Raspunsuri duhovnicesti +

[cristiboss56]

Pacatele ne vin prin reaua intrebuintare a puterilor (facultatilor) sufletului/ a celei poftitoare, irascibile si rationale. Nestiinta si nechibzumta vin din reaua intrebuintare a puterii rationale. Ura si necumpatarea din reaua intrebuintare a puterii irascibile (iutimea) si poftitoare. Iar din buna intrebuintare a acestora ne vine cunostinta si chibzuinta iubirea si cumpatarea. Daca e asa. nimic din cele create si facute de Dumnezeu nu este rau.
Nu mancarile sunt rele, ci lacomia pantecelui; nici facerea de prunci, ci curvia; nici banii, ci iubirea de bani; nici slava, ci slava desarta. Iar daca-i asa, nimic nu e rau din cele ce sunt, decat reaua intrebuintare, care vine din negrija mintii de-a cultiva cele firesti.

Raul din draci sta in acestea, zice fericitul Dionisie:” in mania fara judecata, in poftirea fara minte, in inchipuirea pripita. Iar lipsa de judecata, lipsa de minte si pripirea la fiintele rationale sunt scaderi ale ratiunii, ale mintii si ale chibzuitii. Scaderile insa vin dupa aptitudini.” Asadar a fost odata cand era in ei ratiune, minte si chibzuiala cuviincioasa. Iar daca-i asa, nici dracii nu sunt prin fire rai, ci prin reaua intrebuintare a puterilor firesti s-au facut rai.

Unele dintre patimi pricinuiesc necumpatare; altele ura; si iarasi altele si necumpatare si ura.

Multa mancare si mancarea cu placere sunt pricini de necumpatare; iubirea de argint si slava desarta sunt pricini de ura fata de aproapele. Iar maica acestora: iubirea trupeasca de sine este pricina a amandurora.

Iubirea trupeasca de sine este iubirea patimasa si nerationala fata de trup. Ei i se impotriveste iubirea si infranarea. Cel ce are iubirea trupeasca de sine e vadit ca are toate patimile.

[cristiboss56]

Zaheu vameşul este cel ce vămuieşte zidirea lui Dumnezeu pentru propria plăcere. Dar aude Cuvântul Care trece pe acolo şi se urcă într-un sicomor, când se naşte în el cuvântul pocăinţei. Atunci îl convinge să urce mai presus de cugetul trupului, căci aceasta înseamnă sicomorul. De acolo va privi nestingherit Cuvântul şi îl va auzi pe El zicându-i: „Coboară-te repede", adică dacă însetezi să Mă primeşti întreg în casa ta, nu socoti că este de ajuns numai să fii mai presus de cugetul trupesc, ci croieşte drum către Mine prin lucrarea virtuţilor. Iar faptul că a întors împătrit, aceasta arată fie că se foloseşte de fiecare dintre cele patru virtuţi naturale pentru împlinirea faptelor bune, fie că depărtează de la sine lucrarea păcatului, învoirea cu fapta, preocuparea cu amintirile şi închipuirile deşarte.

Astfel depărtează lucrarea păcatului prin înfrânare, consimţirea (învoirea cu păcatul), prin trezvie, atenţie şi paza gândurilor, amintirile, prin lecturile sfinte, iar închipuirile deşarte prin rugăciunea încordată. Fie că vorbeşte despre: lucrarea practică, naturală, teologică şi a rugăciunii. Căci practica rugăciunii este mai înaltă decât teologia, care contemplă ceea ce este dumnezeiesc din cele create, pe când rugăciunea uneşte sufletul mai presus de cunoaştere şi în chip de negrăit cu Dumnezeu.

(Sfântul Maxim Mărturisitorul, Întrebări și nedumeriri, Editura Doxologia, Iași, 2012, p. 113)

[cristiboss56]

Părinte, este mai bine să ne înfrânăm trupul de la desfătări, sau să ne înfrânăm gândurile?

Şi trupul, şi gândurile! Trupului să i se dea cu măsură, gândurile rele să dispară de tot. Tocmai asta este lupta de gând, adică să se elibereze cu orice chip, să se „dezinfecteze”, să se cureţe mintea, gândurile. Şi cu trupul – să i se dea cu măsură: hrană, somn, pentru că nu trebuie sluţit cu un post exagerat, pentru că este de Dumnezeu „bine făcut”, cum zice: „Bine l-a făcut Marele Meşter!”

Atunci, noi avem obligaţia să nu-l sluţim, să nu-l slăbim. Să-i dăm cu dreaptă judecată, cu postire, cu hrană, care sunt rânduite de Biserică.
(Părintele Arsenie Papacioc)

[cristiboss56]

Suferințele îţi aduc nişte înţelepciuni adânci şi te fac să te gândeşti serios la mântuirea ta. Dar vă daţi seama cine ne păzeşte pe noi? Îngerul păzitor îl face praf şi ţăndări pe drac, care nu mai are nici o misiune, este un apostat. Îngerul păzitor este în misiune. Lupta este între ei şi câştigă acela de partea căruia suntem noi cu faptele noastre. Şi nu ne-ar fi ruşine să-l părăsim pe îngerul păzitor, să-i dăm câştig de cauză diavolului, duşmanul îngerului, duşmanul nostru, cu nepăsarea, ba şi cu căderi directe? Şi totuşi, Dumnezeu, în mila Lui, ne-a dat putinţa să ne ridică prin spovedanie.

E o îngăduinţă continuă pentru salvarea fiilor Lui, oamenii. Aşa că, pentru faptul că sunt împietrit cu inima, nu mai merit nimic. Inima trebuie să fie flexibilă continuu, nu piatră! Inimă caldă, fierbinte. Nu permiteţi gândurilor rele să vă cuprindă. Dacă vin, goniţi-le cu rugăciunea, fără meditaţii prea multe la rugăciune.

Unul împingea în uşă şi dracul împingea şi el pe partea cealaltă să intre la el. Iar ăsta zicea: „Doamne miluieşte!” cu jumătate de gură, superficial. În sfârşit, dracul deschidea mai mult uşa să intre la el. Dacă a văzut că intră dracul, a suspinat din adânc: „Doamne nu mă lăsa!” şi îndată a dispărut dracul. Şi plângea. Şi a apărut Mântuitorul: „Doamne, de ce nu m-ai ajutat?”. „Când m-ai chemat cu adevărat, te-am ajutat!”

Melcul merge încet, dar merge cu casă cu tot. Te rogi încet, te rogi tainic, dar roagă-te din inimă, că altfel este numai spoială, nu rugăciune.

(Arhim. Arsenie Papacioc, Cuvânt despre bucuria duhovnicească, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2003, pp. 200-201)

[cristiboss56]

Secunda pe care o trăim, aceea-i a noastră
"Părinte, nu prea avem poftă de rugăciune. O tot amânăm, mai târziu, mâine, o să fac cutare, poimâine, de săptămâna viitoare mă apuc...

Asta-i lucrarea ispititorului. Niciodată să nu zici că "voi face mâine", fiindcă secunda pe care o trăim, aceea-i a noastră. Altă secundă, alt minut mai încolo nu-i al nostru, nu ştim dacă îl ajungem, că omu-i ca iarba, zice sfântul prooroc, "omul ca iarba, zilele lui ca floarea câmpului". Nu putem zice: "lasă că voi face mai pe urmă". Să punem înaintea noastră cuvântul acesta: "Dacă vrea Dumnezeu să-mi ajute să ajung mâine la biserică, să mă spovedesc şi să fiu atent ce-mi spune duhovnicul, căci el are harul Sfântului Duh şi ce mi-a spus el, aceea trebuie să mă osârduiesc să îndeplinesc ca să pot căpăta Împărăţia Cerurilor". Fără spovedania păcatelor nu putem intra în Împărăţia Cerurilor. Vedeţi cât de mare este bunătatea lui Dumnezeu? A binecuvântat ca prin binecuvântarea arhiereului să-l facă pe preot să poată fi şi duhovnic, şi ce zice el, aceea face Dumnezeu. Vezi? N-a pus Dumnezeu îngeri ca duhovnici, ci un om, o persoană ca toţi oamenii, ca să poţi să te duci să-i spui tot, cu sinceritate, că, dacă nu te duci cu sinceritate, nu primeşti dezlegarea păcatelor. Trebuie să fii sincer. Mila Domnului să fie cu noi!" (Stareţul Dionisie, Duhovnicul duhovnicul de la Sfântul Munte Athos)

[cristiboss56]

Sa nu se laude cel îngâmfat cu slava sa, nici cel vânjos cu sănătatea sa, nici cel frumos cu frumuseţea sa, nici cel tânăr cu tinereţile lui, pe scurt, cu nimic din toate câte sunt de laudă în lumea aceasta şi provoacă mândrie.

Deci, cel care se laudă, numai în acestea să se laude: că Îl cunoaşte şi-L caută pe Dumnezeu, că suferă cu cel care suferă, şi-şi pune nădejdile lui în bunurile viitoare. Pentru că bunurile de acum sunt curgătoare şi trecătoare, se mişcă permanent şi trec de la unul la altul, precum mingea pe terenul de fotbal. Şi nu este nimic mai sigur pentru cel care le deţine, decât că le va pierde odată cu trecerea timpului, sau din invidie. Dimpotrivă, cele viitoare sunt statornice şi permanente, niciodată nu se pierd, nu trec de la unul la altul, nu înşală nădejdile celor care se încred în ele. „Cine este înţeleptul, ca să le priceapă pe acestea?” (Osea 14, 10).

Cine va rămâne nepăsător faţă de cele trecătoare şi va lua aminte la cele veşnice? Cine se va gândi că acelea de acum vor trece? Cine va cugeta că acelea aşteptate vor rămâne? Cine le va separa pe cele adevărate de cele părelnice, ca să urmeze celor dintâi şi să le dispreţuiască pe cele din urmă? Cine va face deosebirea între şederea pământească şi petrecerea cerească, între locuinţă şi cele de lângă casă, între întuneric şi lumină, între noroiul adâncului şi pământul sfânt, între trup şi duh, între Dumnezeu şi diavolul stăpânitor al lumii, între umbra morţii şi viaţa veşnică? Cine va răscumpăra cu cele de acum viitorul, cu bogăţia stricăcioasă, nestricăciunea, cu cele văzute pe Cel nevăzut? Deci, fericit este cel care le va deosebi pe acestea, cel care va despărţi cu sabia Cuvântului ceea ce este bun de ceea ce este rău, căci se va înălţa cu inima, aşa cum spune undeva profetul David (Psalm 83) că va alerga departe, din toate puterile lui, de valea aceasta a durerii, va urmări bunurile care se găsesc în cer, se va răstigni pentru lume împreună cu Hristos, va învia împreună cu El, va urca în corturile cereşti împreună cu Acela, şi se va face moştenitor al vieţii celei adevărate, care nu se schimbă niciodată. (Sfântul Grigorie Teologul)

[cristiboss56]

Vrăjmașul mântuirii noastre, împreună cu o oaste întreagă, este cel care năvăleşte asupra începătorului, ca să nu-l lase să ajungă la Împărăţia lui Dumnezeu, care e înăuntrul nostru.

Pornind de la starea aceasta în care te afli ‒ şi care aminteşte, într-o măsură foarte slabă, ce-i drept, de chinurile din iad ‒, poţi judeca şi cu privire la cele dimpotrivă: de vreme ce există chinuri de iad, înseamnă că există şi bucurie şi fericire negrăită, cum „ochiul n-a văzut, urechea n-a auzit şi la inima omului nu s-a suit”, care sunt ascunse înăuntrul nostru, care şi sunt Împărăţia lui Dumnezeu. Tocmai pe acestea ni s-a poruncit să le căutăm mai întâi de toate: „Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui”. Dar cum să le căutăm? Aşa cum le-au căutat toţi: prin credinţă, prin ascultare, prin rugăciune, prin răbdarea necazurilor din afară şi din lăuntru, prin luare-aminte la sine, prin mustrarea de sine şi prin pocăinţa statornică, din care se nasc smerenia şi neosândirea aproapelui. În urma smereniei vin şi bucuria în Duhul Sfânt, şi Împărăţia lui Dumnezeu. Ai început cu necazul şi akedia. E bine. Pe măsură ce va trece timpul, îţi va fi tot mai uşor, iar realizările tale duhovniceşti vor fi tot mai temeinice. Te asigur că acum vei avea din când în când mângâiere de la Domnul, „Care vrea ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină”. Şi Domnul nu-l va lăsa pe om să fie ispitit mai mult decât poate duce. (Cuviosul Nikon Vorobiov, Scrisori către fiii duhovniceşti, extrase din cartea Ne-a fost lăsată pocăinţa)

[cristiboss56]

Din spovedaniile unui pelerin rus către duhovnicul său: Pentru mântuirea sufletului e necesară, mai întâi, adevărata credinţă. Sfânta Scriptură spune: „Fără credinţă nu e cu putinţă să fim plăcuţi lui Dumnezeu” (Evrei 11, 6); „Cel ce nu va crede se va osândi” (Marcu 16, 16). Credinţa nu vine de la noi, ci e un dar de la Dumnezeu. Şi credinţa, ca un dar duhovnicesc, se dă de către Duhul Sfânt: „Credeţi şi vi se va da” (Marcu 11, 24). Apostolii nu au fost în stare să trezească în ei înşişi, cu propria lor putere, o credinţă desăvârşită, dar L-au rugat pe Iisus Hristos: „Doamne, măreşte-ne credinţa” (Luca 17, 5).

Sfântul Ioan Carpatiul spune că atunci când noi chemăm numele lui Iisus în rugăciune şi zicem: „Doamne Iisuse Hristoase miluieşte-mă pe mine păcătosul”, răspunde la fiecare cerere glasul tainic al lui Dumnezeu: „Fiule, ţi se iartă păcatele”. Şi tot el spune că la orice ceas rostim noi rugăciunile, nu ne deosebim întru nimic de sfinţi, de cuvioşi şi de mucenici, căci - după cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur - rugăciunea, chiar când e rostită de noi, care suntem plini de păcate, ne curăţim numaidecât. Aşa spun Sfinţii Părinţi: nici o rugăciune - ori este rea, ori este bună - nu este pierdută înaintea lui Dumnezeu.

Ușurința, căldura şi dulceaţa ne arată că Dumnezeu ne răsplăteşte şi ne mângâie pentru această nevoinţă.

Iar greutatea, întunecimea, uscăciunea, dovedesc că Dumnezeu ne curăţă şi ne întăreşte sufletul.

Iar prin această folositoare răbdare, Dumnezeu îl mântuieşte pe om, pregătindu-l, cu toată smerenia, să guste viitoarea dulceaţă harică.

(Părintele Arsenie Boca, Lupta duhovniceasca cu lumea, trupul şi diavolul, ediție revizuită, Editura Agaton, Făgăraș, 2009, pp. 79-80)

[cristiboss56]

Fi foarte atent când te găseşti în biserică, a continuat el. Să nu vorbeşti cu cineva şi când cânţi, nu te strădui din slava deşartă să faci glas frumos, spre plăcerea oamenilor.

- Oare este mare păcat acest lucru?
- Trebuie să ştii, fiule, că deasupra oamenilor în biserică, se află mulţime de îngeri, care cântă împreună, în chip nevăzut. Când vreun credincios începe să glumească sau să vorbească cu alţii despre cele trupeşti, îngerii care îl vad, lasă cântarea şi se întristează amar pentru starea lui, zicând: „O, în ce grea ticăloşie a căzut sufletul acestui om! Cu câtă nesimţire stă el în biserică, fără frică de Dumnezeu şi fără de ruşine. Dumnezeu i-a făcut urechile ca să le umple de rugăciune smerită şi evlavioasă, iar el le umple de râs şi de bârfeală!”

Aceste cuvinte m-au umplut de spaimă, şi de atunci intru în biserică, cu mai multă evlavie. Îmi aduc aminte de cele ce mi-a spus Cuviosul, iar, dacă, vreodată uit şi spun vreun cuvânt, mă gândesc cu teamă şi mă ruşinez de îngerii lui Dumnezeu.

(Preot Petroniu Tănase, Viaţa şi învăţăturile Sfântului Ierarh Nifon, Editura Episcopiei Romanului şi Huşilor, Roman, 1993, p.16)

[cristiboss56]

Dacă voieşti să birui slava deşartă, să nu iubeşti laudele, nici cinstirile, nici hainele scumpe, nici locurile de frunte, nici întâietăţile, ci, dimpo*trivă, să te bucuri când eşti ocărât şi necinstit şi să te mustri pe tine însuţi că eşti mai păcătos de*cât toţi păcătoşii.

Dacă vrei să înfrângi trufia, despre nimic din ceea ce faci să nu zici că se face prin ostenelile tale sau prin puterile tale, ci fie că posteşti, fie că petreci vremea în priveghere, fie că dormi pe pământul gol, fie că te îndeletniceşti cu cântarea psalmilor, fie că faci multe metanii până la pă*mânt, să zici: „Numai cu ajutorul lui Dumnezeu şi cu ocrotirea lui Dumnezeu se face aceasta, nu cu puterea mea şi nu cu strădania mea”. (Sfântul Efrem Sirul)