Amintiri amuzante din şcoală şi din anii studenţiei

[Florin-Ionut]

În studenție, aveam în cameră o stație și niște deckuri, boxe măricele, mulți eram pasionați de chestii din astea. Într-o seară, amplificatorul a rămas pornit cu volumul dat tare, fără muzică bineînțeles. S-a întîmplat că unul din cablurile de la spate să nu fie de calitate și, pe la o bucată de noapte, s-a pornit brusc un zgomot puternic de genul BRRRRRRRRRR!!! din cauza acelui cablu, ca atunci cînd pui degetul pe mufă. Colegul a sărit speriat și dezorientat în picioare și mai că a spart ușa de la cameră, neînțelegînd ce se întîmplă... Eu m-am dus repede și am stins stația și fuga iar la nani, să nu-mi sară somnul.

Nu știu ce-or fi făcut vecinii.

Theo am cunoscut si profesori modesti dpdv material,umiliti,traind in lipsuri mari si cu toate acestea nu si-au tradat vocatia,nu si-au ingropat talantul,au raspandit lumina invataturii,luptand impotriva ignorantei cu modestie si dragoste,munca si speranta.Cei care chiar au aceasta chemare,in sens real si constient,mai rar esueaza,pasiunea de a sadi bucuria cunosterii le da puterea de a depasi vicisitudinile,chiar cu pretul sanatatii sau bunastarii lor.Intr-o tara sanatoasa dpdv spiritual asemenea oameni sunt rasplatiti,incurajati,protejati ca valoare capabila de a forma atat spiritul unei elite intelectuale cat si de a ridica nivelul unor oameni cu cele mai diverse aptitudini intelectuale.Despre restul,care tradeaza spiritul acestei vocatii nici nu merita sa amintesc,pana si uitarea fara de cuvinte le este un mormant nemeritat.

[laurastifter]

În prealabil postat de Pelerin spre Rasarit

Theo am cunoscut si profesori modesti dpdv material,umiliti,traind in lipsuri mari si cu toate acestea nu si-au tradat vocatia,nu si-au ingropat talantul,au raspandit lumina invataturii,luptand impotriva ignorantei cu modestie si dragoste,munca si speranta.Cei care chiar au aceasta chemare,in sens real si constient,mai rar esueaza,pasiunea de a sadi bucuria cunosterii le da puterea de a depasi vicisitudinile,chiar cu pretul sanatatii sau bunastarii lor.Intr-o tara sanatoasa dpdv spiritual asemenea oameni sunt rasplatiti,incurajati,protejati ca valoare capabila de a forma atat spiritul unei elite intelectuale cat si de a ridica nivelul unor oameni cu cele mai diverse aptitudini intelectuale.Despre restul,care tradeaza spiritul acestei vocatii nici nu merita sa amintesc,pana si uitarea fara de cuvinte le este un mormant nemeritat.

Am şi eu bucuria de a cunoaşte astfel de persoane, profesori minunaţi, intelectuali autentici, modele pentru orice tânăr dornic de cunoaştere. Şi da, sunt atât de puţin apreciaţi!... Nici măcar elevii/ studenţii lor nu-i înţeleg, de multe ori, considerându-i ori prea exigenţi, ori incapabili de a-şi formula ideile într-un limbaj accesibil studenţilor etc.
Pot spune că aprox. 90% dintre profesorii mei din liceu (Colegiul Naţional Gheorghe Lazăr) pot fi încadraţi în categoria descrisă de dvs: aceea a profesorilor care, depăşind vicisitudinile, îşi împlinesc vocaţia de dascăli, formatori de caractere şi transmiţători de cultură.
La fel sunt şi cei mai mulţi dintre profesorii de la Teologie, creştini autentici (în majoritate preoţi) şi profesori CU VOCAŢIE didactică.

[laurastifter]

M-au amuzat grozav întâmplările relatate de dvs. :) Realitatea este că, atunci când povesteşti acest gen de amintiri, ele par mai puţin hazlii decât au fost în realitate, fiindcă atunci, în şcoală/ facultate, este şi o anumită atmosferă, toţi se cunosc între ei etc. De exemplu, dacă vă voi relata o întâmplare pe care o am acum în minte (nu-i nici pe departe pe locul I la capitolul amuzament, dar este prima amintire din liceu care mi-a venit în gând), probabil că veţi zâmbi şi atât, fiindcă dvs nu cunoaşteţi personajele, cu felul propriu al fiecăruia de a reacţiona, de a se manifesta etc! Aveam în liceu o colegă foarte simpatică. Deşi nu era printre cei mai buni din clasă, nu era nici cea mai slab pregătită la învăţătură. Totuşi, nu-i plăceau deloc orele de lb. română, pare-mi-se, ore pe care eu şi mulţi dintre colegii mei le aşteptam cu muult drag. Doamna profesoară era deosebită, elevii de asemenea (fiind şi clasă de filologie, vă daţi seama). Câţiva din clasă erau chiar olimpici pe ţară la română şi, oricum, cei mai mulţi se arătau extrem de participativi la aceste ore, exprimau idei originale şi foarte frumos argumentate (păreau ore de filosofie!) şi, pe scurt, era o atmosferă de neuitat care, probabil, pe această colegă o intimida, de vreme ce pasiunea vieţii ei nu era neapărat literatura.
La o astfel de oră, având ca temă realizarea unor eseuri (nu mai reţin pe ce teme), ea a venit cu o lucrare scrisă, dar, luată mai atent la întrebări de doamna profesoară, a dovedit că nu prea îşi putea înţelege propriile idei... :)) Atunci, doamna, foarte calmă şi pe un ton grav, o întreabă:
"care sunt sursele bibliografice din care te-ai inspirat?".
Colega, foarte agitată (avea un temperament aproape coleric), în contrast cu tonul calm al doamnei, răspunde hotărâtă: "am preluat informaţiile... dintr-o carte... Ştiţi? Dintr-o carte mică şi roz!".
Vreau să vă spun că un astfel de răspuns, dat într-o clasă de olimpici la limba română, a avut un haz nemaipomenit, încât doamna profesoară, de obicei foarte serioasă, nu se mai putea opri de râs, se lăsase cu capul pe catedră!! :))
A mai fost o întâmplare nostimă, tot în liceu şi tot la orele de română. De data asta, protagonista sunt eu. :))
Eram foarte bună la această materie, bine pregătită şi participativă la ore care aveau, totdeauna, un caracter interactiv.
La o oră, nu ştiu ce se-ntâmplase, dar nimeni nu mai era capabil să răspundă normal. Nu ştiu, avusesem vreo teză la Latină, sau... ce se va fi întâmplat atunci? Oricum, ţin minte că trebuia să relatăm o operă literară citită şi, efectiv, nimeni nu se dovedea în stare să povestească în mod coerent, deşi toţi citisem. Doamna ne privea consternată, ştiind nivelul foarte bun al clasei. Nu-i venea să creadă că exact noi, "filologii", ne-am împotmolit aiurea, la ceva extrem de uşor.
Văzând eu că toţi colegii mei se încurcă şi criticându-i în gând că sunt atât de distraţi, am ridicat mâna hotărâtă şi, cu un aer surprins (că ceilalţi nu ştiu), am început să explic cum stă treaba cu opera respectivă.
Doar că, după primele câteva cuvinte, am început să mă încurc şi eu, neştiind cum s-a continuat acţiunea, ce au mai făcut personajele alea! :))
Când mi-am dat seama că o păţesc exact ca "oratorii" dinaintea mea (faţă de care încercam să-mi dovedesc superioritatea), am început să râd... cu poftă... aproape cu lacrimi... fără să mă mai pot abţine. Doamna nu înţelegea de ce râd aşa, brusc (n-avea de unde să ştie ce fusese în gândul meu), nu înţelegeau nici colegii "ce m-a apucat", mai ales că ei erau cam ruşinaţi de prestaţia lor de la acea oră şi nu le venea nicicum să râdă. Cert este că, în câteva secunde, toată clasa, fără să se ştie de ce, a pornit un râs general... atmosferă "academică" în care s-a încheiat ora! :))
"Ani de liceu, cu emoţii la Română..."!

[laurastifter]

În clasa a XII-a, ni s-a schimbat profesoara de Română, dar a venit o doamnă profesoară tot foarte bine pregătită, chiar profesionistă.
Chiar în prima sau a doua oră cu dumneaei (încă nu ne cunoştea prea bine, de vreme ce ne-a preluat în clasa a XII-a), comentând o poezie bacoviană, am avut o tentativă de a mă implica, deşi nu-mi plăcea deloc pesimismul lui Bacovia şi, evident, nici nu-l înţelegeam bine, de vreme ce poeziile lui exprimau un mesaj în antiteză cu modul meu de gândire (am fost şi sunt, realmente, excesiv de optimistă, încât cei dragi îmi repetă, exasperaţi, că am idei utopice şi plutesc prin aer).
Am dat câteva răspunsuri interesante, dar, la un moment dat, când doamna a întrebat ce credem că simbolizează plumbul în acea poezie, eu am ridicat mâna şi, plictisită de atâta pesimism, am răspuns: "cred că simbolizează o licărire de speranţă"!
Doamna se uită la mine uimită: "cum, exact plumbul îţi sugerează ţie ideea de speranţă?".
Evident, în stilul meu caracteristic, am început să zâmbesc şi i-am spus doamnei că are dreptate. :))

[laurastifter]

Când am dat bac-ul (în 2010), s-au dat acele probe de competenţe la română. Cred că aşa se dă şi acum, de vreme ce au trecut doar 3 ani (deşi, în ţara noastră, se cam reformează învăţământul din an în an, bag seama...). O colegă de-a mea, foarte bună la învăţătură, dar extrem de emotivă, înainte de proba de competenţe, o întreabă, cu o mimică mirată, pe doamna profesoară: "doamnă, cum vom răspunde la examen, în ce ordine?... Cumva în ordine cronologică?". După aceea, s-a dumirit ea că voia să spună "alfabetică", dar rămăsese cu sechele de la ora de Istorie, care tocmai se terminase (ea fiind, oricum, olimpică naţională la Istorie). :))
Tot aceeaşi colegă, în ziua probei de care se temea atât de mult (nu o speria materia în sine, ci faptul că era probă orală, iar ea cu greu îşi putea stăpâni emoţiile), a răspuns atât de bine, încât doamnele profesoare din comisie n-au mai lăsat-o să termine, ci i-au spus că s-au lămurit, pentru că a răspuns foarte frumos şi merită calificativul maxim: "utilizator experimentat" (aşa a fost la competenţe, nu s-au dat note decât la probele scrise).
Atunci, colega, cu o mirare dezarmant de sinceră în glas şi pe mimică:
"Dar... n-am apucat să spun concluzia".
Evident că am uitat toţi de emoţii şi ne-am destins puţin, deşi doar... pentru moment. :))

[laurastifter]

Tot în clasa a XII-a, la o oră de Istorie, un coleg cu rezultate medii (nici între cei mai buni, dar... nici printre ultimii din clasă) avea chef de conversaţie, doar că despre orice altceva în afară de Istorie.
Domnul profesor, observându-l că parlamentează cu toţi colegii dimprejurul lui (distrăgându-le şi lor atenţia), s-a gândit să-i pună o întrebare, oarecum ironică. Schimbul de replici a fost delicios.
Domn' profesor: "La ce crezi tu că ne este util studiul istoriei?"
Colegul (rar, pe un ton apatic, plictisit, derutat): "Ne este util... pentru a înţelege de unde am pornit şi...".
Domn' profesor: "Şi?"
Colegul, pe acelaşi ton: "şi unde vom ajunge". :))

[Florinvs]

O intamplare de la ora de religie, prin clasa a saptea sau a opta: cum pe atunci la biologie ni se spunea teoria evolutionista iar la religie cea creationista, o colega mai indrazneata la ora de religie s-a ridicat si i-a spus profesorului ""pai profesoara de biologie ne spune ca omul se trage din maimuta iar dumneavoastra ne spuneti ca omul a fost creat de Dumnezeu! Care e adevarul ?"". A ramas profesorul de religie ca la dentist, s-a suparat un pic, da 'pana la urma i-a trecut!

[catalin2]

La facultate la un examen profesorul vine sa stranga lucrarile, vrea sa imi ia si ciorna si eu ii spun sa nu o ia, ca e fituica (cu gandul la fituica), corectand-ma apoi si spunand de ciorna. Profesorul doar s-a uitat la mine si a mers mai departe, era unul foarte exigent.
La un alt examen nu eram pregatit, profesorul ne spusese ca putem veni si apo sa plecam si sa dam cu alta grupa. Cum nu stiam prea multe ma pregateam deja sa plec dupa ce s-au dat subiectele. Reusisem sa gasesc o carte de curs foarte groasa si o aveam intr-o punga prea stramta, abia incapuse. Oricum nu stiam sa caut subiectele in ea si daca ne dadea voie profesorul sa ne uitam. Profesorul vede punga cu carte si triumfator incearca sa o scoata ca sa-mi arate ca vreau sa copiez. S-a chiunuit cateva secunde sa scoata cartea, cred ca mi-a rupt si punga, ma intreb cum se gandea el ca as fi putut eu sa copiez daca el ne supraveghea si abia putuse sa scoata cartea din punga.

Laura cateodata calea cea mai scurta spre adevar nu este raspunsul corect ci sa inveti sa pui intrebarea corecta.Raspunsul va veni si el dar drumul pana la intrebare presupune o lupta cu propriile noastre intrebari si daca raspunsul este ca exista un singur Invatator iar toti copii Lui sunt frati intre ei atunci intrebarea corecta este cea din drumul spre Emaus,nu ardea in ei inima lor cand le vorbea pe cale si le talcuiaScripturile? Nu toti ajung sa-si puna intrebarea care deschide drumul spre raspuns.Lumina pusa de dascalii tai in tine va rodi in continuare campii inverzite in desert iar la radacina cunoasterii,miracol impletit cu miracol,va sta samanta eliberarii descatusate a credintei daca nu vei ascunde la randul tau lumina sub obroc.Te asteapta un drum lung si greu dar fiecare particica din sufletul tau pe care o vei darui,o mica lumina,se va reuni iar intr-o zi intr-o mare lumina si cand vei intreba mirata ce ai facut ca sa primesti bucuria regasirii il vei vedea pe Cel care era in fiecare micut pe care il vei calauzi cu dragoste,modestie,si pasiune spre cunoastere.Nu lasa pe nimeni sa te usuce pe acest drum,sa te lege cu lanturile de care ei nu vor scapa niciodata,Cel ce a pus talantul acesta in tine te va calauzi precum lumina prin furtuna.Spre diferenta de multi oameni,printre care ma inscriu si eu,ai un dar,de a nu privi inapoi si inainte cu manie ci cu bucurie si speranta si daca iti vei pastra privire sincera a smereniei si puterea de a indura sacrificiul vocatiei atunci cu siguranta nici o tenebra a intunericului nu te va abate,vei merge spre implinirea drumului ce ti-a fost dat.Tot ce ti-am spus mai sus nu este doar pt incurajare ci pt a-ti reaminti,daca mai era nevoie,ca pe acest drum nu vei merge niciodata singura.Ca sa inchei cu o urare a unor oamenii de demult,pelerini si ei: Domnul sa fie mereu in mintea ta si in inima ta.