Ce mai "debitează "presa ! - Copiii europarlamentari

[cristiboss56]

Hrana pentru trup şi suflet este secretul! Călugarii ordocşi de pe muntele Athos se numără printre cele mai sănătoase comunităţi de pe pământ şi deţin secretul longevităţii şi al sănătăţii fizice şi mentale.



FOTO: www.jurnalul.ro

Un studiu complex si intins pe parcursul a 10 ani vine sa ne uimeasca si sa ne demonstreze ca simplitatea este secretul de baza al longevitatii si al sanatatii indelungata, scrie garbo.ro.
Rezultatele acestui studiu? Sunt pur si simplu fascinante. Se pare ca una dintre cele mai sanatoase comunitati de pe pamant este cea a calugarilor de pe muntele Athos. Sanatatea mentala si fizica a calugarilor greci, riscul scazut al bolilor cardiovasculare, dar si longevitatea se datoreaza unui stil de viata echilibrat si unui stil alimentar modest si sanatos.

Sigur, veti spune, nu ne aflam nici pe muntele Athos si nici nu avem la dispozitie timpul, vointa, aerul sau alimentele pure cultivate pe muntele sfant. Vremurile sunt de asta natura incat este aproape imposibil sa urmam intocmai aceasta dieta si stil de viata indiferent de cat de sanatosi ne-am dori sa fim. Dorim insa ca acest articol sa ne inspire in alegerile pe care le facem zilnic in ceea ce priveste alimentatia si sa optam, pe cat posibil, catre alimentele care ne aduc cat mai aproape de natura si de Dumnezeu.

Din cei 1500 de calugari care locuiesc in 20 de manastiri antice si a caror stare de sanatate a fost studiata intre 1994 si 2007, niciunul dintre ei nu a dezvoltat cancer intestinal si numai 11 au fost afectati de cancer de prostata.
Cercetarile sunt cu atat mai uimitoare cu cat aflam ca media de varsta a calugarilor a caror sanatate a fost investigata era de 40-104 ani.muntele athos Studiile ne arata ca monahii nu au dezvoltat practic boli de inima, ca nu s-au confruntat cu stopuri cardiace si nici cu atacuri cerebrale. Uluitor este si faptul ca incidenta bolii Alzheimer in randul acestei comunitati a fost de 0, iar cancerul (plamani, intestine, vezica) a fost inregistrat in rate neobisnuit de scazute. Din 1500 de calugari, doar un procent mic au dezvoltat cancerul. Niciunul nu a dezvoltat cancer la plamani sau la intestine.

Desi sexul frecvent este necesar pentru a reduce riscul cancerului la prostata - una dintre cele mai frecvente si mai de temut boli care afecteaza barbatii adulti - in cazul calugarilor, rata cancerului la prostata a fost mai putin de un sfert din rata internationala. Va recomandam documentarul "Mt. Athos: A visit to the Holy Mountain" produs de Harry Radliffe and Michael Karzis, ce ne ofera o privire obiectiva asupra stilului de viata si alimentatie de pe muntele sfant.

Traditiile si obiceiurile stilului de viata din manastirile de pe muntele Athos, pe care insusi Printul de Wales le viziteaza cu regularitate, sunt neschimbate de 1000 de ani. Se pare ca monahii ortodocsi au gasit echilibrul perfect intre a fi vegan si a fi vegetarian, introducand in alimentatia lor grasimi si proteine de buna calitate. Acestia consuma mancare proaspata preparata din alimente proaspete si constand mai ales in legume, fructe, boabe de leguminoase si cereale in moderatie. Mediul in care traiesc acestia este lipsit de stres si de poluare, iar comunitatea este una bine sudata, in care calugarii se sprijina si se ajuta reciproc. Dieta traditionala din posturi abunda in vitamine, antioxidanti, nutrienti si acid folic, avand in acelasi timp un continut sarac in grasimi animale saturate.
Calugarii de pe muntele Athos nu mananca carne”, spune parintele Epifanios Miloptaminos in cartea “Cooking on Mount Athos” (momentan disponibila doar in Grecia). "Cuvantul unt nu este nicaieri mentionat in carte si nu adaugam faina pentru a ingrosa sosurile. Pur si simplu lasam ingredientele sa fiarba pana scad.”
Deoarece carnea este exclusa cu desavarsire din dieta calugarilor (consumata in cantitati mari este asociata cu un risc crescut de cancer intestinal), in weekend si de sarbatori se consuma in schimb peste sau fructe de mare. Dulciurile sunt consumate doar ocazional si sunt preparate in casa, cu ingrediente naturale cultivate chiar de calugari. Produsele lactate sunt consumate ocazional, in cantitati modeste. “Majoritatea dulciurilor sunt facute din zahar si altele din miere. Ne facem propriile bucati de halva de susan pentru perioadele de post si ne cultivam propriile legume si fructe”, a comentat calugarul Epifanios intr-un articol publicat pe greece.greekreporter.com.

[Ion Pop]

-------------------------------------------------------------------------

[cristiboss56]

German Sterligov, al doilea milionar oficial al Rusiei de după căderea URSS, candidat la preşedinţia Rusiei şi la primăria Moscovei, şi-a abandonat în 2005 averea pentru a trăi cu familia ca un ţăran într-o parte îndepărtată a Rusiei, fiind dovada că se poate găsi fericirea, relatează BBC.
S-a bucurat de o avere impresionantă, a trăit în vile somptuoase, a avut limuzine Masseratti, Ferrari, yachturi de zeci de milioane de dolari şi avioane private, dar a renunţat definitiv la acest stil de viaţă în urmă cu patru ani şi a ales să se mute cu familia sa într-o zona rurală a Rusiei, unde a ales să trăiască în mijlocul sălbăticiei.
"Majoritatea prietenilor mei au crezut ca mi-am pierdut minţile, dar după patru ani se dovedeşte ca am făcut alegerea corectă. Criza economică care i-a afectat pe majoritatea oligarhilor este departe de mine. Spre deosebire de ei, eu sunt liber aici. Nu sunt dependent de nimeni şi am suficiente resurse pentru a supravieţui".
La doar 24 de ani, German Sterligov a pus bazele propriei companii şi în scurt timp, profitând de vidul de legislatie din acea vreme, a reuşit să construiască un imperiu financiar, cu birouri în Londra şi New York, şi a devenit multi-milionar.
În timp ce Sterligov îşi făcea un nume în domeniul afacerilor, ameninţările începeau să se intensifice, iar el şi sotia sa trăiau în permanenţă cu frica de a nu fi răpiţi, brutalizaţi sau chiar omorâţi. “În primii doi ani de relaţie ne-am mutat de 23 de ori. El mă suna şi-mi spunea: «Împachetează, iar ne mutăm». În cercurile în care soţul meu activa aveau loc multe crime", îşi aminteşte Alyona, soţia miliardarului.
Tocmai din această cauză, nu este de mirare ca oligarhii ruşi angajează o armată de gardieni care să-i protejeze. Alyona, a cărei familie era apropiată cu fostul lider comunist Nikita Hrusciov, a urât dintotdeauna să aibă servitori. "Nu-mi doream străini în casa mea. Dar întotdeauna era o excepţie: bodyguarzii înarmaţi până-n dinţi. Dupa ce ne-am mutat în Moscova, după o perioadă petrecută în Mayfair- Londra, am realizat că aceştia erau indispensabili. Eram foarte bogaţi într-o ţară în care majoritatea oamenilor nu erau avuţi, iar oamenii de afaceri erau ţintele favorite ale răpitorilor. Era îngrozitor. Întotdeauna aveam cel puţin două gărzi de corp cu mine, dar odată numărul acestora a ajuns la 60 pentru a mă supraveghea atât pe mine, cât şi pe copiii mei", a continuat aceasta, în timp ce soţul său a dat afirmativ din cap. "Eram ca păsările într-o cuşcă aurie. Fiind foarte bogaţi, trăiam într-o sclavie, din care, din fericire, am scăpat", a completat German.
Pentru a scăpa de ameninţări, în era preşedinţiei lui Boris Elţîn, multe cupluri bogate declarau că s-au despărţit şi se afişau la petreceri cu alte persoane pentru a distrage atenţia de la familia adevărată.
Un factor important în decizia lor de a-şi schimba stilul de viaţă l-a constituit înfrângerea lui German în alegerile prezidenţiale din 2004, când învingător a ieşit actualul premier rus Vladimir Putin.
Au ales ca locaţie o zona împădurită, aflata la 100 de kilometri depărtare de Moscova, o zonă lipsită de luxul cu care s-au obişnuit, dar pe care nu îl regretă.
În perioada lui de prosperitate, German Sterligov a oferit locuri de muncă pentru 2.500 de persoane. În prezent, aceştia mai sunt doar în numar de doi, ambii muncitori, care îl învaţă pe Sterligov cum să facă lucruri precum construcţia de ziduri sau repararea de garduri.
După o viaţă trăită în cel mai luxos cartier din Moscova, Sterligov şi soţia sa şi-au schimbat perspectivele asupra vieţii şi au decis să-şi vândă proprietatea din cartierul Rublyovka, apartamentul cu vedere spre Statuia Libertăţii din New York, birourile de pe Wall Street şi din Londra, casa din Elveţia, castelul din Franţa şi apartamentul din Piaţa Roşie din Moscova pentru a se muta la ţară.
Sterligov şi-a vândut averea la licitaţie dupa ce s-a ales praful de ambiţiile sale politice, care începuseră cu o campanie pentru funcţia de guvernator al Siberiei şi au fost urmate de candidaturile pentru primăria Moscovei şi în final pentru preşedinţia Rusiei.
Şi-a construit o casă de lemn în pădurile dese de lângă Moscova şi trăieşte acolo muncind, el şi copiii săi. Programul de fiecare zi pentru copii constă în literatură, matematică, istorie şi geografie cu mama lor, apoi multă rugăciune, lucru la tâmplărie, citirea cărţilor.
Altfel spus, eliberat de boala materialismului şi de traiul îmbâcsit într-o mare capitală a lumii, Sterligov a găsit adevărata fericire, fericirea fără bani.
Pentru a se adapta noii vieţi, soţia acestuia, Alyona, a schimbat bijuteriile scumpe şi hainele de marcă cu fustele lungi şi basmaua, precum ţăranii din romanele lui Tolstoi. Soţii Sterligov şi cei patru copii au ales ca reşedinţă o casa umila, fără electricitate, aflată la 15 kilometri depărtare de orice altă locuinţă. Alyona a născut cel de-al cincilea copil al familiei în noua locuinţă, fiind asistată la naştere de soţul ei.
După ce s-au mutat, familia a aruncat toate pozele reprezentând vechiul stil de viaţă şi refuză să se uite la televizor sau să folosească Internetul.
"Nu are rost să pierdem timpul copiilor noştri utilizând aceste mecanisme de spălare de creier. Mai bine ne asezăm la masă şi vorbim despre cărti decât să ne uităm la mizeriile de la televizor...Ce sunt acum? Doar un ţăran oarecare. Un crescător de animale. Nu cred că Putin se mai teme acum de mine", a conchis fostul oligarh.
Părintii nu au dorit să-şi dea copiii la şcoală. Familia este foarte credincioasă, respectând toate obiceiurile religiei ortodoxe.
Sterligov şi familia sa nu-şi doresc să se întoarcă la viaţa de dinainte.

[cristiboss56]

Apropo de datul cu părerea: toată lumea a comentat gestul Iuliei Ionescu - de bine sau de rău -, mai puţin adolescenta în cauză. Cu alte cuvinte, toţi au vorbit în numele Iuliei. De ce? Pentru că Iulia nu mai are nimic de spus, a spus totul prin gestul ei, mai grăitor decât o mie de cuvinte.








S-au întâmplat atât de multe în ultima perioadă, încât e foarte greu unui semnatar de rubrică săptămânală să aleagă doar un subiect spre a-l comenta. Să alegi a vorbi despre grozăvia din Belgia, ţară care este pe punctul de a adopta o lege care să permită eutanasierea copiilor bolnavi? Să-ţi îndrepţi privirile către o Ucraină ortodoxă sfâşiată de lupte de stradă, în care străzile capitalei au devenit practic un teatru de război? Sau să încerci să te apropii de un subiect atât de delicat - şi de nemilos exploatat mediatic - cum e cazul Iuliei Ionescu, adolescenta cu dor de mănăstire?
Mă voi opri mai mult asupra acestui din urmă fenomen (deja îl putem numi aşa), al "elevei olimpice ce a vrut să ajungă la mănăstire", nu înainte de a rezerva un pic de spaţiu şi celorlalte două mari subiecte de presă. Gândindu-mă la decizia parlamentarilor din Belgia (se mai aşteaptă doar semnătura regelui pentru ca legea eutanasierii copiilor bolnavi să intre în vigoare), e firesc să fiu îngrozit: e de neimaginat ideea că există oameni care văd o soluţie (!!) în a curma suferinţa unui copil omorându-l, în loc de a-i alina durerile (lucru pe care medicina de astăzi îl poate oferi) şi a-i mai dărui, astfel, clipe de viaţă de nepreţuit pentru el şi pentru familia lui. Un plus de oroare vine şi din faptul că, spre deosebire de Olanda, prima ţară care a legiferat "dreptul" copiilor de a fi ucişi, dar care a impus o vârstă minimă de 12 ani pentru "beneficiarul" (cum au titrat unii jurnalişti!) eutanasiei, Belgia nu pune o astfel de limită, ci doar solicită deţinerea "capacităţii de discernământ" din partea copilului respectiv. Cât discernământ poate avea un copil care poate nici nu înţelege noţiunea de moarte? Şi cine garantează că nu se vor face abuzuri (precum se întâmplă deja în cazul adulţilor eutanasiaţi), copiii fiind manipulaţi să spună "da" doar pentru ca părinţii să scape de grija lor? Dar cel mai mult mă îngrozeşte seninătatea cu care - cel puţin în presa românească - este tratat acest subiect. Doar ştiri în care se mai aminteşte, eventual, de faptul că legea este contestată de "unii medici pediatri şi de Biserică", dar nici o luare de poziţie mai fermă, nici o reacţie de amploare la diversele paliere ale societăţii civile. Ca să avem un termen de comparaţie, haideţi să ne amintim câtă emoţie şi vâlvă a produs ideea eutanasierii câinilor fără stăpân de pe străzi. Sigur, unii au strâns din umeri şi s-au scuzat rapid - "nu e treaba noastră, nu e în România". Dar mai crede cineva că mai există vreo lege de genul "dreptului" la eutanasie, care să fie aprobată în ţări precum Olanda şi Belgia şi care să nu ajungă, treptat, a fi impusă la nivel european? Hai să ne uităm doar la ceea ce se întâmplă în cazul legalizării "căsătoriilor" între persoane de acelaşi sex...
Cât despre ceea ce se întâmplă în Ucraina, aici avem un subiect mai degrabă de meditaţie - în primul rând pentru clasa politică - şi de rugăciune. Şi în România se cultivă intens, pe canalele TV, îndeosebi, un spirit al urii şi al intoleranţei. Adversarul politic devine ţintă şi duşman de neiertat, bombardat în cadrul unui război mediatic ce trece mult de graniţele decenţei şi ale bunului simţ. Societatea românească este împinsă de forţe din presă spre tot soiul de fracturi, părţile fiind alimentate cu ură, nu cu argumente raţionale. Asta deşi există instituţii democratic constituite şi persoane alese în fruntea comunităţii, validate de electorat. Faptul că nu se cultivă dialogul şi polemica decentă, fie ea şi aprigă, credeţi că nu va aduce cu sine şi o notă de plată? "Cine seamănă vânt, culege furtună", spune un înţelept proverb românesc. Iar noi, dacă nu vrem a ajunge - Doamne fereşte! - în situaţia de azi a Ucrainei, trebuie să încetăm imediat războiul mediatic şi să punem toţi umărul la edificarea unei culturi a dialogului. Mâine s-ar putea să fie prea târziu! Până atunci, ucrainenii, indiferent de baricadă, au nevoie de sprijinul nostru - umanitar sau de altă natură, şi, mai ales, de rugăciune. Duhul autentic de pace nu poate veni decât de la Dumnezeu.
<< continuare >>

[cristiboss56]

Ce au în comun Belgia şi Ucraina, din perspectiva celor enunţate mai sus? Categoric un lucru: crima. Fie că poartă eticheta de "eutanasie" (un eufemism din categoria ce include şi sintagma "întrerupere de sarcină"), fie că se vorbeşte despre "situaţia (sic!) din Ucraina", în spatele acestor cuvinte sau expresii mai digerabile pentru consumatorul de presă se ascunde îngrozitoarea realitate a uciderii omului de către om. Ceva ce nici un ateu cu educaţie umanistă n-ar trebui să aprobe, darmite unul dintre cele mai religioase popoare din Europa, cum este cel român. Or, şi tăcerea, şi lipsa de reacţie tot un soi de aprobare sunt; una tacită, ce-i drept.
Poţi fi geniu, dar nu poţi fi sfânt?
E drept că poporului român - cel puţin celui consumator de presă - i s-a livrat, volens nolens, în această perioadă, un subiect ceva mai suculent şi mai de-al nostru: fuga la mănăstire a Iuliei Ionescu, eleva de 15 ani din Bucureşti, cea cu note de 10 pe linie. Prilej numai bun de reactivare a unor atitudini antireligioase, anticreştine sau anticlericale. S-a plecat de la premisa că dorinţa unui adolescent de a pleca la mănăstire nu poate fi decât una bolnavă. Că nu e normal ca un copil de vârsta Iuliei - şi cu multă ştiinţă de carte, pe deasupra - să vrea să se "închidă" pe tot restul vieţii într-un univers "cazon". Că sigur sunt de vină ora de religie, duhovnicul, literatura religioasă de pe net, mersul săptămânal la biserică şi altele din aceeaşi categorie! Iar ca teoria să fie susţinută şi "ştiinţific", s-a apelat la tot felul de specialişti, mai ales la psihologi.
Departe de mine gândul de a încuraja pe cineva să meargă la mănăstire înainte de a-şi încheia studiile şi de a atinge vârsta majoratului. Ca duhovnic, recomand, mai degrabă, unui tânăr să nu se pripească şi, dacă e posibil, chiar să obţină o diplomă de licenţă. De altfel, atunci când cineva se prezintă la poarta mănăstirii, cu intenţia de a îmbrăca haina monahală, tradiţia şi canoanele spun că trebuie testat o lungă perioadă de timp, punându-i-se la încercare dorinţa, spre a vedea dacă e suficient de puternică spre a învinge focul ispitelor. Dar faptul că un tânăr - chiar şi un adolescent de vârstă mai fragedă - doreşte să intre în mănăstire, nu e deloc ceva nemaivăzut. Avem, spre exemplu, cazul Sfântului Simeon din Muntele Minunat, cel care a intrat într-o obşte monahală la doar 7 ani. Da, copiii noştri pot dori să fie mai aproape de Dumnezeu, chiar şi mai înainte de vârsta majoratului. Ei pot fi genii precoce în matematică sau în artă, în sport sau în alte domenii, şi chiar sunt apreciaţi astfel de copii, iar părinţii lor lăudaţi că îi încurajează pe această direcţie (uneori cu preţul pierderii copilăriei). Dar când un copil sau un adolescent doreşte să meargă pe calea sfinţeniei, avem, brusc, de a face cu o alegere din sfera patologiei!
E drept că toată vâlva stârnită de plecarea Iuliei la mănăstire a fost şi un bun prilej de a reflecta asupra a ceea ce înseamnă viaţă dedicată lui Dumnezeu, asupra relaţiei ucenic-duhovnic etc. Găseşti pe net opinii de prin toate zările. Din Cluj, profesorul Radu Preda avertizează că "mai bine îl cauţi pe Dumnezeu decât pe negustorul de droguri!". Din Constanţa, Părintele Eugen Tănăsescu atrage atenţia asupra rolului distinct pe care-l au duhovnicul, respectiv psihologul sau psihiatrul, punctând foarte plastic: nu poate "psihiatria să pună diagnostic nebuniei frumoase pentru Hristos". Din Alba, Alexandra Svet, în articolul Fiica risipitoare?", devenit - cum se spune - viral pe internet, ne atrage atenţia că "Iulia a fost mereu acasă" şi că alături de Tatăl ceresc este şi locul nostru, al celor cărora ni se spune să stăm "cuminţi, docili, total spălaţi pe creier, cu inimi înnoroite de patimi şi cu suflete înrăite". În timp ce la Iaşi, Florin Antohi îl apără pe stareţul care a găzduit-o pe Iulia, întrucât a abordat-o "cu mai multă delicateţe decât un mascat sau individ în uniformă", o voce de dincolo de Prut, a Părintelui Savatie Baştovoi, dezumflă, în articolul "Scufiţa Roşie cu decor ortodox", toată isteria mediatică, ajungând la o concluzie care pune pe gânduri: "Felul în care a ajuns presa română să provoace isterii din nimic este un caz vrednic de tratatul de dezinformare a lui Vladimir Volkoff".
Din Scoția, Părintele Ioan Florin Florescu, plecând de la "fuga" elevei din București, rememorează o experiență personală: "Am fugit și eu din țara mea până în țara mea, așa cum a făcut, acum, și Iulia. De aceea, vinovat fiind, eu n-am cum s-o judec, nu știu pe ce demoni a vrut ea să se răzbune, dar dacă m-ar întreba pe mine, – un popă păcătos! –, i-aș spune că nu avem voie să fugim decât pentru a ne întoarce mereu. Dumnezeu ne caută acasă. Am fugit și m-am întors, numai că eu n-am avut ghinionul să fiu urmărit de o haită care să umple ziarele cu fotografiile și viața mea." Poate cel mai mult însă i-a enervat pe cei ce au văzut în "cazul" Iuliei Ionescu un nesperat prilej de a mai da o lovitură Bisericii, jurnalistul Marius Vasileanu, cel care face o neaşteptată mărturisire, anume că el însuşi - când avea, totuşi, câţiva ani mai mult decât are acum "eleva olimpică" -, a rămas la Mănăstirea Sihăstria pentru o vreme, cu gândul de a îmbrăţişa viaţa monahală. Şi, din postura celui ce a "consumat" o astfel de experienţă, îi pune la punct pe toţi "păreriştii" care "habar n-au despre viaţa spirituală, dar nici dovadă de bun-simţ nu prea dau".
Apropo de datul cu părerea: toată lumea a comentat gestul Iuliei Ionescu - de bine sau de rău -, mai puţin adolescenta în cauză. Cu alte cuvinte, toţi au vorbit în numele Iuliei. De ce? Pentru că Iulia nu mai are nimic de spus, a spus totul prin gestul ei, mai grăitor decât o mie de cuvinte. Cine are ochi de văzut, să vadă, cine are de înţeles, să înţeleagă!

[cristiboss56]

Un copil de 8 ani a fost INTEROGAT pentru că şi-a declarat solidaritatea cu atacatorii jihadişti din Paris







Un copil de opt ani, din oraşul francez Nisa, a fost interogat de către poliţişti după ce micuţul şi-a exprimat "solidaritatea" cu jihadiştii care au atacat redacţia Charlie Hebdo.

Iniţial, autorităţile şcolare au devenit îngrijorate atunci când băiatul a refuzat să participe la momentul de reculegere în memoria victimelor atacurilor din Paris, organizate de unitatea de învăţământ.

"Tot timpul, copilul şi-a exprimat solidaritatea cu atacatorii", a spus Marcel Authier, şeful securităţii publice regional.

Aflat în clasa de curs, Ahmed, a fost întrebat dacă se identifică cu "Charlie".
El a răspuns că este de partea teroriştilor, fiind împotriva caricaturilor care îl înfăţişează pe profetul Mahomed, a spus avocatul acestuia, Sefen Guez, citat de BFMTV.

Când băiatul a fost întrebat ce este terorismul, copilul a ridicat din umeri şi a răspuns că nu ştie.

Şcoala primară al cărei elev este Ahmed a sesizat poliţia după acest incident. Directorul şcolii a fost cel care a luat această decizie.

"L-am chemat pe copil şi pe tatăl lui la secţie pentru a încerca să înţelegem cum un copil de opt ani poate avea o asemenea opinie radicală. În mod evident, băiatul habar nu are ce vorbeşte", a menţionat Authier.

Atât avocatul, cât şi un grup de protecţie a drepturilor omului, s-au opus la unison chemării copilului la secţia de poliţie.

"Vârsta reală: 8 ani; Vârsta mentală: 8 ani; Acum repetă ce ai spus la şcoală despre terorism!"