din contextul in care apare acel verset cat si din verset,daca este citat complet.Cand am vazut opinia dvs am cautat sa vad si eu acel verset pt ca stiam de un alt context si de aceea nu cred,chiar daca ideea este frumoasa si generoasa,ca acel verset este temeiul biblic pt ,,Rugaciunea inimii".Va pot,daca doriti,argumenta pozitia mea si daca gresesc ar fi un bun prilej sa corectez acest aspect.