preot divortat

[cezar_ioan]

În prealabil postat de antoniap

Imi place sa mai citesc cate-o revista de psihologie, sa-mi fac cate-un test din cand in cand, asa pentru divertisment. Imi place sa ma cunosc, totusi, dar intr-un mod placut, in ritm propriu, nu contra cronometru.

Păi vezi, cam ăsta e nivelul tău de lucru cu sine: divertisment. La fel îţi e şi viaţa, implicit.
Chestii faine, nu? Mişto. Drăguţ, nu?

Să te cunoşti în mod plăcut?... Aşa te-au învăţat sfinţii? În ce revistuţe? (în "Vieţile" în nici un caz şi nici în alte cărţi ziditoare de suflet. Pesemne însă că nu le citeşti deloc sau o faci, nu-i aşa, tot "pentru divertisment").
Cred că nu te-au învăţat cuvioşii, în nici o scriere duhovnicească, despre divertismentul şi plăcerea de a te cunoaşte, de a te smeri aşadar, de a te ţine la pocăinţă.
Dimpotrivă, din câte cunosc, cuvioşii ne îndeamnă la nevoinţă întru spulberarea părerii de sine şi descoperirea smerită a faptului că suntem ţărână, aşa cum ne-a făcut Dumnezeu.

Şi nici psihologii adevăraţi nu-ţi vor vinde gogoaşa că a se cunoaşte omul pe sine e ceva plăcut. Dimpotrivă, de obicei te vor avertiza că e greu şi neplăcut. Şi te vor susţine, chiar de tu îţi baţi joc de ei în insolenţa ta ignorantă, te vor susţine ca să faci faţă cu folos grelelor experienţe de autocunoaştere autentică, de data asta, în sfârşit.
Iar când îţi pică măştile şi iluziile îţi cam piere râsul de pe buze, o vreme... Dar fii liniştită, oamenii aceia cumsecade şi pricepuţi vor şti şi vor putea să îţi ofere sprijin părintesc, chiar dacă nu-l meriţi. Doar că nu-i cauţi, că ai găsit cuibuşor de nebunii în chiar Sfânta Biserică, oh, sărmano...

Cât despre "contracronometru", Antonia...
Unul din minunatele daruri pe care Dumnezeu le face oamenilor prin psihologi, este acesta: în sfârşit, în cadrul relaţiei terapeutice, omul se poate explora fără grabă pe sine. Terapeutul temporizează mereu ritmul, spunînd deseori explicit: "ai timp, ai destul timp, cugetă pe-ndelete dacă voieşti, e important să nu laşi mintea să fugă, observă cu răbdare, lent, lent, rar etc." Din acest motiv şi durează, uneori, luni sau ani întregi terapia/consilierea.
Dacă o casă se ridică în câteva luni (asta în varianta unei case, nu a unei încropituri oarecare din bca-uri şi vopsele), dacă un corp omenesc are nevoie de 9 luni pentru a-şi lega ţesuturile şi organele, cât de cât, la modul incipient: cam cât crezi că trebe pentru a îndrepta o întreagă lume sufletească (o întreagă lume de obişnuinţe, de mecanisme, de trăsături stabile de personalitate) şi a o face funcţională?
Şi oare de ce, mutînd acum discuţia în planul duhovnicesc, etapa curăţirii de patimi se face în ani şi zeci de ani?...
E un proces LUNG şi DUREROS, oh, Antonia....

Apelăm mereu la răbdarea clientului în explorarea de sine şi, acolo unde nu prea există răbdare, încercăm să o sporim, avînd la rândul nostru multă răbdare cu clienţii noştri. Legat de asta mişcările noastre sunt reţinute şi moi (calde), deloc grăbite, rare, calme. Vorba asemenea - blândă, domoală, înţelegătoare. Prin toate sugerăm disponibilitate fără grabă, altminteri procesul explorării şi reconstrucţiei nu funcţionează. Nu ştiai? Nu. Atunci de ce vorbeşti? Ca să te dai dăşteaptă? Uite că te-ai dat, ai vândut iar castraveţi grădinarului...
E un dar minunat acet ritm rar, la pas/în acord cu posibilităţile reale ale clientului întrucât, în general, tocmai de aici vin şi problemele: ÎN VIAŢA DE ZI CU ZI, TOTUL SE FACE ÎN VITEZĂ, SPORIND NEÎNŢELEGEREA ŞI ARBITRARIUL, ÎNTÂMPLĂTORUL.
Nu ţi se lasă timp să cugeţi la toate aspectele vieţii tale şi a semenilor, ţi se cere să iei decizii superficiale, pripite. Şi dacă faci aşa an după an, de mic copil până la vârsta adultă: te mai miră că, de fapt, casa sufletului tău e o şandrama încropită în grabă, care nu rezistă unei încercări mai serioase ridicate de viaţă?
Aşadar, exact invers decât ai afirmat, cu insolenţa ignoranţei tale vădite, oh Antonia, în relaţia de consiliere (psihoterapie) lucrurile se iau cu încetinitorul, ca la TV "în reluare". De ce? Ca să pricepem detaliat cum s-a întâmplat de-am luat gol după gol, până am ajuns şvaiţer. Şi ca să putem re-alege, re-decide etc., în mod mai sănătos, adaptativ. Şi solid.

Dar tu, care pe toate le vezi ca divertisment şi te cunoşti la modul plăcut, probabil nu ai avut timp să zăboveşti asupra acestor aspecte.
Deşi le judeci, desigur.
Cine te împiedică pe tine să fii ignorantă şi insolentă? Oare cipul? Cip-ul din măseaua de minte (sau unde zici că îţi mai este aparatul ăla prin care te teleghidează forţele malefice?) oare te face să spui vrute şi nevrute, başca, să mă faci bou ca replică la întrebarea mea privind "boii" minţii - adică puterile sufleteşti (atenţia, concentrarea şi flexibilitatea minţii, gândirea, sensibilitatea, bunul simţ şi celelalte stihii). Iar căruţa e însăşi persoana în întregul ei.

Ce să-i faci, fiecare e cum e. Ne iubeşte Domnul pe toţi, nu-i bai.

Sănătate!

P.S. Cu adevărat chestia cu cipul şi cu altele asemenea pe care le deversezi din când în când pe forum, spre distracţia multora, NU e treabă de psiholog. Mă tem că nici măcar de psihiatru. Cu adevărat tu nu ai nevoie de psiholog. Cel mult de un dentist cumsecade...

Nu am avut rabdarea sa-ti citesc intregul mesaj. Credeam ca pe forum ai intrat in calitate de crestin, nu de psiholog. Te-ai pus cineva sa-i evaluezi pe forumisti?

[cezar_ioan]

Tocmai: ai răbdare (mai corect spus: fă răbdare) şi citeşte.
Altminteri iar te sabotezi din "rebel".

Nu e cipul, e "rebelul".

În prealabil postat de cezar_ioan

Tocmai: ai răbdare (mai corect spus: fă răbdare) şi citeşte.
Altminteri iar te sabotezi din "rebel".

Nu e cipul, e "rebelul".

Iarta-ma, frate, eu fac abstractie de profesia ta. Hai sa facem pace, ca rade dracul de noi. Nu trebuia nici tu sa te infurii asa de usor. Ar fi fost mai elegant sa-mi arati importanta profesiei de psiholog intr-un mod care sa te avantajeze...

Crezi ca nu stiu ca sunt gasca? Crezi ca nu stiu ca in aceasta lupta cu fortele raului ma ranesc uneori? Da, exista urcusuri si cobarasuri de care fiecare dintre noi avem parte.

[cezar_ioan]

În prealabil postat de antoniap

Iarta-ma, frate, eu fac abstractie de profesia ta.
Ar fi fost mai elegant sa-mi arati importanta profesiei de psiholog intr-un mod care sa te avantajeze...

Iartă-mă şi tu,
însă nu cred că e folositor şi nici realist să faci abstracţie de profesia mea.
Nu e folositor, întrucât bune sunt, cele ale psihologilor, în multe situaţii de viaţă. Cei care au lucrat în domeniu, ca psi ori ca şi clienţi, pot depune mărturie pe larg. Au şi făcut-o, dealtfel.

Nu există, în miezul lucrurilor (exceptînd agitaţia suprafeţelor sclipicioase ale arţagului şi prostiei mincinoase), confruntare între Biserică şi psihologie.
Ci-i completare, continuă împletire, psihologii avînd, spun iar şi iar şi iarăşi, rolul de slujitori ai Bisericii. Chiar de sunt atei (şi sunt destui), de fapt psihologii asta şi fac (ori înceracă să facă, în marea lor majoritate): slujesc aproapelui, pentru sănătate şi dezvoltare, iar prin aceasta slujesc lui Dumnezeu şi Bisericii Lui.
Mulţi oameni ai Bisericii se folosesc azi de cele ale psihologiei. Inclusiv învăţământul teologic este azi tot mai puternic dispus să folosească (după înţelepciunea creştinească dintotdeauna care ne îndeamnă să luăm aminte de la albină) descoperirile şi practica psi.

Dacă există un ghimpe în relaţia dintre psihologie şi Biserică, eu îl văd aşa:
a) Unii dintre psi nu au ajuns la maturitatea de a înţelege limitele profesiei şi capacităţilor lor; uneori confraţii mei împing lucrurile prea departe, din narcisism profesional ori personal; pur şi simplu minimalizează ori de-a dreptul elimină pe Dumnezeu din ecuaţia vieţii. Şi foarte rău fac ei, pentru ei înşişi şi pentru clienţii lor. Sunt buni de iertat, că nu ştiu ei ce fac de fapt; precum sunt buni şi de mustrat şi de învăţat.
b) Există teorii psi cu oarecare influenţă (la minţile plăpânde şi necoapte) care consideră că omul credincios este un închipuit ale cărui credinţe sunt iraţionale şi atât; măgarii de autori ai acestor teorii explică (după obiceiul măgăresc de a explica totul), reducţionist desigur, că toate cele ale credinţei sunt scorneli omeneşti, afaceri psi în sensul cel mai trivial al cuvântului. Rău fac aceşti măgari, printre care, cândva, m-am numărat şi eu, foarte tânăr fiind şi ambetat de dulci iluzii. M-a lecuit Dumnezeu, Bunul, între timp!
c) Furaţi de puterea unor instrumente cu rol terapeutic (de pildă hipnoza, ca să dau doar un exemplu), unii psi ajung fără voia lor în teritorii foarte umbroase ale vieţii sufleteşti şi, fără ca ei să deţină întreaga putere de a stăpâni fenomenul, riscă deranjamente şi dereglări serioase ale vieţii clientului şi ale propriei vieţi. Unii fac chiar excursii la mama dracului, la cel mai propriu mod - în văzduhuri cu "lumini". Dar nu îşi dau seama ce fac, lipsindu-le cunoaşterea, priceperea, smerenia, prevederea, trezvia. Ghidajului Duhului, în definitiv...
Mare risc e acesta şi tocmai de a ceea, la noi şi în lume, fiecare psi are supervizorul lui, de opinia căruia ţine cont aşa cum preotul ţine cont de cuvântul duhovnicului său. Pentru că fără binecuvântare lucrurile o iau razna, adeseori. Mânjii tineri duc căruţa-n gard.
d) Există şi pericolul ca relaţia psihoterapeutică să fie confundată cu relaţia duhovnicească. E cu totul neadevărat. Relaţiile acestea sunt asemănătoare, cum dealtfel se aseamănă şi cu relaţia dintre părinte şi copil, dintre profesor şi elev etc. Dar aceste relaţii nu sunt identice, ci doar asemănătoare. Creştinii ştiu de ce (sau ar trebui să ştie, să cunoască).
e) În fine, la polul opus, se află credincioşi şi chiar slujitori ai Bisericii care desconsideră (şi chiar critică neîncetat) rolul psihologiei şi al psihologilor în lumea de azi. Motivele sunt asemănătoare cu acela pe care le au psihologii imaturi despre care scriam mai sus. Entuziasm ieftin şi ignoranţă agresivă. Lipsă de discernământ şi de cunoaştere a limitelor şi diferenţelor de nuanţă dintre psihologie şi teologie. Proastă cunoaştere a omului, proastă cunoaştere de sine, mai întâi. Mult rău fac şi aceşti oameni, după opinia mea (şi a celor care practică deja, în lume, psihoterapia ortodoxă), arătîndu-se ei incapabili să îşi înţeleagă şi să îşi respecte limitele, şi purtîndu-se cam ca unul care, când ţi s-au rupt pantofii, te opreşte să mergi la pantofar. Bine ar fi ca oamenii, atunci când nu stăpânesc un domeniu, să întrebe mai întâi, să se informeze cu atenţie, să aibă niţică smerită cugetare iar nu infatuare. Oricine ar fi omul, absolut oricine.

Cât priveşte modul de prezentare al psihologiei, cum spui, aşa încât să mă avantajeze (???), îţi aduc la cunoştinţă că:
1) nu doresc nici un avantaj aici pe forum din faptul că sunt psiholog, nici unul, pe nici un plan;
2) doresc, chiar, de vrei tot adevărul despre ce doresc, doar dezavantaje şi umilinţă din partea semenilor obtuzi şi încrâncenaţi, amărăciuni pe care le folosesc ca tratament în lucrul meu cu mine însumi, cu multele mele neputinţe şi limite;
3) nu pot oferi bogăţia de cunoştinţe pe care am strâns-o, prin voia lui Dumnezeu, celor care nu ascultă de nimeni şi nu preţuiesc decât propriile lor jocuri psihologice dintre tâmple. Şi care îşi închipuie, vai, că sunt binecredincioşi. Iar eu ştiu bine că realitatea omenească e o taină mare... Mă ţin aşadar deoparte, până la limita în care ignoranţa agresivă mă înfurie. Dar mă liniştesc relativ repede, în general nu apune soarele peste mânia (sau mai precis peste mâhnirea, amărăciunea) mea...

Cei care ar fi vrut să nu fie păcăliţi de duhul înşelător al lumii ăsteia (duh care foloseşte din plin roadele psihologiei, prezentînd-o deseori mincinos, distorsionat, spre deserviciul oamenilor - deşi ea e pusă spre folos, de la bun început), m-au avut la dispoziţie.
Sunt ani de când scriu pe forum.
Ar fi fost destul timp şi mii de prilejuri pentru ca acela care era dornic de o lămurire să mă întrebe. Cu onestitate, din nevoie asumată lucid, iar nu din iscodire sau ispitire, cum mulţi (mai exact: multe) au făcut - şi nu le-am răspuns nesimţiţilor. I-aş fi scutit pe mulţi de iluzii, de mistificări, de minciuni puse în cârca psihologiei, de varii denaturări, de farse groteşti ş.a.m.d.
Dar nu aţi făcut-o. Aţi ales dispreţul şi ignobila manifestare a urii viscerale.
Pentru aceasta nici nu am oferit mare lucru. M-am ţinut în oglindă, după ritmul fiecăruia, lăsîndu-vă cu bucuria tristă de a vă autosabota mai departe, în iluzia că nu aveţi nevoie de cunoştinţele, priceperea şi experienţa de viaţă a unui om care cunoaşte destul de bine amărăciunea condiţiei umane sub soare. Precum şi Poarta spre Lumină. Care e Biserica, mai înainte de toate, se-înţelege. De fapt e unica Poartă spre Lumină. Dar pe ea nu intră, să mă iertaţi, cei care dispreţuiesc sufletul omenesc şi care stau călare pe un bălegar de iluzii doar pentru că li s-a spus (iar ei s-au grăbit să şi creadă!), de către prietenii întunericului, că psihologia şi psihologii sunt, în totalitate, dăunători omului şi duşmani ai mântuirii noastre.
Oh, popor credul, popor-copil-de-ţâţă, popor care te nefericeşti din mândrie prostească, popor împietrit din prea multe dulceţuri şi amăgit cu luminiţe roz şi cu dulcegării de peste mări şi ţări, popor căruia ţi se usucă holdele pe câmpuri, popor căruia îţi mor pruncii nenăscuţi în burta mamelor, popor îmbătat la amiază, popor plimbăreţ şi guraliv, popor drogat cu circul fotbalului şi al manelelor multe, popor care ţi-ai uitat tradiţiile şi zarea, popor care îţi omori înţelepţii, popor care nu îţi creşti puieţii de aur ci ţi-i chinuieşti şi ţi-i vinzi pe nimica, popor făcut şi contrafăcut de cine te-a vrut, popor furat şi batjocorit şi care-ai învăţat pe de rost că locul tău în istorie e la coşul de gunoi al naţiunilor, iar locul tău în Împărăţie e în ghena gheenei.
O, poporul meu din care am deprins rostirea adevărului şi-a minciunii, popor în care-am învăţat iubirea şi ura, popor în care m-am întors la Dumnezeu - poporul meu, până când te vei silui singur? Până când vei fi miştocar şi tâmpit? Gură-cască smintit?
Până când vei scuipa seminţe de bostan şi floarea-soarelui prin mahalaua existenţei pe care o numeşti, minţind şi îngropîndu-te singur de viu, Viaţă?
Viaţa trece şi prin mahalaua noastră, poporul meu, dar nu se opreşte aici.
Ea trece, ca un nor luminos, spre alte zări. Ori ca un tren accelerat, o clipă, prin halta noastră de obiceiuri tâmpite, adunate prin vremi. Dar nu poposeşte prea mult!
Noi, doar, rămânem prin gări tot sordide, pline de gunoaie, de muşte, de cutii de bere şi prezervative, bolnavi ai uitării de sine, despicaţi pe mijlocul inimii şi între cap şi piept, de barda minciunii şi a deznădejdii.

Popor care atât de mult iubeşti moartea încât o numeşti Viaţă: până când vei risipi?
Poporul meu, nu trebuia să vin eu, un oarecare păcătos nevrednic, să te chem pe nume (rosti-ţi-aş mustul dulce-al numelui, în veci!)!

S-ar fi cuvenit să îţi asculţi bătrânii, înţelepţii şi preoţii lui Hristos - mai înainte de toate.

Ascultă-i, măcar, de acum mai departe! AMIN+

În prealabil postat de cezar_ioan

Iartă-mă şi tu,
însă nu cred că e folositor şi nici realist să faci abstracţie de profesia mea.
Nu e folositor, întrucât bune sunt, cele ale psihologilor, în multe situaţii de viaţă. Cei care au lucrat în domeniu, ca psi ori ca şi clienţi, pot depune mărturie pe larg. Au şi făcut-o, dealtfel.

Promite-mi ca nu te superi daca te rog sa te detasezi putin de profesia ta cand intri pe forum. La fel fac si eu. Tinem seama de specificul forumului.

Am cunoscut doua studente la psihologie... E trist ca in acest domeniu atat de sensibil se lasa atata loc arbitariului pe diverse planuri (personal, concepte, practici).

Nu spun ca nu exista oameni bine intentionati care isi ajuta cu adevarat semenii. E riscant sa mergi la psiholog la intamplare, asta observi si tu.

Ar mai fi o problema legata de scaderea nivelului vietii duhovnicesti. Iisus ne invata sa ne luam crucea (vietii) si sa-L urmam, sfintii ne invata sa obtinem maximum de avantaje duhovnicesti din orice ispita. Psihologul ne invata sa incercam cumva sa evitam crucea, sa fugim de ea. Aici e loc de comentarii.

Atunci cand infiintez un topic, ma gandesc daca problema respectiva e de interes general sau individual. Daca ma priveste doar pe mine, atunci alerg la rugaciune si Dumnezeu imi ofera raspunsul. De aceea Ii multumesc pentru toate: pentru bucurii si pentru necazuri, pentru prieteni si pentru dusmani, pentru castig si pentru paguba, pentru sanatate si pentru boala, caci toate spre mantuire mi le-a daruit.

[cezar_ioan]

În prealabil postat de antoniap

Iisus ne invata sa ne luam crucea (vietii) si sa-L urmam, sfintii ne invata sa obtinem maximum de avantaje duhovnicesti din orice ispita. Psihologul ne invata sa incercam cumva sa evitam crucea, sa fugim de ea. Aici e loc de comentarii.

Într-adevăr, e de discutat. Pe un topic aparte.
Deocamdată spun doar că am întâlnit de multe ori această perspectivă, acest mod de interpretare a raportului dintre Hristos Domnul şi ... psiholog.
Raportul e din capul locului comic (prin amestecarea diferenţelor de nivel - între Dumnezeu şi pământeanul din domeniul psi) şi totodată generator de variate confuzii.

O astfel de perspectivă îşi are rădăcinile, cred, în lipsa de cunoştinţe a oamenilor cu privire la profesiile psi. În ţara noastră circulă multe mituri legate de psiholog: ba că e un fel de dumnezeu, ba că are puteri magice, ba că e un om foarte inteligent şi omniştient, ba că nu are defecte ori probleme personale, ba că îţi citeşte gândurile, ba că e viclean, ba că e manipulator (şi este, uneori! în sens terapeutic, însă, precum doctorul sau părintele, în unele situaţii), ba că e adversar al Bisericii etc.
Sursa majoră a acestei reprezentări eronate o constituie, cred, insuficienta şi incorecta popularizare a serviciilor psi de către psihologi. Ce se face acum în şcoli şi mai ales în media e mai degrabă generator de confuzii, decât de clarificare.
Poate, cu anii, s-or mai schimba lucrurile.

O altă posibilă sursă a confuziei poate fi, însă, chiar neînţelegerea, fie şi la nivel bazal, a Dumnezeirii. Nu se poate să Îl cunoşti pe Dumnezeu, fie şi din auzite şi totodată să mai crezi că psihologii sunt o echipă/formaţie/breaslă specializată în a-L concura, ori contrazice, în mod programatic, pe Dumnezeu.

Ar mai fi şi "obiectul" de studiu şi de intervenţie al psihologilor: sufletul omenesc. În mod tradiţional, perspectiva de abordare a sufletului a fost religioasă şi filosofică. Raportat la această tradiţie, psihologia face anumite delimitări din capul locului. Pentru a şti ce e un psiholog (şi ce e psihologia), e important mai întâi să înţelegem ce nu este.
O variantă tristă a acestei nedelimitări se află chiar la slujitorii Bisericii, uneori.
Un părinte foarte preţuit la noi în ţară a spus răspicat la Trinitas TV, criticînd o tendinţă destul de răspândită la noi, din păcate: slujirea preotului nu e în nici un caz să facă psihologie. Ci duhovnicie.
Dar unii nu pricep, deocamdată, diferenţa.

În fine, trebuie să adaug şi o opinie personală pe care mulţi nu o vor accepta, probabil: în ţările apusene, psihologia (mai întâi prin disciplinele de origine, de orientare psihanalitică) a dat tonul acestor confuzii (Freud era ateu într-o lume catolică, iar Jung fiu al unui pastor protestant) iar Biserica i-a ţinut isonul. Cred că este o limită serioasă a B.C. şi a B.P modul în care a propulsat psihologia, oarecum pe aceeaşi treaptă sau, în imediată tangenţă, cu Biserica. Au ajuns chiar să gândească, culmea aberaţiei, că psihoterapia e o etapă indispensabilă (o condiţie necesară) a înduhovnicirii şi mântuirii omului.
Un creştin răsăritean nu vede în ruptul capului lucrurile în acest mod.
Este o gravă neînţelegere la mijloc. Însă noi, ortodocşii, ar trebui să nu ne aşezăm în replică - la polul opus al fraţilor apuseni.
Ci ar fi nimerit şi folositor să punem fiecare lucru la locul lui şi să ne folosim, după situaţie: de psiholog, atunci când problemele noastre sunt de competenţa psihologului, respectiv de duhovnic atunci când ne confruntăm cu ispite şi încercări de natură, evident, duhovnicească.

[fallen]

O problema la noi in tara, cel putin pare sa fie lipsa increderii poporului in profesionalismul diversilor specialisti : doctori, profesori, psihologi, preoti, politisti, judecatori, etc. Probabil daca toata lumea stie cum se trece prin scoala copiind si plagiind, nimeni nu se mai asteapta ca unii chiar sa invete. Iar cei care intr-adevar isi iubesc profesia si inca mai cred in ea, trebuie sa munceasca de zece ori mai mult pentru a invinge prejudecatile ce s-au creat.

[Daniel_Ortodox]

Doamne fereşte.
Doamne miluieşte.
Doamne mîntuieşte.

Doamne Iisuse, fraţilor, cîtă nebunie! Ce aţi putut scrie aici, în topicul ăsta! Numai Adevărul nu. De unde s-a plecat şi unde a-ţi ajuns.

Judecarea preoţilor e ca mersul la piaţă. Ce piaţă încă! În piaţă e linişte de mormînt, faţă de ce-i aici.

Doamne ai milă.
Doamne fereşte.

Nu vă judec eu, o să vă judece Domnul.
Doamne ajută-mă să nu intru şi eu în piaţa asta stricată.

Am venit doar să las un răspuns. Răspunsul creştinesc. (ortodox, se înţelege, singurul răspuns creştinesc e cel ortodox, alt creştinism nu există, e erezie)

Iată răspunsul creştin:

"Căci femeia măritată e legată, prin lege, de bărbatul său atâta timp cât el trăieşte; iar dacă i-a murit bărbatul, este dezlegată de legea bărbatului." Romani 7, 2

"Iar celor ce sunt căsătoriţi, le poruncesc, nu eu, ci Domnul: Femeia să nu se despartă de bărbat! Iar dacă s-a despărţit, să rămână nemăritată, sau să se împace cu bărbatul său; tot aşa bărbatul să nu-şi lase femeia." I Corinteni 7, 10-11

"Femeia este legată prin lege atâta vreme cât trăieşte bărbatul ei. Iar dacă bărbatul ei va muri, este liberă să se mărite cu cine vrea, numai întru Domnul." I Corinteni 7, 39

Ereziile romano-catolice nu învaţă creştinismul, ci ereziile sale întunecate. Iar "preoţii" lor sunt slujitorii diavolului, a întunericului, a minciunii, ca toate ereziile romano-catolice.

E greşit să nu se dea dezlegare pentru divorţ. Adulterul e singurul motiv recunoscut de Biserică pentru care se săvîrşeşte slujba divorţului, iar asta după sentinţa juridică cu răspuns clar că divorţul a fost din cauza adulterului, preacurviei.

Bucurii.

În prealabil postat de cezar_ioan

O altă posibilă sursă a confuziei poate fi, însă, chiar neînţelegerea, fie şi la nivel bazal, a Dumnezeirii. Nu se poate să Îl cunoşti pe Dumnezeu, fie şi din auzite şi totodată să mai crezi că psihologii sunt o echipă/formaţie/breaslă specializată în a-L concura, ori contrazice, în mod programatic, pe Dumnezeu.

Mai ramane de stabilt cata credinta in Dumnezeu au psihologii. Ori, cred ca asta e important.
Indiferent de metehnele pacientului, rolul psihologului este de a-l face pe acesta sa se simta bine in pielea sa: adica sa se accepte cum e, nu sa se schimbe pe sine. Ori, este stiut, ca singurul, care a revolutionat omenirea este Iisus Hristos, iar El ne cere sa ne schimbam in bine, sa ne indepartam de pacate si sa devenim Omul nou.