Monah Zotic (Gaievski) - iNVATITI-I PE COPII SA SE ROAGE

[patinina34]

Învatati-i pe copii sa se roage

Monah Zotic (Gaievski)


Atunci cînd sînt întrebati: ce e mai important în viata unui crestin ortodox, ce este important în procesul de educatie al unui copil, multi parinti raspund: participarea la serviciul divin, îndeplinirea poruncilor, ascultarea de parinti s. a.
Dar mie îmi pare ca cuvintele unui staret, care a trait pe muntele Athos si care a educat o multime de ucenici, se pot aplica nu numai fiilor duhovnicesti, ci si parintilor.
Acest staret spune catre fiul sau duhovnicesc: “Daca vreodata Dumnezeu îti va aduce tie fii duhovnicesti, tu sa-i înveti pe ei cum trebuie sa se roage, iar rugaciunea la rîndul ei îi va învata toate celelalte”.
Si daca noi dorim sa-i educam pe copiii nostri în credinta ortodoxa, trebuie sa-i ajutam pe ei sa comunice cu Dumnezeul Cel Viu, Care este Sfînta Treime. Si în primul rînd, sa-i învatam cum sa se roage, ca legatura cu Dumnezeu sa devina fundament al vietii lor pe viitor.
E cu putinta oare a învata pe copii sa se roage?
Rugaciunea este convorbirea directa cu Dumnezeu. Pentru rugaciune este nevoie de participarea si sîrguinta omului, cu ajutorul harului Dumnezeiesc. Într-o oarecare masura, rugaciunea se învata ca si vorbirea. În familie copilul învata sa vorbeasca, sa comunice cu alti oameni, si tot în familie el poate “învata” rugaciunea.
La început copilul trebuie sa se roage împreuna cu parintii, formîndu-si deprinderea de a se ruga zilnic. Iar mai apoi rugaciunea se poate transforma într-o experienta vie, mai întîi copilareasca, dar mai tîrziu pe deplin matura.
Cel mai bun mijloc de a atrage pe copil în experienta rugaciunii este rugaciunea savîrsita împreuna cu el. Totul începe de la rugaciunea pe care o rosteste mama deasupra copilului nou-nascut; pentru mama aceasta experienta este de cea mai mare importanta. Din acea clipa se pune temelia pentru participarea zilnica a copilului la rugaciune.
Un exemplu despre rugaciunea mamei pentru copii e descris în “Fratii Karamazov” de Dostoevski. În familia Karamazov traia un copil minunat – Aliosa. El a fost educat de catre mama sa, iar mai tîrziu de catre straini. Si unicile lui amintiri copilaresti au fost acelea cum mama îl întinde spre icoana Maicii Domnului si se roaga pentru el, cerînd ca Maica Domnului sa-l ea pe copil sub ocrotirea sa. Iata acea temelie care trebuie sa fie pusa de catre mama la începutul vietii constiente a copilului.
Desigur, nu trebuie sa aratam neaparat copilului cum trebuie sa se roage. Rugaciunea nu e o actiune demonstrativa, ci adresare launtrica a sufletului catre Dumnezeu. Si daca aceasta adresare va exista în noi, copilul o va simti, va simti ca ea este izvorul bucuriei voastre.
În familiile ortodoxe, de obicei, pe copii îi învata rugaciunea “În numele Tatalui si al Fiului, si al Sfîntului Duh, amin”, pe care o pronunta facînd semnul Sfintei Cruci. Aceasta rugaciune este unita cu actiunea, care copilasilor mici le pare ca o joaca. Ea e scurta, dar are un continut adînc. De aceea neaparat va trebui sa lamurim copilului, atunci cînd va mai creste putin, continutul acestei rugaciuni.
Unele explicatii ale rugaciunii se însusesc usor de catre copii, atunci cînd ele sînt însotite de imagini. În viata Fer. Augustin se povesteste cum odata Fericitul contemplînd la taina Sfintei Treimi, a vazut pe tarmul marii un baietel, care sapa o groapa în nisip. “Ce faci?” – l-a întrebat Fericitul. Baietelul a raspuns: “Eu vreau sa torn toata marea în aceasta gropita”. Atunci Fericitul a înteles ca nu este cu putinta mintii noastre limitate sa cuprinda pe deplin taina Sfintei Treimi.
Din toate rugaciunile Bisericii, cele mai necesare pentru copii sînt: rugaciunea Domneasca – “Tatal nostru”, rugaciunea catre Sfîntul Duh – “Împarate Ceresc” si rugaciunea catre Maica Domului – “Nascatoare de Dumnezeu, Fecioara, bucura-te”. În aceste trei rugaciuni se contine esenta credintei ortodoxe.
La începutul drumului vietii copilului parintii trebuie sa se roage împreuna cu el, dar ei trebuie sa grabeasca ziua în care copilul va începe sa se roage de sine statator. Multi din enoriasi îi impun pe copii ca sa se roage împreuna cu ei acasa, dar cînd vin la biserica, în loc de o rugaciune comuna, se despart de copil, postîndu-se într-un ungher, iar copilul face ce doreste.
Ar trebui sa fie invers. Acasa copilul trebuie ajutat sa deprinda rugaciunea individuala, ca relatia lui cu Dumnezeu sa devina una personala. Dar cînd ajungi cu copilul la biserica, neaparat trebuie de explicat copilului ca aici se savîrseste o rugaciune comuna. În timpul slujbei, copilul sa stea alaturi de parinti. Parintii ar trebui sa-i explice lui unele momente din serviciul divin, se poate pune împreuna cu el o lumînare, aratîndu-i cum se face aceasta si sarutînd împreuna icoana. Sa-i aratam cînd sa se puna în genunchi, cînd se cînta “Crezul”, “Tatal nostru”. Sa-i soptim: “Iata, acum parintele se roaga pentru cei bolnavi. Si tu poti sa te rogi pentru bunicuta noastra care este bolnava”.
Atunci serviciul divin va deveni mai clar si mai atragator pentru copil, mai aproape de suflet. Biserica va deveni pentru el nu un loc de întîlnire cu prietenii, unde ei, dositi într-un ungher, îsi vor face planuri de joaca, ci un loc unde toti împreuna se “împrietenesc” cu Dumnezeu.
Rugaciunea e un dar dumnezeiesc atît de frumos, la care se ajunge numai cu un efort deosebit si avînd o inima curata. A învata rugaciunea, a supraveghea calitatea ei – tine de obligatia duhovnicilor. Dar mirenii trebuie sa tina cont ca fara rugaciunea în familie nu poate exista o biserica casnica, biserica familiei.