Marturia unui protestant

[Eugen]

Marturia unui protestant (întors la adevarata credinta)
de Bogdan Mateciuc

M-am nascut într-o familie de intelectuali atei. În primii ani am fost crescut de bunici, crestini ortodocsi. Copil fiind, bunica a fost cea care m-a învatat câteva rugaciuni si sa ma închin. La insistentele ei am fost botezat. Uneori ma lua cu ea la biserica. Copil fiind, priveam îndelung chipurile grave zugravite pe pereti, candelele si vesmintele "ciudate" ale preotului. Ma întrebam cine sunt oamenii aceia de i-au zugravit pe pereti.
Am fost crescut apoi de parinti si, din cauza convingerilor lor ateiste, am uitat tot ce ma învatase bunica. Crescând, am adoptat si eu ateismul parintilor si cel promovat de societatea comunista. Am devenit chiar foarte convins ca Dumnezeu nu exista si ca toate lucrurile din natura au o justificare evolutionista si materialista.
În adolescenta, din cauza problemelor familiale - divortul parintilor - mi-am format o atitudine cinica si batjocoritoare la adresa a tot ce era frumos pe lume, la adresa lui Dumnezeu si a iubirii.
În decembrie 1989 a avut loc Lovitura de Stat. Aveam 17 ani si eram elev de liceu. Ascultam muzica rock. În tara începusera sa soseasca misionari ai diferitelor culte originare din America, aducând cu ei Nou Testamente protestante. Am intrat si eu în posesia unuia si am început sa-l citesc, mai mult din curiozitate intelectuala. Desi eram convins ca Iisus Hristos este un mit, mi-au placut foarte mult cuvintele Lui din carticica misionarilor.
În perioada aceea (clasa a 11-a) am avut un vis despre sfârsitul lumii. În vis, lumea se sfârsea printr-un cutremur continuu, care aducea cu el inundatii si incendii. Eram chiar în casa în care locuiam si priveam pe fereastra blocurile din vecinatate care cadeau unul dupa altul. Pe strazi apa era pâna la brâu si ducea cu ea tot ce lua din casele si blocurile darâmate. Afara ploua, iar eu tineam în geam o bucata de placaj pentru a nu intra apa în casa. Deja se prabusisera doua laturi ale blocului nostru si ma asteptam sa cada din clipa în clipa si tronsonul nostru. La radio se difuzau în continuu stiri din întreaga lume despre pagubele umane si materiale. Ce vedeam eu pe fereastra se petrecea în lumea întreaga. Atunci am auzit o voce care venea de sus, din tavanul camerei, parca din tot tavanul, nu dintr-un punct. Nu era nici tare, nici înceata, nici de barbat, nici de femeie. Mi-a spus sa nu-mi fie frica, pentru ca eu nu voi pati nimic. Desi nu credeam în Dumnezeu, am recunoscut vocea Lui. Am ramas linistit, preocupat sa nu intre ploaia de afara în casa. Asa s-a terminat visul. M-a impresionat foarte mult (de aceea si acum, dupa atâta, mi-l amintesc în amanunt), însa nu m-a convins de existenta lui Dumnezeu. Am ramas în continuare un cinic si un rebel.
În anul trei de facultate, în urma unei deceptii sentimentale, mi-a fost recomandat un om capabil sa-mi dea niste sfaturi. Numele lui era Ioan Panican si era misionar neoprotestant. Desi era penticostal, predica si era apreciat în toate adunarile neoprotestante. Mi-a vorbit foarte frumos despre Dumnezeu si cu ajutorul lui lucrurile citite de mine în Noul Testament au început sa capete sens. M-a invitat sa fac o calatorie cu el la Timisoara si acolo, într-o adunare baptista, în urma “chemarii la pocainta” lansata de un predicator american, am declarat în fata celor prezenti ca îl primesc Iisus în inima mea si ca vreau sa încep o viata noua alaturi de El. Am primit o Biblie. M-am întors la Bucuresti gândind ca de acum sunt crestin si ca Dumnezeu mi-a facut un mare har ca m-a scos din viata falimentara în care traisem pâna atunci. Mai mult, simteam ca am o identitate noua: eram un baptist. Aceasta s-a petrecut în ianuarie 1994.
Sase luni am frecventat o adunare baptista din apropierea casei. Spre deosebire de alte adunari neoprotestante, unde noii veniti sunt bine primiti si înconjurati cu atentie, eu am fost ignorat în acea adunare. În perioada aceea am citit toata Scriptura, precum si alte carti si am aflat de existenta altor culte neoprotestante. Asa am aflat de cei care credeau ca pogorârea Duhului Sfânt de la Cincizecime poate avea loc si astazi - penticostalii. Am devenit tot mai curios în privinta manifestarilor neobisnuite, atribuite Sfântului Duh.
În vara lui 1994 am mers cu niste tineri baptisti într-o tabara în Muntii Hateg. Acolo a venit, pentru un weekend, un grup de englezi care nu se amestecau cu noi. Am dedus ca desi erau si ei „nascuti din nou”, aveau o alta credinta. La un botez al unor adulti la care am asistat toti cei din tabara, i-am auzit pe englezi rugându-se într-o limba pe care nu o întelegeam. Am intrat în discutie cu ei, cerându-le amanunte despre acea limba. Mi-au explicat ca aceea era asa-numita „vorbire în limbi”. I-am întrebat daca acel „har” mi-ar putea fi dat si mie. „Daca crezi ca Cincizecimea din Faptele Apostolilor poate avea loc si pentru tine, ne vom ruga ca sa primesti si tu acest dar”, mi-au raspuns ei. În acea seara m-am întâlnit cu ei într-o camera din tabara. Stateau în picioare în jurul meu, având mâinile asezate pe mine. La început s-au rugat în limba engleza, ca apoi sa înceapa sa vorbeasca în alte limbi. Ma rugam si eu ca Dumnezeu sa-mi dea darul vorbirii în alte limbi. Vazând ca nu se întâmpla nimic, am început sa obosesc. Ei se rugau în continuare. Am continuat si eu sa ma rog. La un moment dat am simtit ca limba româna este insuficienta pentru a exprima ce voiam sa-i spun eu lui Dumnezeu. Am început sa ma rog în limba engleza, desi evident, nu vorbesc engleza mai bine ca româna, limba mea materna. Dupa câteva clipe si engleza a devenit „insuficienta”. Atunci am simtit ca porneste din mine, din piept, o limba pe care nu o controlam cu mintea (rational, gramatical). Nu eram în transa, caci eram perfect lucid. Ma auzeam pe mine însumi vorbind foarte repede într-o limba care iesea singura din mine. Stiam însa „ideea” acelor cuvinte. Eram atât de lucid, încât am început sa zâmbesc la neobisnuitul situatiei. Nu pot spune cât a durat rugaciunea. Ne-am oprit cu totii, ei confirmându-mi ca am primit darul vorbirii în alte limbi. Mi-au facut cadou o Biblie.
M-am întors în camera unde era grupul de tineri din Bucuresti. Am intrat si m-am asezat pe un pat, nedorind sa le povestesc experienta de care tocmai avusesem parte. În mijlocul discutiei pe care o aveau, o fata m-a întrebat: „Ce e cu tine?” Nu am înteles la ce se refera. „Ai... ceva pe fata, nu stiu, asa, o...” Le-am povestit atunci experienta mea. La sfârsit s-a lasat o liniste jenanta. Ei erau baptisti si fusesera învatati sa respinga apriori orice experienta de-a penticostalilor.
Am revenit în Bucuresti si am început sa frecventez o adunare penticostala în care m-am botezat. Acum eram penticostal. „Botezul cu Duhul Sfânt” nu a dus însa la nici o schimbare în viata mea, în afara de constientizarea accederii pe o treapta spirituala superioara. Vorbirea în alte limbi s-a stins dupa câteva luni, dar în cadrul adunarii eram deja în categoria celor care „aveau Duhul”.
Acea adunare penticostala era complet diferita de cea baptista. Am fost repede înconjurat de tineri de vârsta mea si m-am integrat într-un grup. Am început sa aprofundez teologia penticostala si, în general, pe cea neoprotestanta. Pastorul adunarii, Ioan Ceuta, era si presedintele unui institut teologic si m-a încurajat sa devin student acolo, ceea ce am si facut. Începusem sa devin popular în adunare, simpatizat deopotriva de tineri si de batrâni. Dupa câteva luni însa am renuntat la studiile teologice, din cauza conflictului de opinii cu pastorul si neacceptând sa fac compromisurile necesare „avansarii”. Eram prea reformator, puneam prea multe întrebari si tulburam traditia împamântenita în acea adunare penticostala.
A fost o perioada frumoasa, cu prieteni de vârsta mea, cu activitati si pasiuni comune. Apoi, odata cu schimbarea din nou a domiciliului si din cauza divergentelor cu pastorul, am parasit adunarea pentru o alta, tot penticostala. Aici am dorit dinadins sa ramân anonim si tot timpul cât am mers acolo, vreme de jumatate de an, am fost un singuratic. Pentru un timp am pastrat legatura cu tinerii din adunarea anterioara si am aflat cu surprindere ca, dupa plecarea mea, pastorul pusese în circulatie diverse minciuni despre mine în scopul discreditarii mele în fata tinerilor. Când prietenii mei l-au întrebat de unde stie acele lucruri, el nu a dat nici un raspuns.
În cei trei ani de la momentul din adunarea baptista din Timisoara aprofundasem învatatura neoprotestanta, cu accent pe felul în care este tratata problema pacatului. Fusesem învatat ca daca faci un pacat, este suficient sa i-l marturisesti lui Dumnezeu într-o rugaciune, sa invoci versetul de la 1 Ioan 1:9 si pacatul îti este iertat. Daca pacatuiesti iarasi, faci la fel. Lucrurile aveau o rezolvare simpla, iar eu trebuia numai sa cred ca Dumnezeu îmi iarta acel pacat odata ce i-l marturiseam.
Cu timpul, observând ca viata mea personala nu se îmbunatateste si ca Harul transformator al lui Dumnezeu întârzie sa-si faca vizibile roadele, am început sa ma îndoiesc ca problema pacatului poate fi rezolvata printr-o solutie atât de superficiala. Desi în adunarile neoprotestante se repeta sistematic ca Iisus este prietenul nostru, pentru mine aceasta amicitie cu Jesus nu se potrivea cu ceea ce învatasem despre dumnezeirea Lui. Treptat mi-am pierdut încrederea în formula „1 Ioan 1:9” de îndepartare a pacatului (o îndepartare teoretica, nu reala). Eram acelasi om pacatos ca la început, iar formula neoprotestanta nu ma mai linistea deloc.
Dupa vreo patru ani de cunoscut diferite adunari neoprotetante, mi-am pierdut acea încredere în infailibilitatea neoprotestantismului. Acum cautam altceva, însa nu stiam prea bine ce. Voiam adevarul, însa nu aveam o idee prea clara despre cum arata acest „adevar”. Discernamântul mi se baza pe criterii relative si mereu în schimbare.
Dupa o perioada de câteva luni de framântari, niste prieteni m-au invitat sa vin la adunarea unde mergeau ei. Mi-au vorbit despre lupta cu pacatul si am acceptat sa merg unde mergeau ei. Asa am descoperit „Partasia”.
Aceasta secta aparuse la începutul secolului 20 în Norvegia (unde poarta numele de Prietenii lui Smith). Adunarile din România se aflau sub coordonarea unor germani. În Bucuresti, cei mai multi membri erau proveniti din alte culte. Învataturile sectei semanau mult cu cele ale penticostalilor, cu o diferenta notabila: omul trebuia sa lupte împotriva pacatului, nu sa apeleze într-una la harul lui Dumnezeu pentru acoperirea pacatelor care se repetau. Ideea aceasta a luptei împotriva pacatului era esenta predicilor lor. Pe cât de înfierbântate erau predicile lor împotriva pacatului, pe atât de extremisti erau în opiniile lor si criticau plin de sârg celelalte culte neoprotestante si Biserica Ortodoxa, considerându-se „alesii” lui Dumnezeu. Cu timpul, am observat ca râvna lor „pentru Domnul” îi facea sa aiba probleme de relationare si comunicare cu restul lumii si chiar în sânul familiei. Numeroasele dezechilibre comportamentale erau justificate prin „lupta cu pacatul”.
De la prima vizita am constatat diferenta fata de alte grupari si ca încercau sa ofere o solutie reala la problema pacatelor personale. Am început sa frecventez locul acela si m-am integrat în comunitate. Aici am cunoscut-o pe sotia mea si prin casatoria cu ea m-am legat si mai mult de acei oameni. Problemele specifice cultelor neoprotestante (învataturi contradictorii, ierarhia în adunare, conflictele tineri-batrâni) erau prezente si aici, însa predicile - emotionale si isterizante în acelasi timp - abateau atentia.
La un an de la sosirea mea în adunare s-a petrecut un incident foarte graitor pentru mine. Dupa modelul jocurilor politice si a partidelor din România, o mâna de tineri au organizat „debarcarea” batrânilor si s-au facut sefi ai partidei. Considerând ca lucrurile nu merg cum trebuie sub vechea conducere, ei au decis ca trebuia facut ceva si au organizat o „lovitura de palat”. Timp de câteva luni adunarea a fost scindata. Eu ma aflam în tabara batrânilor, a conservatorilor. Lucrurile au fost oarecum rezolvate atunci când responsabilul pe România (un german) a transat situatia de criza în favoarea tinerilor. În fond, practicile si orgoliile „din lume” se regaseau din plin la acesti „alesi ai lui Dumnezeu” si am putut constata prezenta duhului de dezbinare la lucru în mijlocul acestor culte. Tinerii ajunsi conducatori de partida ofereau acum un management religios mult mai eficient si mai captivant decât cel anost al batrânilor detronati. Adunarile au început sa fie presarate tot mai frecvent cu mese festive si cu scenete religioase, spre deliciul copiilor.
Incidentul n-a facut decât sa reactualizeze îndoielile mele legate de cultele neoprotestante. Desi eram de acord cu Partasia în privinta luptei cu pacatul, caile lor si duhul în care umblau nu aveau nimic comun cu simplitatea lui Hristos. În cele din urma am încetat sa mai frecventez locul acela, sfatuind-o însa pe sotia mea sa continue daca vrea, deoarece nu voiam ca ea sa ia decizii influentata de mine.
Am intrat într-o criza. De întors în adunarile baptiste sau penticostale nici nu putea fi vorba, odata pentru ca era un pas înapoi, apoi pentru ca si pe acestea le criticasem intens cât timp mersesem în Partasie.
Decizia de a nu mai frecventa nici o adunare nu a fost usoara. Atunci când esti învatat ca întâlnirile regulate cu „fratii”, participarea la adunari si un anume fel de comportament reprezinta laolalta „credinta”, renuntarea la aceste forme exterioare îti da sentimentul ca-ti pierzi credinta. Stiam ca ceilalti spuneau despre mine ca „am cazut de la credinta” si ca „m-am întors în lume”. Întorcându-se duminica de la adunare, sotia mea îmi povestea amuzata despre felul compatimitor în care o priveau acum cei din adunare. Era un fel de vaduva de razboi. Uneori o întrebau despre mine ca si cum eram pe moarte sau chiar murisem. Când ea le raspundea însa ca sunt bine, ei se mirau si clatinau neîncrezatori din cap. Trebuia deci sa-mi revin din toata intoxicarea cu propaganda neoprotestanta si sa stau singur în picioare. Foarte multi dintre neoprotestanti stau în acele adunari pentru ca ele le ofera o forma de viata sociala. Adunarea actioneaza ca un „tarc” care le sustine „credinta”. Izolându-se de societate si de ceilalti oameni, ei ajung deseori sa confunde manifestarile lor bizare cu credinta. Lipsindu-le trairea interioara autentica, ei simt nevoia sa se îmbrace cu frunze asemenea lui Adam, pentru a se încredinta pe sine ca sunt credinciosi. Înconjurându-se de asemenea lucruri, cad repede în auto-înselare si în pareri de sine. Acestea si cu tarcul adunarii în care-si petrec viata sociala sunt un paravan care-i împiedica sa se vada asa cum sunt. Cunosc oameni care, dupa prabusirea (la nivel psihologic) a acestui tarc, au cazut într-un soi de letargie si stare vegetativa. „Credinta” lor a murit.
Am stat deci acasa câteva luni de zile, rugându-l pe Dumnezeu sa-mi îndrepte pasii unde crede El de cuviinta.
În anul 2000, Dumnezeu mi-a trimis un coleg de serviciu pe nume Bogdan Bucur. Era absolvent al Facultatii de Teologie Ortodoxa si era complet diferit de ceilalti colegi, prin rabdare, atitudini si firea linistita. Am început sa discut cu el despre credinta, dorind sa-l evanghelizez. Ma asculta cu atentie, îmi raspundea si el. Treptat, am început sa recunosc în inima mea ca as vrea sa fiu ca el. Aveam o invidie aparte pe felul lui de a fi. Asta a facut ca toata campania mea de evanghelizare, care-l avea ca obiect, sa se desumfle. Predicarea mea a fost înghitita de trairea lui. Când am vrut sa-i împrumut sa citeasca „Calatoria pelerinului” de John Bunian (o carte foarte apreciata de protestanti), el mi-a împrumutat „Pelerinul rus”. Diferenta între cele doua carti era ca prima era o alegorie, o fictiune, pe când a doua era o realitate. Mi-a împrumutat apoi „Viata Sfântului Arsenie Capadocianul” si alte câteva carti. Am ramas uimit de o credinta pe care o criticasem pâna atunci fara sa o cunosc.
Trebuie sa spun ca începutul descoperirii credintei ortodoxe avusese loc într-un mod neobisnuit. Cu un an în urma, când înca frecventam Partasia, un prieten îmi împrumutase o carte. Cel mai bun prieten al meu, un tânar baptist, avea de tradus si compilat niste materiale din mai multe carti (printre care si ortodoxe), pentru a fi folosite de un om de afaceri baptist care dorea sa scrie o carte despre interpretarile la cartea Apocalipsei. El mi-a împrumutat o carticica numita „Viata monahilor din Egipt”. Îl impresionase si pe el foarte mult, însa s-a scuturat repede de acea impresie, amintindu-si ca el e baptist. Pe mine cartea aceea m-a prins bine de tot. Asemenea traire nu vazusem si nici nu auzisem ca ar fi macar cautata în nici o adunare neoprotestanta din câte cunoscusem. Tot el mi-a împrumutat cartea „Iisus necunoscutul” a unui teolog rus. Prin ea am început sa înteleg ce este acea Sfânta Traditie a ortodocsilor. Le citise si prietenul meu, îl impresionasera, însa dupa câteva zile îsi revenise.
Revenind la anul 2000, dupa ce Dumnezeu mi-l trimisese pe Bogdan Bucur ca si coleg de serviciu, de Boboteaza a venit la mine la usa parintele Dinu (actualmente protopop în Bucuresti). I-am declarat franc ca eu sunt un „sectant” si ca nu-l primesc în casa. Mi-a zâmbit si m-a întrebat de ce spun ca sunt sectant. I-am spus ca acesta este cuvântul folosit de ortodocsi pentru a-i desemna pe cei de alta credinta. Mi-a raspuns: "Sa nu mai spui niciodata ca esti sectant. Asta înseamna a malforma adevarul despre Dumnezeu, ceea ce e foarte grav. Apoi, tu nici nu arati, nici nu vorbesti ca un sectant. Un iehovist de la etajul patru mi-a spus ca sunt fiu al Satanei si ca nu exista Craciun." Mi-a spus ca i-ar place sa mai stea de vorba cu mine si m-a invitat sa-l vizitez la biserica.
Timp de aproape jumatate de an, citind si discutând cu acel preot si cu colegul de la serviciu, m-am apropiat de bogatia spirituala a Bisericii Ortodoxe. Printre altele, am fost foarte surprins sa aflu ca crestinii din vechime nu credeau în „rapirea celor credinciosi” sau în „împaratia de o mie de ani”.
Am început sa vin la slujba la biserica unde slujea parintele Dinu. Nu întelegeam nimic din Liturghie. Veneam mai mult pentru a-l asculta pe el predicând. Îl ascultam cu urechi protestante, aprobând si dezaprobând, dupa caz, cele ce auzeam. Bogdan Bucur mi-a explicat Sfânta Liturghie si mi-a dat o carte cu tâlcuirea ei.
Atmosfera pe care o vedeam acolo era foarte diferita de cea cu care eram obisnuit în adunarile neoprotestante. Aici oamenii pareau sa nu se cunoasca între ei. În plus, vedeam gesturi de rautate când unul ocupa scaunul altuia sau îl împingea mai mult sau mai putin voit. Relatiile dintre oameni, alaturi de anumite aspecte doctrinare, au reprezentat o piedica pentru mine. Eram însa atras si doream sa cunosc mai multe pe linia celor citite în cartile mentionate mai sus.
Parintele Dinu mi-a spus atunci ca nu ar trebui sa vin la biserica pentru oameni, ci pentru Dumnezeu. Mi-am amintit de pasajul din Evanghelie care descrie aducerea lui Iisus la Templu la vârsta de 12 ani. Am revazut în mintea mea multimea care venea din toate colturile tarii la Ierusalim, care se îmbulzea sa intre în Templu. Oameni care nu se cunosteau între ei si care aveau felurite inimi si gânduri. Printre ei însa erau si Sfânta Fecioara, Iosif, batrâna Ana si proorocul Simeon.
Din afara Bisericii multe lucruri îmi pareau de neînteles si fara rost. În Scriptura, cei care ascultau pildele lui Iisus nu le întelegeau, caci erau „afara”. Atunci când „au intrat” în Biserica la Cincizecime, li s-au deschis ochii si au înteles.
Întrucât lista întrebarilor mele doctrinare era foarte lunga, parintele Dinu m-a sfatuit sa merg la manastirile din Moldova, unde voi putea sta de vorba pe îndelete cu calugarii de acolo.
Asa am ajuns în vara lui 2000 la Manastirea Neamtu. Eram un tânar neoprotestant dornic sa afle raspunsul la multe întrebari.
M-am dus la tânarul calugar de la poarta manastirii si l-am întrebat cu cine as putea sta de vorba despre credinta. M-a îndrumat în biserica mare a manastirii. Aici l-am întâlnit pe parintele Serafim. Din primele mele cuvinte si-a dat seama ca nu sunt ortodox. Am vazut ca nu era prea dornic sa-mi raspunda la întrebari. Spre surprinderea mea, mi-a citat un psalm în traducerea protestanta a lui Cornilescu, redându-mi apoi si traducerea ortodoxa, mai duhovniceasca si mai plina de miez, dupa parerea lui.
Discutia a fost scurta, el fiind reticent a discuta cu mine. M-am întors la baiatul de la poarta manastirii, cerându-i sa ma îndrume catre un alt calugar. Mi l-a aratat pe unul care tocmai traversa curtea manastirii. Era parintele Vlasie.
M-am dus la el si i-am spus ca am niste întrebari despre credinta si ca as vrea sa stau de vorba cu el. M-a întrebat daca sunt ortodox. Când a aflat ca nu sunt, mi-a spus sa-l caut a doua zi si ca îmi va spune atunci daca va putea sta de vorba cu mine.
A doua zi l-am gasit abia seara, la ora 10. Am mers cu sotia mea, cu el si cu înca un calugar într-o chilie. Mai întâi le-am spus ce credinta am eu; le-am vorbit despre Partasie si despre „lovitura de palat” care m-a facut sa plec de acolo. Ma ascultau cu interes, remarcând uneori zâmbind „ortodoxia” din viziunea si comentariile mele.
Cei doi monahi, parintele Vlasie si parintele Eufrosin, erau niste persoane interesante pentru mine. În ciuda descrierii sau imaginii realizate de neoprotestanti, nu gaseam la ei nici aere de superioritate, nici morga unor oameni cu preocupari înalte, cum nu gasisem de altfel nici la parintele Dinu din Bucuresti. Am discutat despre multe – despre icoane si idoli, despre închinare si slujbe bisericesti. A trebuit sa admit ca toate raspunsurile pe care le primeam stateau în picioare, cu toata obsesia mea protestanta legata de „biblicitatea” raspunsurilor.
Discutia cu ei a durat pâna la 2 noaptea. La despartire, când urma sa plec cu sotia mea în camera unde ne cazasem, parintele Vlasie m-a întrebat, mai mult ca o sugestie care nu cerea un raspuns pe loc, daca nu as vrea sa ma întorc la Ortodoxie.
Mergând catre camera noastra, doream în inima mea sa ma întorc la Ortodoxie, însa nu stiam cum avea sa reactioneze sotia mea. Când am ajuns în camera însa, sotia mea a deschis discutia si mi-a spus ca ar vrea ca înainte de a pleca de la manastire, ar vrea sa puna lucrurile în ordine, în sensul întoarcerii la Ortodoxie. I-am marturisit ca si eu doresc acelasi lucru.
A doua zi am mers la parintele Vlasie si i-am spus ca vrem sa ne întoarcem la Ortodoxie. Ne-a spus ca slujba de întoarcere trebuie oficiata de un episcop, însa atunci era sosit în vizita la manastire IPS Daniel, Mitropolitul Moldovei. Însotit de parintele Vlasie, am mers si am stat de vorba cu el. Ne-a povestit ca si el mergea din când în când la penticostali când era copil, însa nu s-a ferit sa se converteasca. I-a dat dezlegare unui preot sa faca slujba de Mirungere pentru întoarcerea noastra la Ortodoxie.
Slujba a avut loc la prânz, urmata apoi de slujba Cununiei. Ca nasi i-am avut pe parintii lui Vlasie, care erau si ei zilele acelea la manastire. Acestea se petreceau în luna iulie a anului 2000.
Dupa cununie, parintele Vlasie m-a întrebat de când eram casatorit cu Cornelia si de ce nu aveam copii. Sotia mea pierduse o sarcina si fiecare doctor la care fusese îi prescrisese un alt tratament. Hotarâsem sa asteptam un diagnostic definitiv. Parintele Vlasie mi-a raspuns atunci sa nu ne mai facem griji, ca de acum lucrurile aveau sa fie în regula.
Ceea ce s-a si întâmplat. L-am crezut pe cuvânt, am mers prin credinta si peste un an, cu ajutorul Maicii Domnului si al rugaciunilor parintelui Vlasie, ni s-a nascut Mihai.
Am petrecut o saptamâna la manastirea Neamtu. Am putut sa gust pentru prima oara din duhul sfintilor si sa vad ce înseamna cu adevarat lupta cu pacatul. Nu am întâlnit nici oameni cu vorba mieroasa, nici învataturi interesante extrase din Biblie ca iepurii din palaria scamatorului. Nimic care sa izbeasca ochiul sau care sa îmbie pamânteste.
Privind înapoi la anii din gruparile neoprotestante, perioada aceea a reprezentat pentru mine învatatura începatoare despre Dumnezeu, Iisus Hristos si mântuire. Nu spun ca este întotdeauna necesara o asemenea „faza”. Dumnezeu lucreaza individual, în functie de firea omului. Pentru „copilul teribil” care eram, probabil era prea greu sa vin deodata, direct la Biserica lui Iisus Hristos. Lucrurile de început învatate în adunarile neoprotestante îsi gasesc acum plinire în Biserica Ortodoxa. Ele capata un sens nou, duhovnicesc.
Pentru mine, trairea credintei în Ortodoxie are suisuri si coborâsuri. Spre deosebire de învatatura protestanta, mântuirea nu este gata si ceea ce ai azi – bun sau rau – e posibil sa nu mai ai mâine. Totul tine de Harul lui Dumnezeu si de inima omului. Este o lupta grea, este o lupta frumoasa, este lupta dusa de Sfinti de-a lungul timpului, este lupta care duce la cununa mântuirii.

[vsm]

Dumnezeu sa va binecuvanteze pe toti cei care va intoarceti acolo unde va este locul!

Doamne, Te rugam, adu-i acasa pe toti copiii Tai!

Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ne pe noi pacatosii!

Impresionanta aceasta marturie. Impresionanta, caci cei care revin la Adevarata Credinta, au sentimentul revenirii acasa. Iar primirea este pe masura: cu bratele deschise, precum tatal l-a primit inapoi pe fiul risipitor.

[veilur]

Dumnezeu a avut grija ca tu sa ajungi pe cale adevarata, iar asta fiind ingaduita din nesfarsita Lui mila si bunavointa pentru moi care impreuna cu nesfarsita Lui iubire de oameni se revarsa asupra noastra si ne umple de dorinta duhovniceasca de o viata autentic-ortodoxa. Doamne Iisuse Hristoase, Diul lui Dumnezeu, miluieste-ne pe noi pacatosii!
Sfant, Sfant, Sfant este Domnul Dumnezeul nostru!

Am cunoscut o fata, ai carei parinti erau "Martorii lui Jehova". Aceasta fata si-a gasit un prieten in afara sectei si a fost renegata de parinti, i-au inchis usa in nas. La fel au facut toti cei care o cunosteau, incat in final a ales solutia de a parasi orasul in care locuia, caci nimeni nu-i mai dadea buna ziua.
Cand am cunoscut-o era cu nervii la pamant si nu-si dorea decat sa revina la normalitate.
Comparativ cu acest caz, reprimirea in cadrul Bisericii Ortodoxe s-a facut fara reprosuri. Oamenii au revenit acasa, unde din totdeauna le-a fost locul.

[paraschevaiasi]

În prealabil postat de ancah

Am cunoscut o fata, ai carei parinti erau "Martorii lui Jehova". Aceasta fata si-a gasit un prieten in afara sectei si a fost renegata de parinti, i-au inchis usa in nas. La fel au facut toti cei care o cunosteau, incat in final a ales solutia de a parasi orasul in care locuia, caci nimeni nu-i mai dadea buna ziua.
Cand am cunoscut-o era cu nervii la pamant si nu-si dorea decat sa revina la normalitate.
Comparativ cu acest caz, reprimirea in cadrul Bisericii Ortodoxe s-a facut fara reprosuri. Oamenii au revenit acasa, unde din totdeauna le-a fost locul.

martorii lui iehova este o secta fff periculoasa. Am avut ca vecini astfel de secta. Sotul meu cunoaste mai bine dedesupturile acestei secte si mi-a spus sa nu-i las sa intre in vb cu mine ca apoi nu mai scap de ei pana nu te fac sa intri in secta lor.
Si chiar am patit ceva de genul asta. Cand eram mai mica imi placea sa citesc revistele lor si am facut comanda la acea revista"Turnul de Veghe". in loc sa primesc revistele ma trezesc cu 2 persoane la usa. Si au avut tupeu sa se autoinvite in casa pt a discuta, numai ca eu nu am acceptat, dar nici revistele nu le-am primit.


Iar marturia de sus ma include si pe mine, Bogdan Mateciuc este sotul meu. Si cu adevarat a fost o minune de la Dumnezeu ca ne-am putut rupe de acele secte si ne-am putut apropia de ortodoxie. Asta o datoram parintelui Dinu Pompiliu de la Biserica Serban Voda de pe langa piata Progresu si parintelui Ieromonah Vlasie de la manastirea Neamnt. Dumnezeu sa-i binecuvanteze.

[Justinian]

:)Dumnezeu sa va ajute in ostenelile voastre!
Cel mai mult ma bucur ca sunteti madulare vii ale Trupului Mantuitorului nostru Iisus Hristos!

Am o intrebare : Este stiut ca sectarii nu-si fac semnul crucii. Cum ati rezolvat aceasta problema trecand la ortodocsi?
Pentru mine semnul crucii este identic cu credinta in Hristos; de aceea nu inteleg, cum de unii cred in Hristos, dar nu accepta semnul crucii.

[Va_iubesc]

În prealabil postat de paraschevaiasi

Iar marturia de sus ma include si pe mine, Bogdan Mateciuc este sotul meu. Si cu adevarat a fost o minune de la Dumnezeu ca ne-am putut rupe de acele secte si ne-am putut apropia de ortodoxie. Asta o datoram parintelui Dinu Pompiliu de la Biserica Serban Voda de pe langa piata Progresu si parintelui Ieromonah Vlasie de la manastirea Neamnt. Dumnezeu sa-i binecuvanteze.

Minunat, Parascheva! E o mare minune pe care a facut-o Dumnezeu cu voi. Multumim ca ne-ai spus si noua ca sa ne bucuram pe langa voi. Nu stiu daca ai auzit de Parintele David din America. Era pastor protestant si Dumnezeu l-a facut sa caute adevarul pana la radacini si astfel, cu ajutorul Lui, a descoperit Adevarul si s-a convertit la Ortodoxie. Apoi a venit o perioada in Romania, ca sa invete ce inseamna a vietui ortodox si ce inseamna Sfanta Traditie. Acum e in America, Preot ortodox, nevoit sa munceasca in constructii (fiindca nu mai are fondurile pe care le dadeau protestantii), dar Dumnezeu il intareste si el e bucuros de minunea convertirii lui. Slava Tie, Doamne!

Elena

[paraschevaiasi]

Noi ne-am nascut in fam ortodoxe si cred ca acest lucru a fost destul de important. Oricum cand am inceput sa merg la Biserica a fost o perioada destul de lunga pana cand am inceput sa fac semnul crucii si sa sarut icoanele. Am fost impotriva lor. Dar Dumnezeu a avut grija de noi si nu ne=a lasat.