Raspunsuri duhovnicesti +

[cristiboss56]

Atunci când viața unui creștin se apropie în mod natural de trecerea în Împărăția lui Dumnezeu, spre marea întâlnire cu Hristos, agitația momentului și drama familiei fac, de multe ori, ca elementul religios să fie lăsat la o parte. De aceea, este bine ca fiecare să știm ce trebuie făcut în ultimele clipe, când cineva drag se pregătește să treacă din lumea acesta spre veșnicia lui Dumnezeu. Conform tradiției și rânduielii ortodoxe, ultimele momente ale vieții trebuie trăite în rugăciune și pregătire duhovnicească. Pe primul loc stau primirea Tainei Spovedaniei și apoi a dumnezeieștii Euharistii sau Împărtășanii. Trebuie reținut faptul că, inclusiv pe patul de moarte este nevoie de primirea dezlegării oferite de Spovedanie, pentru a putea primi ultima Sfântă Împărtășanie. Primirea celor două Taine este condiționată de dorința sinceră a creștinului de a se împărtăși, dar și de starea de conștiință a lui, pentru a-și putea mărturisi păcatele prin propriul grai.
În cazul creștinilor care nu mai sunt conștienți și care, în mod firesc, nu mai pot comunica, Biserica a rânduit ca acestora să nu li se dea Sfânta Euharistie. Canonul 83 al Sinodului VI Ecumenic prevede faptul că „nimeni sa nu dea Euharistia trupurilor moarte, căci așa mărturisește Scriptura (Matei 26; 26), însă trupurile morților nu pot să ia, nici să mănânce”. Din aceleași considerente, după regulile tipiconale, nu pot fi împărtășite nici persoanele aflate în comă sau în moarte clinică. Datoria duhovnicului este să se roage pentru cel care își trăiește ultimele clipe, fără a-i administra Taina Sfintei Euharistii.
Situația prin care trec unii creștini care nu mai pot primi pe patul de moarte Spovedania și Împărtășania nu este una care să împiedice mântuirea sufletului, dacă acei creștini au fost apropiați de Dumnezeu și au avut o viață curată, în care au primit în mod regulat harul lui Dumnezeu prin împărtășire.
Drama este acolo unde nu a fost timp de pocăință, clipa despărțirii venind în mod fulgerător. De aceea, așa cum ne învață dumnezeieștii părinți, spovedania și primirea Sfintei Împărtășanii fac parte, de fiecare dată, din pregătirea noastră pentru Împărăția lui Dumnezeu.

[cristiboss56]

Din experienţă, ştim totuşi că boala copilului este pedeapsa pentru păcatele părinţilor. Pot fi păziţi copiii de astfel de boli? Sigur că bolile sunt diferite. Există unele care, cu siguranţă, au sursa în păcatele părinţilor. Acestea sunt cele care se produc din cauza faptului că părinţii fumează, beau excesiv sau nu se abţin, încălcând porunca a şaptea a decalogului: „Să nu curveşti!” (Ieşirea 20, 14), adică acele boli care provin direct din păcatele părinteşti. În aceste cazuri, trebuie să avem în vedere mai mult cauza bolii decât efectul ei.
Dacă avem în vedere faptul că omul, în general, este supus bolii, trebuie să ţinem minte că natura umană s-a alterat nu din cauza păcatelor proprii, ci în urma căderii protopărinţilor noştri; astfel, în firea noastră au intrat bolile, necazurile şi chiar moartea. De aceea, viaţa evlavioasă a părinţilor nu reprezintă o garanţie a sănătăţii copiilor. Se poate întâmpla ca unor părinţi evlavioşi să le moară copiii de mici sau să fie bolnavi, aşa cum s-a întâmplat cu prinţul martir Alexie.
După cuvântul Evangheliei, boala nu este în mod obligatoriu rezultatul păcatului săvârşit de om sau de părinţii acestuia, dar asta, desigur, nu înseamnă că aceştia nu trebuie să se gândească mai bine la urmările stilului lor de viaţă pentru sănătatea copiilor. În cazuri de patimi grele (cum ar fi băutura sau narcomania), totul este foarte clar, dar acelaşi lucru se întâmplă şi atunci când păcatele sunt mai fine.
Patimile peste care omul nu a putut trece, dar pe care le recunoaşte, îi denaturează compoziţia trupească, ceea ce are repercusiuni grave asupra copiilor. Aceasta nu înseamnă că şi copiii vor cădea obligatoriu, dar vor avea o predilecţie spre asta, de aceea trebuie ţinut minte că acest pericol este aproape de ei.
Pr. Maxim Kozlov

[cristiboss56]

Sunt multe cărţi din care se poate citi adevărul existenţei lui Dumnezeu: cartea cerului înstelat, cartea vremii ‒ istoria, cartea inimii etc. Însă învăţătura cea mai luminoasă despre Fiinţa lui Dumnezeu o avem cuprinsă în cartea vieţii, în Sfânta Scriptură. Nicăieri nu aflăm răspunsuri mai lămurite şi mai satisfăcătoare la întrebarea: Cine sau ce este Dumnezeu? — ca în Biblie. De la primul ei verset se spune, clar şi lapidar, că Dumnezeu este Creatorul cerului şi al pământului (Facere 1, 1). E prima cunoştinţă pe care ne-o descoperă Sfânta Scriptură despre Dumnezeu. Mai departe, în tot cuprinsul Vechiului Testament, Dumnezeu este numit: Domnul Atotputernicul, Preaînaltul sau Transcendentul, Atotştiutorul, Atotînțeleptul, Sfântul, Bunul, Milostivul, „Cel ce este”, Fiinţa supremă, Izvorul existenţei, Regele regilor, Cel de sus, Eternul, Viul, Binecuvântatul, Împăratul măririi, Dreptul Judecător... În Noul Testament întâlnim aproape aceleaşi numiri date lui Dumnezeu, ca şi în Vechiul Testament. Iisus Hristos propagă credinţa în Dumnezeu Creatorul, Dumnezeul cel unic, „Dumnezeul părinţilor”, Dumnezeul cel Viu, Dumnezeul proniator, Mântuitor şi Judecător al lumii. El ne mai învaţă că Dumnezeu este Domnul slugilor, Stăpânul viei, Bunul Dumnezeu care primeşte rugăciunile oamenilor şi iartă pe fiul care se pocăieşte.
Dar în Noul Testament, deşi avem primită în întregime credinţa în Dumnezeul Vechiului Testament, totuşi avem şi o revelaţie nouă despre Dumnezeu. Revelaţia aceasta este unul dintre scopurile principale ale întrupării Mântuitorului (Ioan 17, 6): „Nimeni nu cunoaşte pe Fiul decât Tatăl, nici pe Tatăl nu-l cunoaşte decât Fiul, şi căruia va voi Fiul să-i descopere” (Matei 11, 27). Iisus Hristos ne descoperă că Dumnezeu e Tatăl nostru, Părintele Creator şi iubitor al lumii şi al oamenilor. Descoperirea numelui de „Tată” şi introducerea iubirii părinteşti în noţiunea de Dumnezeu este una dintre cele mai însemnate revelaţii făcută de Mântuitorul. Pe cât de mare, pe atât de simplă. Dumnezeu e Tatăl iubitor şi noi suntem fraţi întreolaltă şi fiii aceluiaşi Părinte ceresc. El e Tată, pentru că ne-a creat, ne-a arătat suprema iubire (Ioan 3, 16), ne-a făcut făgăduinţe minunate şi ne-a lăsat Împărăţia sa moştenire (Luca 12, 32). Aflăm şi în Vechiul Testament locuri în care e vorba de un Dumnezeu-Părinte, dar Iisus Hristos subliniază acest adevăr cu o energie şi într-o lumină deosebită. Pe lângă Iubire, Mântuitorul mai revelează că „Dumnezeu este Duh” (Ioan 4, 24), (...) absolut şi independent de orice limită sau materie.
(Ilarion V. Felea, Religia iubirii, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2009, pp. 134-135)

[cristiboss56]

- Ce trăsături trebuie să îmbrace educația copiilor pentru ca inimile lor să se poată mișca cu ușurință spre pocăință?

- Cred că educația copiilor în ziua de azi este o problemă foarte grea. Dar în nepriceputa mea simplitate, o să vă spun ceva care poate fi de folos. Copiii se învață – mai mult decât prin cuvinte – prin exemplul părinților, prin pilda lor. Și chiar mai mult, se învață prin rugăciunea părinților. Și îmi aduc aminte întotdeauna de o întâmplare pe care am auzit-o. Era un preot în diaspora care avea 3 băieți, și toți 3 erau ca niște îngeri. Și cineva l-a întrebat: „Cum i-ai crescut? Cum i-ai învățat de sunt așa de apropiați de Dumnezeu?” Și răspunsul a fost că: „Nu i-am învățat niciodată nimic ci, atunci când dormeau, mă duceam lângă paturile lor și mă rugam acolo o jumătate de oră. Și toate lucrurile pe care voiam să li le spun, Dumnezeu le punea în inima lor”. Acum, unul din ei este preot, iar ceilalți 2 sunt cântăreți în biserica lui.

[cristiboss56]

Asceza creştină, sau nevoinţa, nu priveşte doar ideea de a se abţine de la consum în diverse feluri. Una dintre formele cele mai dificile de asceză pentru noi este de fapt iertarea, şi mai cu seamă pentru creştin, care este chemat să ierte fără încetare, aceasta fiind condiţia pentru ca el însuşi să fie iertat (Matei 6, 12). Nevoia de a ierta este proprie firii omeneşti, dar pentru a ajunge acolo omul are nevoie de harul lui Dumnezeu şi de voia sa proprie, supusă şi ea voii lui Dumnezeu, Cel Care ne-a iertat toate prin Fiul Său Cel mult-iubit Care S-a răstignit pentru noi. O altă asceză sau nevoinţă este cea a credinţei şi a încrederii, aceea de a crede şi de a avea încredere în Dumnezeu.
Desigur, cea de-a treia formă de asceză sau nevoinţă pe care aş vrea să o amintesc este nevoinţa iubirii, „a iubi pe aproapele ca pe sine însuşi” şi a iubi pe duşmani. De ce este aceasta o nevoinţă? Pentru că în acelaşi fel în care ne abţinem de la hrană, în contextul unei crize economice vizibile, cu toate problemele care o însoţesc, există această nevoinţă, se poate spune nevăzută ochilor trupeşti, neluată în seamă, lăsată la o parte, care însă e cheia scurtei noastre vieţi în această lume.
În vremea acestei aşa-zise crize economice, ne dăm seama că două lumi radical opuse se înfruntă: de o parte lumea lui „a avea”, lumea lui „a părea”, lumea belşugului, şi de cealaltă parte lumea lipsei, a nevoii materiale permanente. Aceasta din urmă este o lume foarte bogată lăuntric, o lume care nu spune niciodată: nu am, ci care dă mereu chiar din ceea ce nu are, în timp ce cealaltă este o lume care are de toate şi care mereu strigă: nu mai avem, nu avem nimic, e criză.
În această lume în criză, care este atitudinea noastră? Ne întrebăm: ce este criza economică, criza financiară? Există ele cu adevărat? Este reală această criză? Ne dăm seama că poate nu. Ne dăm seama că nu a existat niciodată atâta hrană, atâtea bunuri, atâtea produse câte sunt astăzi. Văzând toate câte avem, ne dăm seama cu adevărat că nu există criză economică, este ceva artificial. Niciodată nu a existat atâta risipă ca în vremurile noastre, hrana aruncată depăşeşte cu mult în cantitate pe cea consumată.
Ce facem ca să-i ajutăm pe cei aflaţi în nevoi? Când nu ne implicăm personal, când nu vrem să ştim de ce suferă celălalt, care este cauza crizei unei persoane sau a alteia, trimitem un cec la o asociaţie şi avem conştiinţa împăcată că „am ajutat”. Dacă judecăm criza economică precum un lucru exterior omului, aşa vom face şi aşa trebuie să facem mai departe (Matei 25). Însă criza nu este numai aceasta. Criza economică, criza financiară nu este numai de ordin exterior, ne dăm seama din ce în ce mai mult că ea ţine de lăuntrul omului. Criza lumii este criza omului întreg, a persoanei, şi această criză se răsfrânge asupra lumii exterioare, este criza datorată egoismului şi egocentrismului.
Nu ne putem imagina, dacă nu am trăit acest lucru, ce poate simţi cineva când merge la magazin şi nu găseşte nimic de cumpărat, sau dacă este pâine, zahăr sau puţină carne, să trebuiască să stea la o coadă de câteva ore, fără a fi sigur că ajunge şi pentru el. Care ar fi starea noastră lăuntrică într-o asemenea împrejurare? Am fi oare gata să dăm chiar şi ultima pâine adusă de cineva sau singura noastră haină? Dar aşa am trăit, acestea se petreceau în România de acum câteva zeci de ani, sau în Franţa de după război. Ce solidaritate exista pe vremea aceea între oameni! Străinii erau primiţi cum nu se poate mai bine, şi ce atenţie pentru aproapele se putea vedea atunci! Se puneau pe masă pentru oaspeţi ultima picătură sau ultima bucăţică din cea mai bună hrană care se mai găsea. Astăzi nu mai este acelaşi lucru, nu mai suntem atenţi la aproapele, trăim în bunăstare, confort, avem de toate, congelatoarele sunt pline de hrană şi sunt bani mulţi, deşi din toate părţile se strigă că nu mai sunt bani.
Ce înseamnă acestea? Înseamnă că toate sunt legate în viaţa noastră. Cămara plină sau goală nu ne lasă aceeaşi impresie, suntem condiţionaţi de faptul că avem cămara plină sau goală, suntem condiţionaţi de ceea ce avem.
Nevoinţa implică să ne punem în situaţia în care nu mai avem nimic. Aceasta este nevoinţa, asceza, postul ‒ nu mai avem nimic. Şi ce facem cu ceea ce avem? Reuşim să-l dăruim, să-l punem la dispoziţia celorlalţi? De aceea, fără nevoinţă, mântuirea omului, a creştinului, a celui care crede nu este cu putinţă. A ne gândi la celălalt, a ne pune în locul celuilalt, a trăi viaţa celuilalt. Lumea are nevoie de rugăciunea celor care astăzi încă mai au credinţă. († Mitropolitul Iosif alMitropoliei Ortodoxe Române a Europei Occidentale și Meridionale)

[cristiboss56]

Ne lipseşte virtutea cea mai sfântă, smerenia. Egoismul, această răutate înfiorătoare a adus toate nenorocirile asupra oamenilor! Cu adevărat, smerenia înseamnă sfințenie. De ce ne împiedicăm de lucrurile de nimic? De ce suntem puşi mereu pe ceartă? Pentru că nu avem smerenie! Cel care are smerenie aplanează scandalul. Fără adevărata smerenie, scandalurile se mențin și se întețesc, încât se pierde orice nădejde de îndreptare.

[cristiboss56]

Iată o întâmplare, care s-a petrecut în viața cuviosului Leonida de la Optina, care a murit în 1841. Tatăl unuia dintre ucenicii săi, Pavel Pambovisev, a murit de moarte năprasnică, prin sinucidere. Fiul iubitor, a fost profund mâhnit la aflarea acestei vești, și și-a vărsat durerea duhovnicului: „Moartea nefericită a tatălui meu este pentru mine o cruce grea. Da, eu sunt acum răstignit și voi duce aceste chinuri cu mine în mormânt. Îmi închipui veșnicia ca fiind cumplită pentru păcătoși, în care nu mai există căință, și sunt chinuit de caznele veșnice care îl așteaptă pe tatăl meu, care a murit fără pocăință. Spune-mi, Părinte, cum îmi pot alina această durere?”
Părintele a răspuns: „Ai încredere atât în tine, cât și în soarta tatălui tău, care se află în voia lui Dumnezeu, Care este Atotînțelept și Atotmilostiv. Să nu fii curios și nu încerca să afli tainele Celui Prea Înalt. Străduiește-te cu umilință și înțelepciune să te întărești într-o suferință pe care să o poți răbda. Roagă-te Atotbunului Ziditor, și îndeplinește-ți datoria de iubire și obligația de fiu.”
La întrebarea: „În ce fel se poate ruga cineva pentru astfel de oameni?”, răspunsul a fost: „În duhul oamenilor virtuoși și înțelepți, roagă-te astfel: „Caută, o, Doamne, sufletul pierdut al tatălui meu. Dacă este cu putință, ai milă! De nepătruns sunt judecățile Tale. Nu socoti această rugăciune a mea ca un păcat; ci facă-se voia Ta cea sfântă!”
Roagă-te simplu, fără vreun model, punându-ți inima în mâna Celui Prea Înalt. De bună seamă că nu a fost voia lui Dumnezeu ca tatăl tău să aibă o moarte atât de năprasnică. Acum tatăl tău se află în voia Aceluia Care poate arunca atât sufletul cât și trupul lui în cuptorul de foc, care poate smeri sau înălța, încredința morții sau aduce la viață, a trimite în străfundurile iadului sau a ridica la ceruri. În același timp, El este milostiv, Atotputernic și plin de iubire, încât toate însușirile bune ale celor născuți din țărână, nu sunt nimic față de marea Sa bunătate. De aceea, nu ar trebui să suferi peste măsură. Vei spune: „Eu îmi iubesc tatăl, și de aceea mă mâhnesc fără alinare”. Este adevărat. Dar Dumnezeu l-a iubit și îl iubește cu mult mai mult decât îl iubești tu. Și astfel, îți rămâne să lași soarta veșnică a tatălui tău în seama bunătății lui Dumnezeu, Care, dacă El vrea are milă, dar cine poate să se împotrivească Lui?”
Și astfel, această rugăciune personală, care poate fi spusă acasă sau în chilie, așa cum a făcut-o Părintele Leonida pentru ucenicul său, având experiența duhovnicească, poate servi creștinului ortodox ca un exemplu de rugăciune pentru orice creștin neortodox, care îi este apropiat. De exemplu, creștinul se poate ruga astfel: Ai milă, o, Doamne, dacă este cu putință, de sufletul robului Tău (numele) care a plecat dintre noi în viața cea veșnică, rupt fiind de Sfânta Biserică Ortodoxă a Ta! De nepătruns sunt judecățile Tale. Nu socoti această rugăciune a mea ca un păcat, ci facă-se sfânta voie a Ta!
Ieromonah Serafim Rose

[cristiboss56]

Când va fi însă această dată, nimeni nu ştie: „Nici îngerii din Cer, nici Fiul, ci numai Tatăl”, cum ne încredinţează despre aceasta Însuşi Mântuitorul Hristos în Sfânta Evanghelie (Matei 25, 36). Dar, pentru ce oare Dumnezeu a tăinuit data sfârşitului? Ştim că şi la prima Sa venire, la întruparea Fiului, Dumnezeu a ţinut această dată „Taina din veac ascunsă şi de îngeri neştiută”. Omenirea aştepta pe Mesia cel făgăduit, pe Răscumpărătorul. Proorocii îl vestiseră, vorbiseră şi despre unele semne prevestitoare, dar data nu o ştia nimeni. Sfântul Apostol Pavel ne lămureşte că Mântuitorul a venit „Când s-a plinit vremea” (Galateni 4, 4). Dar ce era această plinirea vremii? Plinirea vremii a fost timpul când omenirea, prin naşterea Fecioarei Maria, a putut oferi vasul de sfinţenie desăvârşită, potrivit pentru întruparea lui Dumnezeu, când avea mijloace potrivite pentru ca noua învăţătură pe care o aducea Fiul lui Dumnezeu lumii, să se poată răspândi mai cu lesnire. Şi acestea erau între altele: limba greacă cunoscută în tot Imperiul Roman, drumurile bune construite de cuceririle romane, monoteismul răspândit de diaspora evreiască în lumea politeistă de atunci. Dar toate acestea erau realizări omeneşti, contribuţii ale omului la plinirea vremii, pentru prima venire a Mântuitorului.
În chip asemănător, şi a doua venire a Domnului va avea loc când se va împlini vremea, când omenirea va fi pregătită pentru această venire. Dumnezeu ca un Atoateştiutor, ştie precis data sfârşitului lumii, dar această dată nu a fixat-o mai dinainte la anul cutare sau cutare, ci a lăsat şi omului partea sa de contribuţie la stabilirea acestei date; depinde deci şi de om ca această dată să fie mai curând sau mai târziu. Acesta este şi unul din înţelesurile tainei că „nimeni nu ştie această dată”, pentru că ea nu este fixată de mai înainte, la un anumit an.
Examinând mai cu atenţie semnele ‒ care potrivit Sfintei Evanghelii vor preceda sfârşitul lumii: împuţi*narea credinţei, apariţia proorocilor mincinoşi, războaie şi mari cataclisme naturale, venirea lui Antihrist etc. ‒, vedem că nici acestea nu ne dau o indicaţie precisă. Unele din semne s-au mai petrecut în istorie, iar altele sunt învăluite de taină. De aceea omenirea, ori de câte ori se întâmplă vreun eveniment neobişnuit, se întreabă dacă nu cumva şi acesta este vreunul din „semnele vremii"!
Vorbind despre sfârşitul lumii, Mântuitorul se întreabă: „Oare când va veni Fiul Omului va mai găsi credinţă pe pământ?” (Luca 18, 8). Răspunsul negativ rezultă din însăşi întrebare. O secătuire completă a puterilor omeneşti de a mai face binele va fi un semn că o continuare a existenţei lui pe pământ nu mai are rost. Aceasta va fi una din cauzele principale ale sfârşitului.
Ieromonah Petroniu Tănase

[cristiboss56]

Să nu ne grăbim și să nu ne obosim, ci pururea să punem din nou început. Ai căzut, ridică-te! Ai căzut iarăși, ridică-te iarăși! Numai pe Doctorul tău să nu-L părăsești, căci atunci vei fi osândit de deznădejde mai rău decât un sinucigaș. Stăruie pe lângă El, și El își va face milă cu tine fie prin întoarcerea ta, fie prin încercare, fie prin altă faptă a purtării Sale de grijă, fără să știi tu. Căci diavolul are obiceiul să atace sufletul cu ceea ce găsește în fața sufletului, fie cu bucurie și cu părere de sine, fie cu întristare și cu deznădejde, fie cu oboseală covârșitoare, fie cu desăvârșita nelucrare, fie cu lucruri și cugetări nelavreme și fără folos, fie cu întunecime și ură nesocotită față de toate cele ce sunt. Și, simplu grăind, cu materia pe care o află în fiecare suflet cu aceea îl atacă spre a nu-i fi de folos... (...)
De aceea, pentru tot lucrul bun trebuie să întrebe omul, ca Sfântul Antonie, nu pe oricine se nimerește, ci pe cei ce au darul deosebirii, ca nu cumva, cei întrebați, fiind necercați (lipsiți de experiență) să cadă amândoi în groapă, după pilda Evangheliei (Matei 15, 14). Pentru că fără dreapta socoteală nu se face nici un lucru bun, chiar dacă li se pare celor neștiutori că e bun, fie pentru că se face nelavreme și fără să fie de trebuință, fie că nu se ține seama de măsura lucrului sau de tăria omului, sau de cunoștința lui și de alte multe. Iar cel ce are darul deosebirii l-a primit prin smerita cugetare. De aceea toate le cunoaște după har și la vremea sa vine la puterea străvederii.
Sfântul Petru Damaschin

[cristiboss56]

Pot să vă spun că, atât potrivit statisticilor, cât şi din ceea ce am constatat eu personal, în perioada dintre cele două Războaie Mondiale, cazurile de probleme psihologice serioase se înregistrau la 0,5% dintre tineri şi adolescenţi. Pe când astăzi, proporţia a urcat până la 15%. Mai ales în marile oraşe, unde viaţa se desfăşoară după canoane nefirești. Cauzele sunt evidente. Ele sunt legate de confuzia care domneşte în privinţa criteriilor ce guvernează viaţa şi idealurile înalte, la care se adaugă, aşa cum am mai spus, viaţa nefirească. Toate acestea determină greutățile moştenite de voi, atunci când ele există în mod inconştient, să se manifeste şi să se acutizeze sub influenţa vieţii contemporane anormale, dar şi a diferitelor mesaje care – conştient sau nu – vă sunt inculcate, ca de exemplu prin filmele ştiinţifico (chipurile) - fantastice, prin cele de groază, pline de violenţă şi anomalii, ce alcătuiesc imaginea declanşatoare a stărilor psihice deviate. Acelaşi efect se obţine prin desene animate violente, jocuri electronice, muzică sălbatică, dansuri de tip canibalic, care vă înnebunesc şi vă conduc fără greş spre manie sexuală, spre lumea ucigaşă a drogurilor, a magiei albe şi negre, spre adorarea satanei, spre diferite erezii şi spre alte fenomene distructive.
Toate acestea, repet şi subliniez, pot fi rezolvate printr-o educaţie corectă, nu numai firească, ci şi suprafirească, din sfera harului tainelor Bisericii.
Părintele Timotei Kilifis