Despre insingurare si comuniune

[cezar_ioan]

În prealabil postat de leonte

Intre patimi si ispite este o mare diferenta

Buna distinctie!

[leonte]

În prealabil postat de cezar_ioan

Buna distinctie!

Imi face multa bucurie sa citesc dintre formularile tale, de aceea te rog, in ziua si in ceasul randuit de la bunul Dumnezu, sa faci o lamurire pe aceasta tema! Pe mine sa ma desfatezi cu stilisca si scriitura ta, iar fratilor nostri, coplesiti de indatoririle vietii cotidiene, sa le oferi ocazia de a cunoaste ceea ce tie ti s-a daruit mai lesne.

O asfel de elucidare, va aduce si lamuriri suplimentare in ceea ce priveste nevoia omului de a se "instreina", macar din cand in cand, de prejudecatile care ne hartuiesc din toate partile si care cauta sa ne faca sa credem ca "pustia" este pentru cei nebuni, fanatici. Asfel de prejudecati ne vin prin reclame, campanii electorale, stiri de presa, dezvaluiri senzationale, filme, hit-uri si cate si mai cate instrumente de manipulare...

[cezar_ioan]

În prealabil postat de leonte

in ziua si in ceasul randuit de la Bunul Dumnezeu

Asa sa ne ajute Domnul nostru Iisus Hristos, laudat fie in vecii vecilor!

[iustin10]

Nu stiu cum e singuratatea ,dar comuninunea sigur e de dorit .
Dar o comuniune in care esti tu insuti,nu una falsa,de compleznta .
Doar cine a gustat din beneficiile comuniunii depline, cu tot sufletul ,poate sa aleaga apoi singuratatea . Puterile sufletului nu se pot dezvolta singure,ci in relatie cu ceilalti .
Si doar odata dezvoltate ,le prieste singuratatea.
Copii nu pot creste de unii singuri,ci doar alaturi de parintii lor si de prieteni.
Comuniunea este cea mai aleasa bucurie care ni se da ,cea mai minunata gradina pentru floarea sufletului nostru , cea mai mare si singura bucurie care o avem pe acest pamant.
Cand comuniunea aceasta devine deplina , putem trece la treapta superioara ,in care nu mai ne e necesara comuniunea cu oamenii ,ci ne e suficienta comuniunea cu Dumnezeu.
Orice alta insingurare,inainte de acest stadiu ,este boala sufleteasca
Virtutile sufletului ,nicaieri nu se dezvolta mai bine decat in comuniune
"Caci acolo unde vor fi doi sau trei adunati in Numele Meu,voi fi si Eu in mijlocul lor "

În prealabil postat de iustin10

Nu stiu cum e singuratatea ,dar comuninunea sigur e de dorit .
Dar o comuniune in care esti tu insuti,nu una falsa,de compleznta .
Doar cine a gustat din beneficiile comuniunii depline, cu tot sufletul ,poate sa aleaga apoi singuratatea . Puterile sufletului nu se pot dezvolta singure,ci in relatie cu ceilalti .
Si doar odata dezvoltate ,le prieste singuratatea.
Copii nu pot creste de unii singuri,ci doar alaturi de parintii lor si de prieteni.
Comuniunea este cea mai aleasa bucurie care ni se da ,cea mai minunata gradina pentru floarea sufletului nostru , cea mai mare si singura bucurie care o avem pe acest pamant.
Cand comuniunea aceasta devine deplina , putem trece la treapta superioara ,in care nu mai ne e necesara comuniunea cu oamenii ,ci ne e suficienta comuniunea cu Dumnezeu.
Orice alta insingurare,inainte de acest stadiu ,este boala sufleteasca
Virtutile sufletului ,nicaieri nu se dezvolta mai bine decat in comuniune
"Caci acolo unde vor fi doi sau trei adunati in Numele Meu,voi fi si Eu in mijlocul lor "

Ce intelegiti dvs. cand spuneti "comuniune" ?

[Marius22]

Instrainarea omului de pacatele de tot felul, "insingurarea" de ele i se face acestuia prilej de comuniune cu Dumnezeu si cu semenii. Ne amagim crezand ca ne putem afla vreodata in comuniune cu pacatul. El ne face locuitori ai imparatiei "stapanitorului acestui veac", o imparatie a robiei vesnice. Imparatia Cerurilor este o imparatie a libertatii depline, a iubirii, asadar a comuniunii desavarsite, pentru ca ne impartaseste chipul de vietuire treimic.

[leonte]

În prealabil postat de EzioAuditore

Ce intelegiti dvs. cand spuneti "comuniune" ?

"Dar o comuniune in care esti tu insuti,nu una falsa,de compleznta."

Cred ca raspunsul la intrebarea ta a fost deja dat. Ceea ce pot eu sa deduc este ca nu ai avut ocazia sa te bucuri de ceea ce este descris mai sus. Comuniunea sincera este cea in care esti acceptat cu defectele pe care le ai, atat timp cat aderi si te straduiesti sa atingi valorile comunitatii.
Este drept ca nu va fi usor pentru un "nou venit", de aceea membrii cei mai vechi sunt ingaduitori fata de neputintele celui ce a inteles necesitatea virtulor (propuse de comunitate) in viata sa ca om intre oameni.
Nu putem fi partasi la o astfel de comuniune, cat timp motivatia este una puerila: frica de iad, dorinta de putere, comfort financiar. De aceea, fratele nostru a specificat "sa fii tu insuti", adica sincer.

[leonte]

În prealabil postat de iustin10

1. Puterile sufletului nu se pot dezvolta singure,ci in relatie cu ceilalti. Si doar odata dezvoltate ,le prieste singuratatea.

2. Copii nu pot creste de unii singuri,ci doar alaturi de parintii lor si de prieteni.
...
3. Orice alta insingurare,inainte de acest stadiu ,este boala sufleteasca
Virtutile sufletului ,nicaieri nu se dezvolta mai bine decat in comuniune.
"Caci acolo unde vor fi doi sau trei adunati in Numele Meu,voi fi si Eu in mijlocul lor"

Am citit cu incantare cele scrise de tine, dar cateva dintre formularile tale lasa loc de intelegeri gresite a celor doua fenomene.
Intr-adevar, daca duci un copil in salbaticie va deveni tarzan sau haiduc, nu ascet. Pentru a practica asceza trebuie sa stii ce cauti, sa intelegi cele ce sunt greu de patruns pentru o gandire ancorata in carnal. Astfel de educatie poti sa ti-o insusesti din scrierile celor ce au practicat asceza, tu incercand sa implinesti invatatura in sanul comunitatii [crestine]. In momentul in care ai constatat ca staruind din tot sufletul, nu te poti lepada de unele proaste obiceiuri [vicii], atunci se iveste solutia insigurarii.

Asceza este o psihoterapie fara cusur, a carei randuiala este completa ca structura, dar o putem personaliza potrivit neputintelor fiecaruia in parte.

Iată ce am găsit şi cred că se potriveşte subiectului "dezbătut" aici:

Se face deosebirea între liniştea care se desinteresează, prin retragere de alţii şi liniştea care e plină de mila pentru alţii, mergînd pînă la cruce pentru ei, care nu are nevoe de retragere. O linişte nepăsătoare la durerea altora e o închidere în mîndrie. Dar nu poate fi plin de milă faţă de alţii şi în acelaş timp liniştit cel ce n-a ajuns la starea în care nu mai e ispitit de păcate în relaţiile cu alţii. A uni liniştea cu mila faţă de alţii este propriu celor ajunşi la o stare de neprihănire. Acela şi-a descoperit inima curată, sau lăuntrul lui. Dar în inima lui găseşte mila faţă de alţii. Sau cu cît are mai „multă inimă", cu atît e mai unit cu alţii în durere. Inima e nedespărţită de alţii. Oamenii se întîlnesc prin inimă. Ea e la mijloc între unul şi altul. Interiorul e unit nemijlocit cu cei din afară. Sau cei din afară i-au devenit parte lăuntrică. Varsanufie şi Ioan nu recomandă o sihăstrie individualistă, ci o preocupare de alţii. Dar nu în interesul propriu, ci al altora. Retragerea din relaţiile cu alţii se recomandă
numai celui nesporit duhovniceşte, pe care aceste relaţii îl ispitesc.

Mila nu e nici închidere în sine, nici împrăştiere în afară, ci le uneşte pe amîndouă.

si

Nimenea nu se mîntueşte în izolare.

[heaven]

În prealabil postat de Tomita

Ce este trist este ca este asociata singuratatea cu lipsa de valoare.
Si mai trist este ca o astfel de asociere o fac si unii psihologi.
Ieri am dat testul psihologic la servici si una dintre intrebari era:
Va simtiti des singur si fara valoare? cu 3 optiuni de raspuns "da", "nu" "uneori".
Am atras atentia dnei psiholog ca a te simti singur si a nu avea valoare sunt stari diferite. Si am dat ca exemplu: te poti simti singur cand mergi in strinatate si oamneii au o alta cultura. Nu am mai precizat altceva ..pot fi mult mai multe exemple (te-ai despartit de prieten/ai divortat, predai la o scoala speciala, etc.).
Ideea este ca dupa un astfel de test psihologic multi poate vor gandi ca daca sunt singuri inseamna ca nu au valoare...cu asa psihologi devii depresiv.

Si,totusi,daca un om este cu Dumnezeu,pentru ce el se simte singur? :)
Pentru ca,atentie: e o diferenta intre "a fi" singur si "a te simti" singur...
In acelasi timp valorizarea de sine si echilibrul meu interior (faptul ca ma simt sau nu ma simt singur) tin de mine insumi sau mereu am nevoie permanent de confirmari din exterior pentru a mi le mentine?Cum ar fi, doar daca partenerul de viata imi este alaturi sau daca ma aflu doar in acea zona de comfort cu oameni cunoscuti si situatii familiare?Si atunci unde este gradul meu de adaptabilitate la diversitatea vietii sociale?Spre exemplu,in cadrul unui loc de munca vom intalni oameni si oameni,in ce masura vom reusi sa ne integram in colectiv si sa lucram ca echipa?
Sigur ca in viata cu totii putem experimenta sentimentul de singuratate in anumite momente,acum insa depinde si de caz la caz,daca este un sentiment pasager sau este ceva cu care traim de foarte mult timp si aproape ca a ajuns sa caracterizeze existenta noastra.Despre asta discutam aici...
Intrebarile nu v-au fost puse intamplator,la persoanele cu tendinte depresive si nu numai,apar frecvent sentimentul de singuratate,retragerea sociala si devalorizarea de sine.Deasemenea,aceste persoane se pot integra mai greu intr-un colectiv si pot functiona mai bine cand li se cere sa munceasca singuri decat intr-o munca de echipa.Iar pentru un angajator este important sa cunoasca aceste amanunte.
Totodata,un astfel de test nu este relevant pentru a face profilul psihologic al unei persoane,este nevoie si de alte instrumente de evaluare,precum si simpla observatie care are loc in timpul interviului.
"Ideea este ca dupa un astfel de test psihologic multi poate vor gandi ca daca sunt singuri inseamna ca nu au valoare...cu asa psihologi devii depresiv."...ce pot sa va spun este ca cei care vor ajunge sa isi puna astfel de probleme nu si le vor pune intamplator.Deoarece nu un psiholog sau un test te pot face sa devii depresiv sau sa te percepi pe sine ca fiind fara valoare...In schimb,ce se poate intampla este ca acel psiholog sau test sa oglindeasca in persoana care isi pune problema exact un aspect al vietii sale pe care,poate inca nu il constientizeaza sau este mult prea dureros pentru a-l accepta.Si chiar sentimentul de revolta arata un mecanism de aparare care se activeaza pentru a se proteja in fata constientizarii acestui aspect,deoarece acceptam sau respingem doar acele trasaturi care au legatura cu fiinta noastra.
Revenind,cred ca este bine totusi sa facem o departajare intre retragerea sociala pe care o practica pustnicii sau calugarii,spre exemplu,pentru a trai o viata cat mai aproape de Dumnezeu,prin urmare asta insemnand ca desi vietuind singuri intr-o pestera,padure,chilie ei sunt permanent in comuniune cu Tatal si nu se simt singuri si intre persoanele care aleg retragerea de lume pentru simplul motiv ca nu isi pot gasi locul niciunde,nu se pot adapta la viata sociala ori au trecut prin diferite evenimente de viata care au fost percepute ca esec s.a.m.d.
Oare cineva isi aminteste sa fi citit pe undeva in scrierile despre diferiti sfinti parinti ca vreunul dintre ei se plangea ca se simte singur? Eu personal nu imi amintesc... :)
De aceea,poate dupa asta putem inca sa cunoastem faptul ca nu ne aflam intr-o reala comuniune cu Dumnezeu,prin faptul ca echilibrul nostru interior si sentimentul de implinire inca mai depind de o multime de alti factori externi.Daca am fi cu adevarat cu Dumnezeu permanent,atunci am fi fericiti si nu ne-am mai simti nicicand insingurati,fie daca am fi fizic singuri,fie impreuna cu ceilalti....