A fost Sfantul Apostol Petru episcop in Roma?

[Traditie1]

În prealabil postat de Mihnea Dragomir

Sunteţi de acord cu mine că Isus a întemeiat o Biserică al cărei scop este mântuirea şi că, înainte de plecarea Sa, a promis asistenţa Spiritului Sfânt ?
Dacă nu sunteţi de acord, înseamnă că trebuie să o luăm mai de departe.
Dacă sunteţi de acord: cum ne-ar putea minţi Isus şi Duhul Sfânt ? Cum ar putea Biserica să greşească în materie de credinţă şi de morală, când credinţa adevărată şi faptele bune sunt necesare mântuirii ? Altfel spus: cum ar putea Biserica lui Cristos să-şi rateze scopul pentru care a fost creată de Creatorul ei ?

Sunt de acord cu prima întrebare, dar cum am zis, adevărul a fost amestecat cu minciună, fiindcă Dumnezeu a lucrat prin oameni. Aceasta a fost prevăzut de Dumnezeu. Iar prin asta Biserica nu-și ratează scopul, acela de a oferi oamenilor cunoștințele necesare. Amestecul între adevăr și minciună reflectă natura divino-omenească a Bisericii și în același timp este o modalitate prin care Dumnezeu protejează libertatea omului. Dacă învățătura ar fi fost perfectă, omul s-ar fi transformat într-o mașină, s-ar fi dezumanizat.

Cum am zis de mai multe ori, cel mai important este să căutăm adevărul. Faptul că dvs. și alții nu puteți accepta asta se datorează probabil felului cum vă raportați la Dumnezeu și la viața proprie. Rațiunea sănătoasă și mesajul principal al evangheliei ne spune că dacă nu vom abandona totul pe lumea asta nu vom putea fi fii ascultători ai lui Dumnezeu. Nu se poate să slujim și lumii și lui Dumnezeu. Lepădarea lumii este ceva concret, înseamnă lepădarea oricărei activități lumești. Aceasta atrage după sine abandonarea preocupării pentru o situație materială, sacrificarea imaginii și mai apoi renunțarea la propria confesiune religioasă pentru a găsi adevărul pur. Acest pas e prea dureros pentru cei mai mulți și pare nebunie, datorită mentalităților pervertite de spiritul de turmă. Dar sunt cuvintele lui Hristos și felul cum au trăit Sfinții. Pustnicia, nebunia pentru Hristos, mucenicia nu sunt manifestări născute din ambiția lumească ci tocmai rezultatul conformării față de Dumnezeu și noi trebuie să fim toate trei, adică un ascet, un nebun pentru Hristos și un mucenic.

Atunci când un om lasă toate pentru Dumnezeu mintea lui se deschide lucrărilor harului divin, pentru că omul e întors spre El. Iar acest har, adică Duhul Sfânt îi schimbă mintea, îi însănătoșește judecata și-l inspiră la nesfârșit. În opoziție, omul care nu a luat decizia lepădării lumii, care respinge repetat chemarea divină, va căuta să-și asigure o existență confortabilă pe pământ. În domeniul spiritual, aceasta se va manifesta prin înscrierea într-un cult și urmarea unor reguli, ceea ce îi va oferi în același timp recunoaștere socială și siguranța iluzorie a mântuirii. Dar spiritual el nu va evolua, se va atrofia, deoarece mintea lui e permanent întoarsă spre pământ.

Deci preocuparea pentru adevăr corespunde unei atitudini ascetice față de viață. În căutarea adevărului, la un moment dat apare necesitatea părăsirii oricărei tradiții omenești pentru a ajunge la esența lucrurilor. Într-adevăr, tot ceea ce este preluat din exterior, din surse lumești nu poate reprezenta o cunoaștere reală. Cunoașterea reală se poate întemeia doar pe inspirație, pe experiența personală a realităților nevăzute. Această experiență directă este cea care trebuie să confirme sau să infirme învățăturile omenești primite din exterior. A urma astfel de învățături reprezintă o limitare la suprafață care nu ne poate asigura cunoașterea mântuitoare. Chiar presupunând că învățătura Bisericii sau altă învățătură omenească ar reprezenta adevărul, ea nu devine o valoare pentru noi dacă e acceptată dinspre minte spre inimă. Numai ceea ce experimentat direct, "sensibil" ne schimbă pentru veșnicie structura personalității. Aderarea la o doctrină este echivalent cu rămânerea la litera moartă, o închidere față de Dumnezeu.

[Pippo_]

În prealabil postat de Erethorn

"Si de-as avea darul profetiei si de-as cunoaste toate tainele si toata stiinta si de-as avea credinta toata sa pot muta si muntii, dar daca n'am iubire, nimic nu sunt."



Într-adevăr.

Adevarul (rational, ca altul nu-i) si Iubirea (oare ce-o fi totusi mai exact "iubirea" ?) se intrepatrund. Nu se poate una fara alta.

[Danut7]

În prealabil postat de Mihnea Dragomir

Mergeţi la textul biblic şi revedeţi exact cuvintele lui Petru. Veţi observa, atunci, că nu este vorba de mândrie. Afară de cazul în care consideraţi că ori de câte ori spunem "toată viaţa noastră lui Cristos Dumnezeu să o dăm" nu facem decât să ne mândrim.

A zis-o din mandrie.. "voi merge cu tine pana la moarte" dar se pare ca nu s-a putut ridica la masura cuvintelor sale... cand a fost vremea sa mearga pana la moarte s-a lepadat de trei ori, ba chiar jurandu-se si blestemandu-se...

[catalin2]

În prealabil postat de Traditie1

Observ că nimeni nu e interesat de ce am spus.

Ca sa-ti dau o mana de ajutor, aceasta cu mormantul la Ierusalim e una din ipoteze. Nu stim daca e adevarat tot ce scrie in acel articol si carte: http://www.culte.ro/RevistaPreseiDetalii.aspx?id=1916
S-ar putea ca Sfantul Apostol sa se fi aflat in trecere prin Roma. Se poate, de asemenea, ca ramasitele sa fi fost duse apoi in Ierusalim.
Problema si cu mormantul din Roma si cu cel din Ierusalim e ca Sfantul Apostol Petru trebuie sa aiba sfinte moaste, si nu oseminte oarecare. Deci nici mormantul descoperit la Roma nu e autentic.

Chiar daca ar fi fost la Roma stim sigur ca nu era episcop, pentru ca era episcop in Antiohia. Apoi mai scrie ca Sfantul Pavel l-a pus episcop pe Linus, iar Sf. Petru abia pe Clement. Oricum, nicaieri nu gasim ca Sfantul Petru ar fi fost episcop la Roma, afirmatie care sta la baza primatului. In felul asta pare mai repede un primat al Antiohiei, nu a Romei.
Avem chiar marturia Sf. Petru:
"În "Constituţiile Apostolice", Sfântul Petru aminteşte de Linus ca fiind primul episcop al Romei: "În ce priveşte episcopii pe care i-am hirotonit din timpul vieţii noastre, aceştia sunt (...) pentru Biserica Romei, Linus, fiul Claudiei a fost primul, hirotonit de Pavel, iar după moartea lui, al doilea a fost Clement, hirotonit de mine, Petru". Cuvintele Sfântului Apostol Petru sunt credibile, de vreme ce Pavel a ajuns înaintea lui Petru în Roma, fiind deci mai în măsură pentru a numi un episcop. "

Inainte de a se gandi primii episcopi la un primat al Romei, Sfantul Iulian (130-220) spune ca Biserica Romei a fost infiintata de Sf. Petru si Pavel, nu doar de Sf. Petru.

[catalin2]

În prealabil postat de Mihnea Dragomir

Cum ar putea Biserica să greşească în materie de credinţă şi de morală, când credinţa adevărată şi faptele bune sunt necesare mântuirii ?

Depinde ce intelegem prin Biserica. Biserica este o institutie divino-umana. Catolicii, prin infailibilitate, au introdus o parte umana, papa, la partea divina. Adica e Sfanta Treime si papa pe acolo. Fiecare om poate gresi pentru ca asta tine de liberul arbitru. Niciun om nu e facut ca sa nu greseasca, pentru ca altfel Dumnezeu ne-ar fi mantuit pe toti. In cazul cand nu are liberul arbitru ar fi un rorbot manevrat de Dumnezeu sau un animal, care nu are constiinta.

Tot ce tine de partea umana din Biserica a gresit si va gresi, incepand cu Sf. Petru. De aceea nu avem doar parerea unui sfant, pentru ca au fost si sfinti care au avut greseli dogmatice. Dar toti sfintii nu au avut cum sa se insele in privinta unei dogme. Dogmele sunt ceea ce tine de partea divina.

[Traditie1]

În prealabil postat de catalin2

Avem chiar marturia Sf. Petru:
"În "Constituţiile Apostolice", Sfântul Petru aminteşte de Linus ca fiind primul episcop al Romei: "În ce priveşte episcopii pe care i-am hirotonit din timpul vieţii noastre, aceştia sunt (...) pentru Biserica Romei, Linus, fiul Claudiei a fost primul, hirotonit de Pavel, iar după moartea lui, al doilea a fost Clement, hirotonit de mine, Petru". Cuvintele Sfântului Apostol Petru sunt credibile, de vreme ce Pavel a ajuns înaintea lui Petru în Roma, fiind deci mai în măsură pentru a numi un episcop. "

A cita din Constituțiile Apostolice dovedește că tu trăiești paralel cu realitatea. Constituțiile Apostolice sunt unul din falsurile tipice, care alcătuiesc majoritatea literaturii creștine timpurii. Ele au fost scrise în 380 și atribuite în mod mincinos Apostolilor. Ele sunt totodată un exemplu despre felul cum scrieri false au stat la baza unor tradiții bisericești, pentru că aceste "constituții", contribuind la formarea unor ritualuri etc. Ioan Damaschinul le-a inclus în canonul biblic fiind și el indus în eroare.

Chiar nu-ți trece prin minte că dacă chiar erau scrise de Apostoli erau incluse în canonul biblic? Informează-te înainte de a crede orice:
http://en.wikipedia.org/wiki/Apostolic_Constitutions



Cum am mai zis, tradiția bisericească s-a constituit în cea mai mare parte prin astfel de falsuri. Chiar și evangheliile sunt niște falsuri, nu prin aceea că au fost scrise de alți autori ci prin aceea că ele conțin elemente mitice, evenimente care nu s-au petrecut în realitate. Așa e cazul minunilor: setul de minuni din evangheliile sinoptice, Matei Marcu și Luca (sunt numite sinoptice fiindcă sunt asemănătoare, Matei și Luca fiind inspirate după Marcu plus o sursă în prezent pierdută) prezintă un set de minuni iar Ioan cu totul alte minuni, deci e clar că cel puțin aceste minuni sunt niște basme.

În Biserica primară, a primelor două secole, era suficient ca o legendă să fie lansată ca ea să capete certitudine de adevăr. Mai mult ca astăzi, credulitatea, lipsa de discernământ și de informare făcea ca zvonurile sau legendele să devină credibile și o dată apărută o tradiție ea era transmisă ca adevăr generațiilor următoare. Asta se întâmpla din pricină că oameni nu aveau experiența în analiza surselor istorice pe care o au niște profesioniști în istorie sau niște oameni mai instruiți.

Deci cea mai mare parte a tradiției bisericești e mitică. Au existat și scrieri autentice, de pildă o parte din epistolele pauline, care confirmă existența celor doisprezece apostoli și implicit a lui Iisus, dar ele nu descriu minunile Lui, cu excepția Învierii. Dar și asta poate fi un zvon format datorită unor confuzii, datorită furtului trupului lui Iisus sau altor cauze. Faptul că Sf. Pavel nu menționează minunile lui Iisus e o dovadă că ele nu au existat, fiindcă el nu ar fi trecut cu vederea așa ceva.


....

Dar să ne întoarcem la subiectul prezenței lui Petru la Roma și să vedem mai multe dovezi din Noul Testament. Epistola către Galateni face parte din scrierile autentice pauline. În ea Pavel menționează cele două vizite făcute la Ierusalim, a doua fiind între 54 și 57:

Capitolul 1
15. Dar când a binevoit Dumnezeu Care m-a ales din pântecele mamei mele şi m-a chemat prin harul Său,
16. Să descopere pe Fiul Său întru mine, pentru ca să-L binevestesc la neamuri, îndată nu am primit sfat de la trup şi de la sânge,
17. Nici nu m-am suit la Ierusalim, la Apostolii cei dinainte de mine, ci m-am dus în Arabia şi m-am întors iarăşi la Damasc.
18. Apoi, după trei ani, m-am suit la Ierusalim, ca să-l cunosc pe Chefa şi am rămas la el cincisprezece zile. ...

20. ...După aceea am venit în ţinuturile Siriei şi ale Ciliciei.
21. Şi după faţă eram necunoscut Bisericilor lui Hristos celor din Iudeea.


Capitolul 2
1. Apoi, după paisprezece ani, m-am suit iarăşi la Ierusalim cu Barnaba, luând cu mine şi pe Tit.
2. M-am suit, potrivit unei descoperiri, şi le-am arătat Evanghelia pe care o propovăduiesc la neamuri, îndeosebi celor mai de seamă, ca nu cumva să alerg sau să fi alergat în zadar.
3. Dar nici Tit, care era cu mine şi care era elin, n-a fost silit să se taie împrejur,
4. Din cauza fraţilor mincinoşi, care veniseră, furişându-se, să iscodească libertatea noastră, pe care o avem în Hristos Iisus, ca să ne robească,
5. Cărora nici măcar un ceas nu ne-am plecat cu supunere, pentru ca adevărul Evangheliei să rămână neclintit la voi.
6. Iar de cei ce sunt mai de seamă - oricine ar fi fost ei cândva, nu mă priveşte; Dumnezeu nu caută la faţa omului, - cei mai de seamă n-au adăugat nimic la Evanghelia mea,
7. Ci dimpotrivă, văzând că mie mi-a fost încredinţată Evanghelia pentru cei netăiaţi împrejur, după cum lui Petru, Evanghelia pentru cei tăiaţi împrejur,
8. Căci Cel ce a lucrat prin Petru în apostolia tăierii împrejur a lucrat şi prin mine la neamuri;
9. Şi cunoscând harul ce mi-a fost dat mie, Iacov şi Chefa şi Ioan, cei socotiţi a fi stâlpi, mi-au dat mie şi lui Barnaba dreapta spre unire cu ei, pentru ca noi să binevestim la neamuri, iar ei la cei tăiaţi împrejur,
10. Numai să ne aducem aminte de săraci, ceea ce tocmai m-am şi silit să fac.
11. Iar când Chefa a venit în Antiohia, pe faţă i-am stat împotrivă, căci era vrednic de înfruntare.

Convertirea Sf. Pavel nu a fost înainte de anul 34, prima vizită la Ierusalim la trei ani după aceea, plus încă trei pentru șederea în Siria și Cilicia plus încă 14, rezultă că Sinodul de la Ierusalim a avut loc cândva între 54 și 57. La această dată nu numai că Sf. Petru era la Ierusalim, dar s-a stabilit, în cadrul Sfântului Sinod prin inspirația Duhului Sfânt, ca Sf. Petru să se ocupe de binevestirea la cei tăiați împrejur iar Sf. Pavel de binevestirea la neamuri. Deci de acum înainte pentru o lungă perioadă activitatea lui Petru trebuie să se fi desfășurat în zona Iudeei și a ținuturilor apropiate, nu la Roma. Reamintesc că atât Sf. Pavel cât și Sf. Petru au murit în timpul persecuției lui Nero, între 64 și 68, deci există o scurtă perioadă în care Petru putea sta la Roma.

De asemeni, ceva mai târziu după sinodul de la Ierusalim, Pavel îl întâlnește pe Petru în Antiohia (Antiohia este între Iudeea și Asia Mică) și nimic nu dă semne că el plănuia să meargă în Italia.

Chiar presupunând că Sf. Petru a mers la Roma, vizita nu putea fi decât scurtă, deoarece nu avea cum să lipsească mult din zona lui de misiune din teritoriul locuit de evrei.

[Traditie1]

A doua epistolă sobornicească a Sf. Petru, dacă este autentică (autenticitatea ei este contestată de majoritatea cercetătorilor), arată că la data scrierii ei Petru era împreună cu Ioan, așa cum este de câteva ori menționat în Faptele Apostolilor (3: 1-11, 4:13, 8:14) și o dată în Galateni (2:9). Mențiunea din 2 Petru care arată că epistola e scrisă pe când Petru era împreună cu Ioan e aceasta:

Şi acest glas noi l-am auzit, pogorându-se din cer, pe când eram cu Domnul în muntele cel sfânt. (1: 18).

Epistola, scrisă după anul 60, este o dovadă că la acea dată Petru era împreună cu Ioan în Ierusalim, orașul numit Babilon în încheierea epistolei (conform cu denumirea de Babilon dată Ierusalimului în Apocalipsă și în Vechiul Testament).



Pe ce se bazează totuși tradiția că Sf. Petru ar fi fost la Roma? Ca și în cazul doctrinei idolatre a primatului petrin, lucrurile par să fi plecat de la interpretarea unor texte. Textele Scripturii, ale Părinților Apostolici, au avut influență foarte mare în Biserica primară, nu numai prin aceea că au trasat învățătura de credință ci că au creat în multe cazuri o istorie care nu a existat în realitate.

În Epistola Romanilor către Corinteni atribuită lui Clement al Romei, acesta face referire la moartea martirică a lui Petru și Pavel. Epistola, datată în 96, nu menționează că cei doi ar fi murit la Roma:

CHAPTER 5

Peter, through unrighteous envy, endured not one or two, but numerous labours, and when he had finally suffered martyrdom, departed to the place of glory due to him. Owing to envy, Paul also obtained the reward of patient endurance, after being seven times thrown into captivity, compelled to flee, and stoned. After preaching both in the east and west, he gained the illustrious reputation due to his faith, having taught righteousness to the whole world, and come to the extreme limit of the west, and suffered martyrdom under the prefects.

Prin faptul că Sf. Clement era locuitor al Romei, Vaticanul aduce acest pasaj ca dovadă că Sf. Petru ar fi murit la Roma. Dar în realitate nimic nu susține această afirmație. Dimpotrivă, este o diferență între locul în care a murit Petru și cel în care a murit Pavel, despre ultimul menționându-se că a murit "sub prefecți". Dacă Pavel a murit la Roma și Petru la fel, firesc ar fi fost să se menționeze că și Petru a murit "sub prefecți". Acest aspect e foarte important: este cea mai puternică dovadă că Sf. Petru nu a murit la Roma.



Altă sursă a apariției legendei pare a fi Epistola către Romani a Sf. Ignațiu de Antiohia, epistolă pe care am mai menționat-o când am vorbit despre faptul că Roma nu avea episcop în primul ei secol de existență creștină.

În capitolul 4 din epistolă se spune:

I do not, as Peter and Paul, issue commandments unto you. They were apostles; I am but a condemned man: they were free, while I am, even until now, a servant.

Din acest pasaj Vaticanul trage concluzia că atât Pavel cât și Petru ar fi fost la Roma, pentru că le-ar fi dat porunci romanilor. Dar logica textului e alta: Ignațiu nu se referă la adresarea directă ci la cea prin epistole. Asta se vede tocmai din faptul că face o comparație între adresarea lui către romani prin intermediul epistolei și adresarea făcută de Pavel și Petru tot prin epistole.


Aceste două epistole, interpretate greșit, au dus probabil la apariția legendei venirii lui Petru la Roma. 70 de ani mai târziu vedem în scrierile altor Părinți răspândirea noii legende, împreună cu alte elemente confirmat false. Dat fiind că acești părinți din a doua jumătate a secolui 2 și mai târziu nu aveau alte surse decât avem noi ci, eventual tradițiile orale, ele nu pot fi aduse ca dovezi pentru perioada Sfinților Apostoli. Totuși, Vaticanul le aduce și pe acestea în sprijinul mitului petrin, la fel cum au făcut agenții lui și pe forumul nostru, dând citatul din Irineu, pe care l-am combătut deja.


În Epistola către Romani a lui Dionisie de Corint, scrisă pe la anul 170, vedem ca și la Irineu credința întărită în mitul venirii lui Petru la Roma, plus credința că comunitatea creștină din Corint ca și cea din Roma ar fi fost fondate de Petru și Pavel:

You also by this instruction have mingled together the Romans and Corinthians who are the planting of Peter and Paul. For they both came to our Corinth and planted us, and taught alike; and alike going to Italy and teaching there, were martyred at the same time.

Ori, se știe foarte clar că comunitatea din Roma nu a fost plantată nici de Petru nici de Pavel ci exista dinaintea venirii lui Pavel acolo, iar la Corint a fost doar Pavel, nu și Petru. Un exemplu clar de felul cum legende false circulau nestingherite la creștinii acelor vremuri iar generațiile ulterioare luau aceste texte ca "dovezi istorice".


Pe măsură ce înaintăm în timp, tradiția despre Petru la Roma se îmbogățește, datorită diverșilor "contributori".

În jurul anului 200, Clement de Alexandria scrie:

Marcus, my son, saluteth you." Mark, the follower of Peter, while Peter publicly preached the Gospel at Rome before some of Caesar's equites, and adduced many testimonies to Christ, in order that thereby they might be able to commit to memory what was spoken, of what was spoken by Peter wrote entirely what is called the Gospel according to Mark.


Cum de știau acest Clement de Alexandria și Dionisie de Corint lucruri nemenționate în sursele cele mai vechi?

[catalin2]

În prealabil postat de Traditie1

A cita din Constituțiile Apostolice dovedește că tu trăiești paralel cu realitatea. Constituțiile Apostolice sunt unul din falsurile tipice, care alcătuiesc majoritatea literaturii creștine timpurii. Ele au fost scrise în 380 și atribuite în mod mincinos Apostolilor.

Ai inteles gresit, din cauza inversunarii pentru falsuri. S-a crezut ca au fost scrise de Sfantul Clement romanul, nu de Apostoli. Desi sunt apocrife sunt folosite pentru ca exista o descriere a liturghiei detaliata din acele vremuri. Sinodul Trulan (692) le-a respins ca fiind apocrife, dar au fost admise canoanele.
Relatarea despre Sfantul Pavel care a hirotonit primul episcop e credibila, pentru ca Sfantul Pavel a ajuns inaintea Sfantului Petru in Roma si e normal sa fi pus un episcop. E vorba de ce se spune acolo, nu de cine au fost scrise.

[catalin2]

În prealabil postat de Traditie1

Deci cea mai mare parte a tradiției bisericești e mitică. Au existat și scrieri autentice, de pildă o parte din epistolele pauline, care confirmă existența celor doisprezece apostoli și implicit a lui Iisus, dar ele nu descriu minunile Lui, cu excepția Învierii. Dar și asta poate fi un zvon format datorită unor confuzii, datorită furtului trupului lui Iisus sau altor cauze. Faptul că Sf. Pavel nu menționează minunile lui Iisus e o dovadă că ele nu au existat, fiindcă el nu ar fi trecut cu vederea așa ceva.

Acum am inteles. Nu inteleg totusi de ce ai scris ortodox la profil. Poate "sper sa devin ortodox" ar fi fost mai sugestiv.

[Traditie1]

În prealabil postat de catalin2

Relatarea despre Sfantul Pavel care a hirotonit primul episcop e credibila, pentru ca Sfantul Pavel a ajuns inaintea Sfantului Petru in Roma si e normal sa fi pus un episcop. E vorba de ce se spune acolo, nu de cine au fost scrise.

Credibilă pe baza a ce?

Nu ai citit ce am spus, că opinia cercetătorilor, inclusiv a unora catolici, este că Roma nu a avut episcop în primul ei secol de existență? Biserica din Roma, ca și cea din Corint și în general toate cu excepția celor din Ierusalim și din Asia Mică, nu au avut episcopi de la început ci au fost conduse de câte un colegiu de preoți. În cazul Romei, aceasta e dovedit de Epistola Romanilor către Corinteni și de către lipsa menționării vreunui episcop la Roma în epistola lui Ignațiu. Ignațiu a scris mai multe scrisori unor biserici din Asia Mică, menționând episcopii de acolo în numeroase rânduri, dar în cazul bisericii din Roma nu meționează nici un episcop. Deci pe la anul 107 Roma nu avea episcop, și de fapt nici mai târziu.Citește din nou acest mesaj al meu:
http://www.crestinortodox.ro/forum/s...3&postcount=28

Când Sf. Pavel scrie din Roma, pe la anul 62 (puțin înainte de moartea sa) epistola către Filipeni (autentică), el nu menționează vreun episcop la Roma. Nici la Corint nu e menționat vreun episcop în epistolele către Corinteni (autentice), deși Sf. Pavel e cel care a fondat comunitatea de acolo și a petrecut ceva timp acolo. Sf. Pavel practic nu a așezat episcopi, probabil fiindcă el considera că nu are harul celor doisprezece, care fuseseră ucenici direcți al Mântuitorului.

Deci Roma nu a avut mult timp episcop, la fel nici cele mai multe cetăți, exceptând Asia Mică și Ierusalimul (unde era Sf. Petru). Numai Apostolii discipoli direcți ai lui Hristos au rânduit episcopi iar activitatea lor s-a desfășurat în Iudeea și Asia Mică.

Roma a fost condusă de un colegiu de preoți iar apariția funcției de episcop s-a petrecut relativ târziu, prin preluarea modelului microasiatic. Primul episcop al Romei a fost Anicetus, 155-166:
http://www.cogwriter.com/anicetus.htm



Tradiția potrivit căreia toate bisericile au avut episcop de la început e falsă. Diversele biserici, pentru a-și asigura credibilitatea și a nu fi mai prejos de altele, își inventau astfel de origini apostolice (așa cum facem și noi, românii cu Sf. Andrei, fără nici o dovadă istorică) și liste de episcopi, dar în realitate de cele mai multe ori era vorba de falsuri.

Trebuie, și tu și ceilalți care mai credeți integral sau aproape integral în tradiția Bisericii, să vă obișnuiți cu ideea că la baza acestei tradiții stă multă fraudă, mult neadevăr și că realitatea istorică nu poate fi reconstruită luând orice document, orice afirmație a Părinților ca dovadă istorică, fiindcă și ei erau induși în eroare de numeroasele falsuri și confuzii. Știința istorică e una și credința e alta. Credința trebuie să se bazeze pe fapte obiective, nu pe dogme și doctrine.