Fiecare iubeste altfel pe Dumnezeu, iar credinta este o lupta zilnica

[Yasmina]

În prealabil postat de cezar_ioan

Din câte cunosc, creştinii care îşi văd de cele creştineşti nu trăiesc un zbucium permanent.
E drept că sunt şi perioade de zbucium în viaţa fiecărui om creştin, mulţi au făcut referire la ele, însă de obicei viaţa omului credincios în Dumnezeu este mai calmă, mai liniştită, mai tihnită şi echilibrată, acestea toate ca rod al credinţei, al rugăciunii şi postului, al împărtăşirii cu Sfintele Taine (includ aici şi Spovedania, Maslul).

Deşi unii dintre creştini trec prin experienţe grele de viaţă (acasă, la seriviciu, cu sănătatea etc.), se disting de alţi oameni tocmai prin liniştea aparte pe care o au în suflet. Ea vine deseori spontan şi trăieşte durabil, după mărturisirea unor păcate grele sau după o miluinţă bineplăcută Domnului, numai de El ştiut fiind acest lucru...

Nu ştiu de ce vorbeşti adeseori despre zbucium. Dacă însă trăieşti des aceasta, eu îţi împărtăşesc opinia mea, o simplă ipoteză personală pe care te rog să o citeşti fără supărare: ceva nu e în regulă undeva în învăţătura de credinţă sau în practica rugăciunii şi ale celorlalte ale vieţii creştine (slujbe, miluinţă după puteri cu toată căldura şi compasiunea şi simţământul nevredniciei proprii, posturile, spovedania).

Îmi faci impresia că tu vrei să primeşti un dar fără să faci ce se potriveşte pentru aceasta.
Gândeşte-te: când vrei să vină liftul, oare nu apeşi pe buton? Aştepţi să vină singur ca şi cum ar şti că tu îl aştepţi, precum aştepţi poştaşul?...:)
Apasă şi tu pe butonul corect (adică pe acela al vieţii de credinţă) şi vei primi cu siguranţă linişte, bucurie, pace de la Dumnezeu. Sau mai corect, nu mai refuza ceea ce oricum îţi vine: harul Domnului, pe care unii cred că îl obţinem doar prin eforturi de tip sportiv şi masochist, iar eu cred că îl primim neîncetat prin însăşi practicarea credinţei la nivel sufletesc şi acţional, în purtări însă îl desconsiderăm prin aceea că ne ţinem cu mintea şi cu inima la pohte şi pohticele străine de Dumnezeu, sustrăgîndu-ne astfel singuri de la bucurie şi pace. În toate cele ale slujbelor şi practicilor creştine lucrează harul, nu e nevoie de nimic spectaculos în plus.

Bucuria şi pacea creştinului vin măcar în unele momente, măcar de o sărbatoare sau la o vecernie, măcar la o discuţie cu un frate sau o soră de credinţă etc. Măcar când citeşti Scriptura sau când murmuri un cântecel. Măcar după lacrimile unei rugăciuni, când chemi sau când de-a dreptul strigi pe Domnul!
Toţi cei care au rămas credincioşi în Hristos şi se arată deschişi către alţii întru credinţă, au experiat în viaţa lor, periodic măcar dacă permanent nu se prea poate, bucuriile credinţei.
Acestea nu sunt basme, sunt experienţe personale ale multor oameni, cărora mă alătur şi eu să mărturisesc. Bun este Domnul! De nespus. Bun, dulce, puternic, milostiv foarte!

Crede aceasta şi pune-te pe treabă, uşurel şi smerit şi cu inima şi mintea larg deschise, ori măcar întredeschise cât să intre un firicel de lumină şi sunt sigur că va veni o zi când vei spune întru Hristos: Adevărat! Adevărat a înviat!

Apropie-te de oameni credincioşi, intră în relaţie concretă cu ei, cu oameni vii în carne şi oase, şi fă ce fac aceia! Vei dobândi şi tu darul de care ei se bucură deja.

Subscriu spuselor Annytei,foarte bun comentariu(mai ca l-as pune la comentariul zilei,dar m-am lecuit ...)

În prealabil postat de sophia

Te rog mai citeste o data mesajul initial. Daca tot n-ai inteles ce spune autorul si ce este in sufletul lui, atunci renunta. Nu mai scrie aici.

Ba am inteles, sophia, ce lupta dai, caci exprimi foarte clar acest lucru. Pacat insa ca nu te lupti ca sa faci voia lui Dumnezeu Iisus Hristos Atoatestiutorul, Care te cheama spre mantuire.
A-si iubi mai mult decat pe Dumnezeu partenerul, il transforma pe acesta din urma in idol si nu e bine.
Sau a crede ca Dumnezeu ne cere imposibilul, iarasi nu e corect.
Iar a ne crede pe noi mai buni decat Dumnezeu, e o prostie.

In ceea ce-i priveste pe sfinti, sophia, ei ajung la desavarsire inca din timpul vietii, lucru care se observa. Si noi folosim sintagma "e un sfant!", chiar atunci cand cineva e bun si incoruptibil. Cu atat mai mult merita aceste cuvinte un om care s-a pus in slujba lui Dumnezeu, I-a facut voia Lui si a ajuns la o stare de dezpatimire si credinta desavarsita. Vezi bine, ca lumea il considera sfant pe Pr. Arsenie Papacioc inca din timpul vietii, odata ce l-a intalnit.

[sophia]

În prealabil postat de cezar_ioan

Din câte cunosc, creştinii care îşi văd de cele creştineşti nu trăiesc un zbucium permanent.
E drept că sunt şi perioade de zbucium în viaţa fiecărui om creştin, mulţi au făcut referire la ele, însă de obicei viaţa omului credincios în Dumnezeu este mai calmă, mai liniştită, mai tihnită şi echilibrată, acestea toate ca rod al credinţei, al rugăciunii şi postului, al împărtăşirii cu Sfintele Taine (includ aici şi Spovedania, Maslul).

Deşi unii dintre creştini trec prin experienţe grele de viaţă (acasă, la seriviciu, cu sănătatea etc.), se disting de alţi oameni tocmai prin liniştea aparte pe care o au în suflet. Ea vine deseori spontan şi trăieşte durabil, după mărturisirea unor păcate grele sau după o miluinţă bineplăcută Domnului, numai de El ştiut fiind acest lucru...

Nu ştiu de ce vorbeşti adeseori despre zbucium. Dacă însă trăieşti des aceasta, eu îţi împărtăşesc opinia mea, o simplă ipoteză personală pe care te rog să o citeşti fără supărare: ceva nu e în regulă undeva în învăţătura de credinţă sau în practica rugăciunii şi ale celorlalte ale vieţii creştine (slujbe, miluinţă după puteri cu toată căldura şi compasiunea şi simţământul nevredniciei proprii, posturile, spovedania).

Îmi faci impresia că tu vrei să primeşti un dar fără să faci ce se potriveşte pentru aceasta.
Gândeşte-te: când vrei să vină liftul, oare nu apeşi pe buton? Aştepţi să vină singur ca şi cum ar şti că tu îl aştepţi, precum aştepţi poştaşul?...:)
Apasă şi tu pe butonul corect (adică pe acela al vieţii de credinţă) şi vei primi cu siguranţă linişte, bucurie, pace de la Dumnezeu. Sau mai corect, nu mai refuza ceea ce oricum îţi vine: harul Domnului, pe care unii cred că îl obţinem doar prin eforturi de tip sportiv şi masochist, iar eu cred că îl primim neîncetat prin însăşi practicarea credinţei la nivel sufletesc şi acţional, în purtări însă îl desconsiderăm prin aceea că ne ţinem cu mintea şi cu inima la pohte şi pohticele străine de Dumnezeu, sustrăgîndu-ne astfel singuri de la bucurie şi pace. În toate cele ale slujbelor şi practicilor creştine lucrează harul, nu e nevoie de nimic spectaculos în plus.

Bucuria şi pacea creştinului vin măcar în unele momente, măcar de o sărbatoare sau la o vecernie, măcar la o discuţie cu un frate sau o soră de credinţă etc. Măcar când citeşti Scriptura sau când murmuri un cântecel. Măcar după lacrimile unei rugăciuni, când chemi sau când de-a dreptul strigi pe Domnul!
Toţi cei care au rămas credincioşi în Hristos şi se arată deschişi către alţii întru credinţă, au experiat în viaţa lor, periodic măcar dacă permanent nu se prea poate, bucuriile credinţei.
Acestea nu sunt basme, sunt experienţe personale ale multor oameni, cărora mă alătur şi eu să mărturisesc. Bun este Domnul! De nespus. Bun, dulce, puternic, milostiv foarte!

Crede aceasta şi pune-te pe treabă, uşurel şi smerit şi cu inima şi mintea larg deschise, ori măcar întredeschise cât să intre un firicel de lumină şi sunt sigur că va veni o zi când vei spune întru Hristos: Adevărat! Adevărat a înviat!

Apropie-te de oameni credincioşi, intră în relaţie concretă cu ei, cu oameni vii în carne şi oase, şi fă ce fac aceia! Vei dobândi şi tu darul de care ei se bucură deja.

Scrii frumos, dar ma asteptam ca fiind psiholog sa intelegi mesajele de pe forum mai in profunzime si sa vezi in ele si alte aspecte in afara de credinta.
Incearca sa mai vezi ca totusi multi oameni, majoritatea si mai cu seama cei mai credinciosi au si multe probleme in viata si necazuri

Da, avem cu totii si momente de bucurie, dar viata din pacate nu este numai mers la biserica si citit rugaciuni, ci si lupta pentru existenta, griji si probleme. Oamenii au si familie, serviciu, si alte obligatii in jur.

Uite si un aticol foarte frumos care se afla azi pe site:

http://www.crestinortodox.ro/sarbato...ne-140786.html

In plus azi am avut si o pilda foarte frumoasa l Sf. Evanghelie.
Slabanogul acela care de 38 ani sta si asteapta sa-l duca un Om in apa sa se vindece.


@Anca-Miha - nu e vorba de a iubi partenerul sau ruda mai mult decat pe Dumnezeu. Dar il iubesti. Trebuie sa te ocupi si de el. Si de alte rude din jur si de alte obligatii lumesti.
Ele nu dispar. Traim totusi in lume.

E vorba cum sa le cuprindem pe toate.
Nimeni nu ajunge la desavarsire. Nimeni nu este perfect. Si nimeni nu este mai bun decat Dumnezeu. Se pare insa ca se cere totusi perfectiunea, sa fim ca El.

,,Mulţi oameni caută lauda altora, dar nu fac faptele lor din conştiinţă. Ei practică religia mai mult de dragul poftelor lor decât de dragul lui Hristos. Astfel, ei fac ca izvorul lui Dumnezeu să se transforme pentru ei în moara dracului. Credinciosii pot cădea până la poarta iadului,şi totuşi ei nu vor ajunge niciodată în iad.La fel,ipocritul poate să se ridice până la poarta Raiului, şi totuşi el nu va ajunge niciodată acolo.Cel credincios poate să fie în situaţia pieirii iminente, şi totuşi el va fi mântuit pentru întreaga veşnicie. Ipocritul poate să fie în situaţia de a fi aproape mântuit,şi totuşi el va pieri veşnic.Şi acest lucru se întâmplă pentru că până şi în situaţia cea mai mizerabilă, cel credincios este totuşi un credincios autentic,pe când ipocritul,chiar şi în circumstanţele cele mai bune din viaţa lui,el este în realitate un păcătos.'' (Matthew Mead)

[AlinB]

Citatul asta trebuia cu bold.

[cezar_ioan]

În prealabil postat de sophia

... multi oameni, majoritatea si mai cu seama cei mai credinciosi au si multe probleme in viata si necazuri

Da, avem cu totii si momente de bucurie, dar viata din pacate nu este numai mers la biserica si citit rugaciuni, ci si lupta pentru existenta, griji si probleme. Oamenii au si familie, serviciu, si alte obligatii in jur.

Bucuriile credinţei nu sunt în acelaşi plan cu bucuriile lumeşti. Nu au aceeaşi obârşie, nici acelaşi rost, nici aceeaşi natură.
Ele trec prin necazuri şi griji precum Domnul prin peretele unde Îl aşteptau apostolii.

Din câte încep să înţeleg, cultivi o confuzie serioasă între lume şi Biserică, între viaţa de credinţă şi viaţa ... fără credinţă.
Dacă pornim, însă, de la deosebirile dintre ordinea/sensul lumii şi ordinea/sensul Bisericii, atunci poate că se mai duce ceaţa.
E important în care timp şi spaţiu ne situăm cu mintea şi inima. Timpul şi spaţiul liturgic sunt altceva decât timpul şi spaţiul lumesc. De aici alte bucurii, alte necazuri, alte şi alte experienţe sufleteşti. Alt rost, alt sens al vieţii.

Păcat că faci atât de consecvent apologia rezistenţei la credinţă. Mesajele tale sunt pentru mine, de când te ştiu pe forum, un mare NU! Atâta spui mereu, printre rânduri sau uneori mai făţiş: pe mine Dumnezeu/Biserica/preotul NU mă iubeşte, nu mă ajută, nu mă fericeşte etc. Asta NU, aia NU, etc. etc. Mereu şi mereu NU, NU, NU.

Când oare vei spune şi tu un început de DA? Când îţi vei da seama că trăieşti, de fapt, acest DA! şi nu o să-l mai negi?
DA, Dumnezeu e Bun şi mă iubeşte.
DA, am trăit pacea asta, bucuria asta, speranţa asta.
DA, e drept că am necazuri, însă Domnul m-a ajutat, credinţa mea în el mă ajută, Biserica mă ajută, forumul (de ce nu?) mă ajută. Şi pentru toate acestea mulţumesc lui Dumnezeu şi semenilor mei, OMUL.
Când îţi vei lua seama şi vei începe să rulezi exact placa inversă acesteia pe care o tot învârţi la nesfârşit? Pe tine nu te mulţumeşte nimic în Biserică? Şi dacă te mulţumeşte, totuşi, de ce nu ne spui şi nouă mai des?
Ce-ar fi să porneşti, de azi, un mic exerciţiu de recunoştinţă? Îţi spun din experienţă personală că aduce mult folos sufletesc. Au mărturisit şi alţii...:)

[Florin_cj]

În prealabil postat de catalin2

Toate se fac cu voia Sa sau cu ingaduinta Sa. Nu doar cu voia, pentru ca Domnul nu este raspunzator de ceea ce face un om, altfel nu am mai avea fapte. Asadar omul are liberul arbitru sa faca tot ce vrea, iar fapele rele sunt doar ingaduite, la fel cum si faptele ingerilor cazuti sunt ingaduite de Domnul, nu sunt de la Domnul.
Nu poti sa nu faci pacate, toti facem in fiecare minut pacate, sunt pacate marunte, important e sa nu facem din cele grave. Restul se iarta la spovedanie chiar daca nu le spunem pe toate, ma refer la cele marunte.

Pacate marunte, imi aminteste de ceea ce spuneam cu alta ocazie, adica ne legam de lucruri minore!
Nu exista pacate marunte sau pacate mari, pacatul e tot pacat si mai devreme sau mai tarziu cel marunt va deveni mare si cel mare va deveni marunt!
In schimb daca ne legam de idei nuantate in diverse forme, care sa ne fie pe plac, asta e deja ratacire, din care se genereaza pacate fara sa ne dam seama!
Cel mai periculos pacat este acela pe care stii ca e pacat, dar nu il bagi in seama, pentu ca spui in mintea ta ca e nesemificativ!
Si mai periculos este cel pe care nu il vedem din pricina mandriei sau din alta viclenie ascunsa in mintea noastra, precum era ascunsa si in David, curvia pe care vroia sa o supuna unei legi care sa fie pe placul lui!
Repet pentru a nu stiu catea oara, ca lepadarea de pacat este prin a nu il mai face si nicidecum prin a-l uita si a te linisti! Iertarea este pentru pacate marturisite, prin lepadare de ele, nu prin a le uita si a le face din nou!

O sa dau un exemplu care pentru unii pare banal:
Cineva care stii ca te iubeste iti inchide telefonul in nas timp de cateva luini!
Spui ca are motiv, s-a saturat sa te mai auda si il ierti si iti ceri iertare pentru greselile tale!
Te intalnesti cu persoana respectiva si iti povesteste multe lucruri importante legate de viata lui si de ceea ce a gresit si spune el ca nu iti ascunde nimic si nu o sa iti faca rau!
Si apoi o rogi sa isi redeschida telefonul!
In acel moment iti spune ca nu poate decat daca suna la cei de la compania telefonica si va face asta de indata ce se va intoarce in tara!
Suni tu la compania telefonica si aflii ca restrictia unui numar se poate face doar din telefonul mobil!
Te reantalnesti cu persoana respectiva si iti spune ca a fost o miciunica si nu se gandea ca o sa suni la compania de telefonie!
Mai crezi in restul povestilor importante pe care ti le-a marturisit, daca s-a strecurat o mica minciunica, un pacat marunt in discutia voastra?

Dumnezeu sa ne Lumineze cu Adevarul Lui!

[sophia]

În prealabil postat de cezar_ioan

Bucuriile credinţei nu sunt în acelaşi plan cu bucuriile lumeşti. Nu au aceeaşi obârşie, nici acelaşi rost, nici aceeaşi natură.
Ele trec prin necazuri şi griji precum Domnul prin peretele unde Îl aşteptau apostolii.

Din câte încep să înţeleg, cultivi o confuzie serioasă între lume şi Biserică, între viaţa de credinţă şi viaţa ... fără credinţă.

Pai exact asta este intrebarea mea! Si exact asta faceti voi si nu reusim sa facem impreuna diferenta. Asta tot caut eu sa rezolv: delimitarea intere cele doua si cum sa le impacam. Voi tot imi cereti sa renunt la lume pentru credinta, adica sa ma calugaresc. Eu asa inteleg din mesajele voastre. Sa las sot, familie, serviciu si alte probleme si sa ma calugaresc. Si eu asta nu pot.

Dacă pornim, însă, de la deosebirile dintre ordinea/sensul lumii şi ordinea/sensul Bisericii, atunci poate că se mai duce ceaţa.
E important în care timp şi spaţiu ne situăm cu mintea şi inima. Timpul şi spaţiul liturgic sunt altceva decât timpul şi spaţiul lumesc. De aici alte bucurii, alte necazuri, alte şi alte experienţe sufleteşti. Alt rost, alt sens al vieţii.

Păcat că faci atât de consecvent apologia rezistenţei la credinţă. Mesajele tale sunt pentru mine, de când te ştiu pe forum, un mare NU! Atâta spui mereu, printre rânduri sau uneori mai făţiş: pe mine Dumnezeu/Biserica/preotul NU mă iubeşte, nu mă ajută, nu mă fericeşte etc. Asta NU, aia NU, etc. etc. Mereu şi mereu NU, NU, NU.

Intelegi prost. Nu am spus nicaieri ca Dumnezeu nu ma iubeste, nu ma fericeste, sau nu ma ajuta Tocmai asta spun, ca ma lupt foarte mult sa fac pentru EL. Si spun si eu si altii (vezi si articolul din link) ca viata este o lupta.


Când oare vei spune şi tu un început de DA? Când îţi vei da seama că trăieşti, de fapt, acest DA! şi nu o să-l mai negi?
Aici nu te inteleg. Ce vrei sa spui ca traiesc acest DA? Care?

DA, Dumnezeu e Bun şi mă iubeşte.

DA, spun asta mereu. Si El si Maica sa si alti sfinti la care ma rog.

DA, am trăit pacea asta, bucuria asta, speranţa asta.
DA, e drept că am necazuri, însă Domnul m-a ajutat, credinţa mea în el mă ajută, Biserica mă ajută, forumul (de ce nu?) mă ajută. Şi pentru toate acestea mulţumesc lui Dumnezeu şi semenilor mei, OMUL.

Stop! De ce ii pui pe toti in aceeasi oala? Exact asta este greseala. Exact asta este problema mea. Pana la "forumul ma ajuta" este corect. Forumul imi face si mult rau. Semenii mei: da, unii ma ajuta si le multumesc. Dar nu toti intra in categoria asta. Cin este "OMUL" in fraza/acceptiunea ta? La cine te referi? DA, lui Dumnezeu ii multumesc


Când îţi vei lua seama şi vei începe să rulezi exact placa inversă acesteia pe care o tot învârţi la nesfârşit? Pe tine nu te mulţumeşte nimic în Biserică? Şi dacă te mulţumeşte, totuşi, de ce nu ne spui şi nouă mai des?

Amesteci Biserica si biserica. Ele sunt doua lucruri diferite. Te rog sa te mai gandesti putin. In Biserica ma multumeste tot ceea ce pot sti si intelege eu. In biserica...este alta discutie

Ce-ar fi să porneşti, de azi, un mic exerciţiu de recunoştinţă? Îţi spun din experienţă personală că aduce mult folos sufletesc. Au mărturisit şi alţii...:)

In final iti spun inca o data. Nu stiu de ce le pui pe toate in aceeasi oala si ce vrei de fapt de la mine.
Tu cand vine un pacient la tine ii asculti si intelegi problemele lui de viata? Da sau nu? Sau il iei la descusut numai cu credinta si biserica? Iti faci profesia, sau credinta in cabinet? Esti preot sau psiholog?

Ii spui sa se lase de familie si sa se duca la manastire, sau il ajuti sa-si rezolve problemele din viata, cele lumesti, cu care vine la tine?

Intelege si tu si ceilalti care tot imi puneti mie ganduri si vorbe gresite:
Nu stiu voi, dar eu sunt un om intre oameni si nu pot sa ma clonez si sa fiu numai pentru Dumnezeu, sau numai pentru lume.

Ori ma duc la manastire si atunci sunt numai pentru Dumnezeu, ori traiesc in lume si atunci sunt, trebuie sa fiu si cu oamenii.

Dar in lume petrec si mult timp cu Dumnezeu.
Inca o data lupta asta de care borbesc eu consta in neputinta de a fi si cu Dumnezeu si Om pentru altii, asa cum cere EL si imi doresc si eu sa fiu.

La fiecare pas trebuie sa canataresc, sa masor. Sa fiu a Lui si a aproapelui.

Voi cum faceti asta? Va este usor? Reusiti sa le imbinati? Asta intreb eu.

Tu esti credincios, faci o gramada pentru credinta si Dumnezeu. Dar pentru sotia ta, pentru copii, pentru semenii tai faci suficient? Ti se pare ca le dai ceea ce trebuie? Ai vreodata remuscari ca-i neglijezi retragandu-te prea mult in credinta?
Probabil ca sunt intrebari pe care si le pune si un preot de mir si poate ca si el are acest zbucium.
In plus mai este si lupta cu pacatul. Daca fac asta este pacat? Daca spun asta este pacat? Calc peste sufletul meu ca sa fac bine semenului? Intrebari din astea sunt multe.

Asta intreb eu de fapt si voi toit ii dati zor cu "rezistenta la credinta".
Nu stiu, voua vi se pare ca totul este atat de simplu. Poate ca de fapt nu va ganditi, le indepartati din fata voastra, le ascundeti, dar problemele astea exista.

Nu stiu. Intreb si eu cum de va este atat de usor cand pana si monahii scriu despre lupta lor.

In fine, nu mai conteaza.

[andravenache]

În prealabil postat de sophia

Intelege si tu si ceilalti care tot imi puneti mie ganduri si vorbe gresite:
Nu stiu voi, dar eu sunt un om intre oameni si nu pot sa ma clonez si sa fiu numai pentru Dumnezeu, sau numai pentru lume.

Ori ma duc la manastire si atunci sunt numai pentru Dumnezeu, ori traiesc in lume si atunci sunt, trebuie sa fiu si cu oamenii.

Dar in lume petrec si mult timp cu Dumnezeu.
Inca o data lupta asta de care borbesc eu consta in neputinta de a fi si cu Dumnezeu si Om pentru altii, asa cum cere EL si imi doresc si eu sa fiu.

La fiecare pas trebuie sa canataresc, sa masor. Sa fiu a Lui si a aproapelui.

Voi cum faceti asta? Va este usor? Reusiti sa le imbinati? Asta intreb eu.

Voi raspunde strict pentru mine: Ma gandesc la vorbele Mantuitorului nostru "Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni. Căci sau va urî pe unul şi va iubi pe celălalt; sau va ţine la unul, şi va nesocoti pe celălalt: Nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi lui Mamona." (si din cate stiu eu, "Mamona" poate avea intelesul si de Lume ... poate ca ma insel?, dar cred ca am auzit/citit asta undeva) + ca atunci cand s-a rugat pentru ucenici, inainte de a se inalta la cer a spus "Nu Te rog să-i iei din lume, ci să-i păzeşti de cel rău. Ei nu sunt din lume, după cum nici Eu nu sunt din lume."
Inteleg ca Iisus nu vrea sa ne izolam de lume, ci, prin puterea Duhului Sfant pe care ni-l trimite daca Il rugam sincer, sa fim DIFERITI de lume. Adica: sa nu avem alti dumnezei, sa ne respectam parintii, sa nu fim desfranati, sa nu ucidem, sa nu mintim, s.a.m.d. ... si toate astea sa le facem cu DRAGOSTE (fata de aproape si mai ales de Dumnezeu).
Eu pot sa spun ca sunt departe de acest ideal. Ca orice om, fac compromisuri (macar minciuni mici, ca sa nu-mi complic viata). Insa, atunci cand stau si meditez, daca sunt sincera cu mine, imi dau seama ca, daca as avea incredere in Dumnezeu (caci increderea e o parte importanta din credinta) si daca L-as iubi, nu as minti pentru nimic in lume si nu as calca poruncile lui.
Nu sunt sfanta, dar cred ca lupta consta in a incerca in fiecare zi sa fi sfant (in fiecare ora, in fiecare minut, in fiecare secunda). Este idealul spre care trebuie sa tinda un crestin. Daca iti pui un ideal mai jos de atat, .... stii cum se spune ca "Omul nu se va ridica niciodată mai presus de propriul său statut al curăţiei, sfinţeniei sau adevărului. Dacă idealul său derivă din propriul lui sine, nu va ajunge niciodată mai sus, ci mai degrabă se va degrada încetul cu încetul, ajungând din ce în ce mai decăzut."
Ceea ce am spus despre limite insemna NU ca nu le putem depasi , ci, dimpotriva ca TREBUIE sa le depasim. Singuri nu putem, intr-adevar, insa "pot totul in Hristos care ma-ntareste".
Iisus ne-a cerut sa fim sfinti: "Fiti desavarsiti, precum Tatal vostru Cel din ceruri desavarsit este"

Totusi, nu poti intelege cum se ajunge la desavarsire, pana nu ajungi sa Il cunosti pe Dumnezeu, sa ai o relatie personala cu El (caci atunci vei intelege cat de mult te iubeste, si, ca urmare, pacatul ti se va parea atat de urat incat nici in vis nu ai mai vrea sa pacatuiesti) si sa Il iubesti "cu toata inima ta, cu tot sufletul tau si cu tot cugetul tau"

Asta trebuie sa fie idealul tau. Asta este idealul meu. Asa sa ne ajute Dumnezeu!

[cezar_ioan]

În prealabil postat de sophia

In final iti spun inca o data. Nu stiu de ce le pui pe toate in aceeasi oala si ce vrei de fapt de la mine.
Tu cand vine un pacient la tine ii asculti si intelegi problemele lui de viata? Da sau nu? Sau il iei la descusut numai cu credinta si biserica? Iti faci profesia, sau credinta in cabinet? Esti preot sau psiholog?

Ii spui sa se lase de familie si sa se duca la manastire, sau il ajuti sa-si rezolve problemele din viata, cele lumesti, cu care vine la tine?

Intelege si tu si ceilalti care tot imi puneti mie ganduri si vorbe gresite:
Nu stiu voi, dar eu sunt un om intre oameni si nu pot sa ma clonez si sa fiu numai pentru Dumnezeu, sau numai pentru lume.

Ori ma duc la manastire si atunci sunt numai pentru Dumnezeu, ori traiesc in lume si atunci sunt, trebuie sa fiu si cu oamenii.

Dar in lume petrec si mult timp cu Dumnezeu.
Inca o data lupta asta de care borbesc eu consta in neputinta de a fi si cu Dumnezeu si Om pentru altii, asa cum cere EL si imi doresc si eu sa fiu.

La fiecare pas trebuie sa canataresc, sa masor. Sa fiu a Lui si a aproapelui.

Voi cum faceti asta? Va este usor? Reusiti sa le imbinati? Asta intreb eu.

Tu esti credincios, faci o gramada pentru credinta si Dumnezeu. Dar pentru sotia ta, pentru copii, pentru semenii tai faci suficient? Ti se pare ca le dai ceea ce trebuie? Ai vreodata remuscari ca-i neglijezi retragandu-te prea mult in credinta?
Probabil ca sunt intrebari pe care si le pune si un preot de mir si poate ca si el are acest zbucium.
In plus mai este si lupta cu pacatul. Daca fac asta este pacat? Daca spun asta este pacat? Calc peste sufletul meu ca sa fac bine semenului? Intrebari din astea sunt multe.

Asta intreb eu de fapt si voi toit ii dati zor cu "rezistenta la credinta".
Nu stiu, voua vi se pare ca totul este atat de simplu. Poate ca de fapt nu va ganditi, le indepartati din fata voastra, le ascundeti, dar problemele astea exista.

Nu stiu. Intreb si eu cum de va este atat de usor cand pana si monahii scriu despre lupta lor.

In fine, nu mai conteaza.

Cu toţii avem frământări de acest fel şi or mai fi şi altele.
Credinţa, însă, nu este ruptă de viaţă ci prin natura ei este un sprijin de neînlocuit în viaţa noastră.
Încrâncenarea şi prea multele gânduri nu sunt bune.
Conflictele se pot aborda cu mult sfat, cu rugăciune statornică.
Iar pentru păcate avem zilnic prilejul să ne căim, să plângem, să cerem iertare şi ajutor de la Domnul.

Încrâncenarea şi prea multele gânduri nu sunt bune, orice s-ar întâmpla în viaţa noastră.
Are grijă Domnul de credincioşii Lui, nu îi lasă când ei se ţin la liniştire, în primul rând, la rugăciune smerită. Şi la un strop de fapte bune, care sunt mai întâi gândurile.
Să fie gândul umilit, să fie gândul sincer, nefăţarnic şi imediat se simte Mâna lui Dumnezeu.
Să fie omul convins de nimicnicia Lui şi imediat vine şi niscaiva liniştire, apoi conştientizări şi descoperiri şi lacrimi de recunoştinţă etc. Vin şi fapte mai bune şi toate mai cu socoteală.
Cam asta-i problema...