Raspunsuri duhovnicesti +

[cristiboss56]

Mulţi se roagă cu buzele şi le place să se roage după cărţi, şi acesta este un lucru bun, iar Domnul primeşte rugăciunea şi-i miluieşte. Dar dacă cineva se roagă Domnului şi se gândeşte la altceva, rugăciunea unuia ca acesta Domnul n-o ascultă. Cine se roagă din obişnuinţă, în acela nu sunt multe schimbări în rugăciune, dar cine se roagă din inimă în acela sunt multe schimbări în rugăciune, e o luptă cu vrăjmaşul, o luptă cu sine însuşi, cu patimile, o luptă cu oamenii şi în toate acestea trebuie să fie curajos. Cere sfat celor experimentaţi, dacă-i găseşti, şi roagă cu smerenie pe Domnul, şi pentru smerenia ta Domnul îţi va da înţelegere. Dacă rugăciunea noastră e plăcută Domnului, Duhul lui Dumnezeu dă mărturie de aceasta în suflet; El este drag şi liniştit.
Cuviosul Siluan Athonitul

[cristiboss56]

Soţul ar trebui să se poarte cu soţia lui - potrivit cu împrejurările - o dată ca tată, altă dată ca frate, altă dată ca prieten şi totdeauna ca bărbat al ei. Dacă va face aceasta, va reuşi să sădească netulburare şiarmonie în sufletul soţiei, care, deşi în multe puncte are mai multă mărinimie şi se poartă cu jertfire de sine, în anumite împrejurări se descurajează şi slăbeşte cu sufletul. Manifestarea iubirii soţului faţă de femeia sa nu este exagerare, nici făţărnicie, pentru că numai în căsătoria legitimă se poate manifesta dragostea curată şi adevărată, atâta timp cât „cei doi vor fi un singur trup”. Nici o altă manifestare de tandreţe şi de simpatie nu se poate confrunta cu realitatea €žvor fi cei doi un singur trup”, a căsătoriei legiuite de la care provine însămânţarea vieţii omeneşti. De altfel, şi descrierea părţii femeieşti, care este şi partea mai slabă, reclamă completarea ei practică prin iubirea bărbătească, iar acesta este şi motivul geloziei care prisoseşte în femeie. Cel mai bun mod de îmblânzire a geloziei femeieşti este practic manifestarea curată s™i cu fapta a dragostei soţului faţă de femeia sa.
Gheronda Iosif Vatopedinul

[cristiboss56]

Totdeauna când îţi ajută Dumnezeu să faci un gard, o fântână, un grajd, o casă, o punte, să măriţi o fată, să însori un băiat, să-ţi iei un loc de casă, să-I aduci lui Dumnezeu jertfă de mulţumire şi să-I mulţumeşti din toată inima, căci prin aceasta Îl pleci pe Dumnezeu să-ţi facă mai mare bine în viitor.
Arhimandrit Cleopa Ilie

[cristiboss56]

Arhiepiscopul Ioan Maximovici a definit sfinţenia prin următoarele cuvinte:
„Sfinţenia nu este pur şi simplu dreptatea pentru care drepţii sunt răsplătiţi cu fericirea în Împărăţia lui Dumnezeu, ci acea înălţime a dreptăţii, care îi umple pe oameni într-atât de bucuria de Dumnezeu, încât ea trece de la ei şi vine la aceia care intră în contact cu ei. Mare e bucuria lor care provine din contemplarea slavei lui Dumnezeu. Fiind plini de iubire către oameni, iubire care provine din dragostea de Dumnezeu, ei sunt înţelegători ai nevoilor omeneşti şi rugători, fiind apărători ai lor înaintea lui Dumnezeu.”

[cristiboss56]

Cea mai bogată moștenire pe care părinții pot să o lase copiilor este copilăria fericită, plină de amintiri tandre despre tatăl și mama lor. Aceasta va lumina zilele care vin, îi va păzi de ispite și-i va ajuta în încercările vieții de zi cu zi după ce vor părăsi casa părintească. Părinții trebuie să fie așa cum vor să-i vadă pe copiii lor, nu cu vorba, ci cu fapta. Ei trebuie să-și învețe copiii prin exemplul vieții lor. (Sfânta Muceniţă Alexandra)

[cristiboss56]

Un fiu duhovnicesc l-a întrebat pe părintele Nicodim:
– Creştinul care are râvnă pentru faptele bune şi citeşte cărţile sfinte, dar nu se mărturiseşte regulat şi nu urmează sfatul duhovnicului său se poate mântui?
– De va avea cineva, a răspuns bătrânul, multe cărţi sfinte şi se va sili la împlinirea poruncilor lui Dumnezeu, fără spovedanie şi fără ascultare faţă de un duhovnic iscusit, nu se poate mântui. Acela este asemenea unui om bolnav ce intră să cumpere medicamente dintr-o farmacie, dar lipseşte farmacistul. Fără cel ce poate să-i dea medicamentele necesare, bolnavul nu se va vindeca.
Duhovnicul este, pentru fiii săi duhovniceşti, doctor, dascăl şi părinte, model de trăire în Hristos, rugător, povăţuitor, garant înaintea Preasfintei Treimi, mijlocitor înaintea Fiului şi izvor prin care se revarsă harul Duhului Sfânt asupra ucenicilor săi. Prin mâinile lui i se dezleagă păcatele, prin cuvintele lui se învaţă cele sfinte şi prin rugăciunea lui se coboară peste el harul mântuirii. Mare rol are duhovnicul bun în viaţa creştinului!
Mai zicea Părintele Nicodim:
– Fraţii mei, să iubim cartea sfântă, începând cu Sfânta Scriptură, Vieţile Sfinţilor şi cărţile de rugăciune şi să le dăm cu inimă deschisă şi altora spre folos şi mântuire. Banii daţi pe o carte sfântă reprezintă o jertfă bineplăcută lui Dumnezeu. Noi ne vom duce de aici mai devreme sau mai târziu, dar, dacă reuşim să lăsăm urmaşilor cât mai multe cărţi sfinte, le lăsăm o zestre de mare valoare pentru ei şi pentru cei care vor urma după ei.
După 55 de ani de aleasă slujire în Biserica lui Hristos, cunoscându-şi dinainte sfârşitul, părintele Nicodim şi-a dat sufletul în mâinile Domnului, duminică, 6 iulie, în anul mântuirii 1975. Obştea maicilor din Agapia şi Văratec i-a aşezat trupul, până la a doua venire, lângă altarul bisericii pe care cu demnitate a slujit-o peste o jumătate de secol.

[cristiboss56]

Simplitatea să te însoţească oriunde şi oricând: fii mai cu seamă simplu (curat) în credinţă, nadejde şi dragoste, fiindcă Domnul este Fiinţă simplă, Unime, pururi închinată şi sufletul nostru este tot simplu. Trupul se împotriveşte sufletului, când îi facem pe plac, de pildă, când mâncăm şi bem peste măsură şi mai mult de plăcere, când fumăm, ne distrăm, în general când cedăm trupului, făcându-l să precumpănească asupra sufletului.
Sfântul Ioan de Kronstadt

[cristiboss56]

- Ce este rugăciunea şi care sunt treptele rugăciunii după Sfinţii Părinţi?
- „Rugăciunea este vorbirea minţii cu Dumnezeu. Rugăciunea este vlăstarul blândeţii şi al lipsei de mânie. Rugăciunea este rodul bucuriei şi al mulţumirii. Rugăciunea este alungarea întristării şi a descurajării”, spune Evagrie Ponticul (Filocalia, vol. I, Sibiu, 1946, p. 74-77). Şi iarăşi: „Rugăciunea este unirea omului cu Dumnezeu; iar după lucrare, este întărirea lumii, împăcarea cu Dumnezeu, maica lacrimilor şi fiică a lor” (Filocalia, vol. IX, Cuv. 28, Despre fericita rugăciune, sfinţitoare maică a tuturor virtuţilor...). „Rugăciunea este cheia împărăţiei cerurilor”, zice Ilie Ecditul (Filocalia, vol. IV), iar Sfântul Teofan Zăvorâtul (sec. XIX) spune că „rugăciunea este suirea minţii şi a gândurilor la Dumnezeu”.
Rugăciunea are trei trepte: treapta întâi este rugăciunea orală, citită, adică rugăciunea trupului; treapta a doua este rugăciunea cugetării, adică a minţii; iar treapta a treia este rugăciunea simţirii, adică a inimii.
Părintele Cleopa

[cristiboss56]

Omul adevărat, omul bun păstrător al omeniei nu se răzbună niciodată. A răspunde la rău cu rău este dovadă de slăbiciune. A răspunde la rău cu bine este dovadă de tărie și superioritate. Un om ales își alege și mijloacele. El nu cultivă răul pentru că a fost dăruit cu rău. El smulge vieții, oricât ar fi de mică, fărâma de lumină ce scânteiază ici-colo în bezna nesățioasă ce stăruie cu ochi de tăciune pentru a ne înghiți de bună voie.
Ai în față un mișel. Poți fi sigur de aceasta, totuși nu poți fi îndreptățit să-l alungi sau să-l lovești. Poartă-te bine; umblă frumos cu el, umblă cu mâini de aur. Omul nu e întotdeuna pe deplin ticălos. În cel mai umbrit și apăsat suflet, mai stăruie uneori un sâmbure al binelui. Purtarea ta bună poate aduce la viață o făptură nouă, până atunci doborâtă. Conștiința lui, încărcată de piatra cu care te-a lovit ieri, poate fi trezită; poate fi ușurată. Mâna ta caldă, mângâierea plină de dragoste pot să sfarme urâtul din el, și să-și dea seama rușinat de ceea ce a făptuit ieri.
Așa apare lepădarea de un trecut urât și începe o viață nouă, străbătută de razele unui îndemn mereu spre bine. La omul cel mai căzut poți avea bucuria celor mai frumoase însușiri și desăvârșite abnegații. Atunci când omul nu e căzut în ireparabil și chiar atunci, leacul adevărat este acela al bunătății, al îndemnului curat. Omul se tămăduiește cu iertare, cu dragoste, cu mângâiere. Cerul își răsfrânge din nou albastrul senin dacă noi avem tăria să deschidem largi ferestrele tuturor virtuților binefăcătoare.
(Ernest Bernea, Îndemn la simplitate, Editura Vremea, Bucureşti, 2004, pp. 38-39)

[cristiboss56]

Părinte Vasile, îmi amintesc de o replică pe care am auzit-o de la o bătrână, care atunci când îl schimba pe bebeluş şi sora lui puţin mai mare a întrebat-o: „El de ce e aşa, eu nu sunt aşa?”, i-a răspuns: „Pentru că e băiat”. Fata a fost mulţumită cu acest răspuns şi a plecat. Mama probabil s-ar fi pornit într-o explicaţie dezvoltată, despre cum sunt băieţii şi cum sunt fetele. Dar cred că este mai bine aşa cum spuneţi. Să nu continuăm mai mult decât e interesat să afle copilul. Pune o întrebare şi poate fi mulţumit cu un răspuns simplu.
Se poate întâmpla asta des, dar noi trebuie să fim mereu în pas cu mentalitatea copilului şi cu nevoile pe care le are la fiecare vârstă. Înţelegem, deci, că este un lucru care are legătură cu modul general în care comunicăm cu copiii noştri, cu cât înţelegem din ce îi preocupă. Un anumit răspuns poate mulţumi un copil de 4-5 ani, dar nu pe unul de 8 ani. Există copii care arată că sunt satisfăcuţi de un anume răspuns, nu mai întreabă nimic, dar este de datoria părintelui care vrea să aibă o legătură bună cu copilul său să înţeleagă dacă ce au vorbit îi ajunge în clipa aceea.
Dar peste o săptămână, după ce s-a mai gândit, poate reveni cu întrebări. Deci, să nu lăsăm fără răspuns zone de interes pentru copil, dar nici să nu avansăm cu multe amănunte care să-l tulbure sau să-l îngreuneze înainte de vreme. Urmărim ritmul său şi, în general, dăm impresia că suntem dispuşi şi chiar ne dorim să fim în dialog cu copiii noştri şi pe această temă, ca şi pe toate celelalte teme de interes.
Nu o evităm, căci trebuie să recunoaştem că de multe ori ne rugăm să fim întrebaţi despre orice altceva decât despre acest subiect. Dacă copilul ne surprinde greutatea în a aborda subiectul, s-ar putea să nu ne mai întrebe nimic niciodată. Există copii care se protejează, şi pe sine, şi pe părinţi, din dragoste faţă de ei, văzând că aceştia au o problemă în a răspunde pe această temă, şi nu întreabă nimic. Sau au întrebat o dată, au văzut cum s-a tulburat părintele şi nu au mai întrebat a doua oară. Acest lucru nu e bun, căci lasă în sufletul copilului şi întrebări fără răspuns, dar şi sentimentul că este vorba de un subiect care provoacă teamă, de ceva curios, de care nu trebuie nimeni să se atingă şi, deci, că discuţia nu trebuie continuată.
În adolescenţă, întrebările sunt cu mult mai deschise şi mult mai complexe, iar în vremea noastră întrebările devin mai complexe încă înainte de vârsta adolescenţei. Astăzi, un copil de 9-11 ani ştie lucruri pe care acum 30 de ani le afla un tânăr la 18 ani. Poate ştie de toate. Ar fi folositor să reacţionăm la asta.
Dacă întreabă deschis, nu putem să nu răspundem, gândindu-ne că este încă devreme, căci, dacă întreabă deschis de toate legate de viaţa sexuală, înseamnă că a auzit ceva şi că aşteaptă un răspuns responsabil despre subiect, de la părinte. Deja au auzit despre asta, au fost expuşi unor stimuli, ori la televizor, ori în discuţii cu prietenii, la şcoală, ori din vorbe viclene cu subînţeles auzite de afară. Trebuie să menţionăm că foarte mulţi copii primesc singurele informaţii de educaţie sexuală de la aluziile murdare ce se fac în grupurile de adolescenţi, unde lucrurile nu sunt expuse corect.
Deci nu trebuie să refuzăm răspunsul atunci când ni se pun întrebări în mod deschis, ci să aşezăm lucrurile, să lămurim şi să informăm copilul corect. De altfel, motivul pentru care mergem în ritmul copilului nu presupune că tema are în ea ceva rău, ci, precum în toate temele, şi în asta, urmăm paşii lui. Adică aşa cum sfătuim copilul, conform vârstei, cum să se poarte, aşa facem şi în această temă. Ceea ce trebuie să afle copilul e bine să afle din buzele noastre, de la noi, în care are încredere.
(Pr. Vasile Thermos, Sfaturi pentru o creştere sănătoasă a copiilor, traducere de Pr. Şerban Tica, Editura Sophia, Bucureşti, 2009, pp. 68-70)