Tastez...deci exist !

[iustin10]

Am o mare disperare in a scrie .Ador sa fiu citit de ceilalti ,si ma bucur cand intalnesc cea mai mica referire la ceea ce scriu,fie ea si negativa. Imi recitesc postarile si mi se par minunate. Sunt din cei care au scris mai mult decat au citit.
Dar vine si reversul:dupa fiecare postare simt duhul mandriei cum imi da tarcoale ,si incep sa ma intreb ce sens are sa imi ranesc sufletul cu asemenea desertaciuni !
Nu as vrea sa generalizez ,sunt si oameni seriosi pe forumul asta ,care nu posteaza din mandrie,ci din dorinta de a dialoga ,si a gasi adevarul despre o problema ,sau care pur si simplu au nevoie de a afla ceva sau a cere un sfat.
Sunt oare eu bolnav?
Dar voi, de ce postati pe acest forum,si cum va simtiti dupa aceea?

[Mihnea Dragomir]

Predispoziţia spre un rău sau altul se tratează prin contrariul ei. Celui mândru i se recomandă exerciţiul ascultării şi smereniei. Lacomului: post şi ajunare. Zgârcitului, fapte de caritate. Etc. Iar dependentului de forum, perioade de abstinenţă.
Eu sunt nu numai dependent de forum, dar cheltuiesc cam mult timp cu Internetul în general. Şi eu trebuie să lupt cu asta. Am avut o deplasare de o săptămână şi, ca să fug de ispită, nu mi-am luat laptopul cu mine. M-am simţit minunat. Asemenea perioade sunt o binefacere.

Dacă sunteţi mai înclinat spre postări şi dorinţa de citare, un bun exerciţiu ar fi să vă propuneţi perioade, să zicem de 3 zile, în care citiţi toate mesajele, dar nu răspundeţi la nici unul. Veţi simţi o detaşare benefică după aceea.

O altă metodă este să vă rugaţi cu intenţie specifică. Noi, catolicii, avem un sfânt patron al Internetului: Sf Isidor de Sevilla. El a scris o carte cu perforaţii pe alocuri, astfel încât cineva, întâlnind un cuvânt cu trimitere urmat de o perforaţie, putea, introducând un fel de sondă ca o andrea boantă să urmărească profunzimea perforaţiei şi să ajungă la pagina din carte la care cuvântul făcea trimitere. Ceva gen hyperlink intern.

Fiind vorba de un sfânt care a trăit în perioada Bisericii nedespărţite, (aproape) sigur îl veţi găsi şi în sinaxarul Bisericii dv, prin urmare nu este un păcat să vă rugaţi lui. Iată rugăciunea care cere intercesiunea Sf Isidor înainte de conectarea la Internet:

Atotputernice, veşnic Dumnezeu,
Care ne-ai creat după chipul Tău şi ne-ai făcut cercetători
a toate cele bune, frumoase şi adevărate,
mai ales în dumnezeiasca persoană a Unicului tău Fiu,
Domnul nostru Isus Cristos,
întăreşte-ne să căutăm cele ale Tale,
prin mijlocirea Sfântului Isidor,
episcop şi doctor al Bisericii,
în vremea călătoriei noastre pe Internet

ajută mâinilor şi ochilor noştri
spre ceea ce este plăcut Ţie,
ajută-ne să tratăm cu iubire şi răbdare
toate sufletele pe care le vom întâlni.

Prin Cristos, Domnul nostru
Amin.

[Doriana]

În prealabil postat de iustin10

Dar vine si reversul:dupa fiecare postare simt duhul mandriei cum imi da tarcoale ,si incep sa ma intreb ce sens are sa imi ranesc sufletul cu asemenea desertaciuni !

Esti sigur ca e mandrie ceea ce simti? Ce mandrie poate veni cand se face referire negativa la ceea ce scrii?
Cred, mai repede, ca e vorba de dorinta fiecarui om de a se simti acceptat. Acesta este unul din cele mai puternice sentimente ale omului contemporan. In ziua de azi oamenii au devenit niste mici autisti, fiecare cu treaba lui, nu il mai intereseaza de ceilalti. Ar vrea sa primeasca si sa ofere dragoste, dar nu mai stiu cum sa o faca. Frica de a nu fi loviti este mai puternica decat dorinta de comunicare sincera. Internetul este un loc unde isi descarca toate sentimentele ascunse, de cele mai multe ori sub protectia anonimatului .

In momentul in care i se raspunde la postare sau, mai bine, este apreciat pentru ceea ce scrie, omul simte in inima lui caldura sufleteasca a celuilalt...Inima lui se bucura. Intr-o lume in care scepticismul si suferinta sunt privite ca virtuti, bucuria de a fi acceptat si iubit este privita ca o mandrie.

Mandria este atunci cand Il dai pe Dumnezeu la o parte din viata ta si decizi in locul Lui; cand iti asumi meritul si laudele pentru lucrarile Lui si te inalti mai sus ca ceilalti, privindu-i de sus. Atunci cand cineva raspunde pozitiv la o postare de-a ta poate veni si mandria, dar de cele mai multe ori e acea caldura care vine dinspre inima celuilalt si iti spune: "Stiu ca esti aici si ma bucur ca existi".

[Daniel777]

Cred ca a scrie pe forum este invers proportional cu a trai cu adevarat ortodoxia.Ca despre asta este vorba.Daca am scrie din ceea ce experimentam si facem ar fi ceva,dar in general scriem doar din ceea ce citim ,vedem sau auzim.Este o pierdere de timp,insa este ceea ce i-a mai ramas omului contemporan din pacate.
Nestiind si neputand sa traim altfel in Hristos,ne multumim cu surogate.Neavand prieteni reali cu care sa vorbim despre credinta,ne cautam prieteni pe forum.Insa rezultatele nu sunt multumitoare.Nu ne sporim credinta,pierdem timpul,nu ne facem prieteni,iar mesajele noastre in general sunt lipsite de dragoste si intelegere.
Singurul prieten care ne-a ramas este calculatorul,care ne da o lume virtuala.Uneori mai evadam din acesta lume virtuala,dar ocaziile acestea sunt mai rare.
Sentimentul de mandrie o sa dispara curand,odata ce postarile se inmultesc o sa apara sentimentul de satietate,de insuficienta etc..

[Rodica50]

Daca este de bine si din suflet, nu este mandrie, este dorinta de a darui, de a impartasi, dorinta de comuniune, comunicare, considerare pentru cei cu care dialoghezi.

[Daniel777]

COMPLETARE...

Nimic nu poate inlocui vorbirea fata catre fata cu cineva,si tot la fel nimic nu poate inlocui singuraratatea ,adica timpul in care citesti sau si mai bine te rogi lui Dumnezeu sau te gandesti la El.Restul timpului este risipire...

[iustin10]

@Doriana
De cateva ori pe forum mi s-a zis :"Are dreptate Iustin10 " (de la ce o veni 10?) ,"Foarte bine ai spus Iustin10" etc .Si m-am simtit super-incantat si implinit .
Dar de si mai multe ori,acolo unde postam ,era laudat altcineva ,iar la ce scrisesem eu nu aparea nici un comentariu . Si atunci ma simteam prost .Si ziceam: "Na! Acesta este pretul ca te-ai bucurat atunci cand ai fost laudat,si evidentiat,si scos din multime. Acum e laudat altul,si nu iti convine" . De aceea am ajuns sa urasc laudele,si cand vad ca cineva scrie "are dreptate X " (mai ales daca acel X sunt eu ,ma enerveaza) , imi vine atunci imediat sa adaug un post in care sa scriu :Dar are dreptate si Y si Z si A si B si tot alfabetul.
Si aici se implineste cuvantul Domnului care a zis:
" Eu am venit in numele Tatalui Meu, dar voi nu Ma primiti; daca va veni altul in numele sau insusi, pe acela il veti primi!...
Cum ati putea voi sa credeti, voi, cei ce primiti slava unii de la altii, iar slava cea de la unicul Dumnezeu nu o cautati? " Ioan, 5

Acesta e unul din argumentele pentru care zic eu ca ca e vorba de mandrie ,si o simt ca atare .
Un alt argument este ca dorinta de a intra pe forum ma abate de la rugaciune ,cu mandria ca aici as face ceva folositor .Ori nimic nu e mai folositor decat a intra in forumul ingerilor ,in care adminul e insusi Hristos ,iar tastaura e chiar Duhul Sfant
In rest,foarte folositoare observatiile tale despre dorinta de a fi acceptat si dorinta de dragoste .

Si ca sa nu ma contraazic singur,apreciind doar ce a spus unul dintre voi,trebuie sa spun ca toti care au raspuns ,consider ca au facut-o foarte bine,si au aratat cateva genuri de oameni tipice,care intra pe acest forum

@Mihnea Dragomir cu a sa eliminare a pacatului prin contrariul sau ,care si eu o practic,si faza cu andreaua care nu prea am inteles-o si rugaciunea sf Isidor care nu ne asigura insa ca nu gresim atunci cand intram pe net.Faptul ca cerem binecuvantare,nu inseamana ca si facem bine

@Daniel 777 cu care sunt de acord de la primu aliniat pana la punctul final ,si ma bucur ca si altii simt la fel ca mine.

@Rodica50 care e utilizatorul tipic,care gaseste ca este folositor ca sa stai pe forum,pentru ca probabil nu are atata mandrie de a scrie,ci mai mult dorinta de dialog.

[Rodica50]

Iustin, de obicei tratez primul sau ultimul comentariu. Nu este rea vointa , intentie, imi place sa dialoghez, intradevar, nu mi-o lua in nume de rau. Fiecare cred ca raspunde cu sinceritate.

[Doriana]

În prealabil postat de iustin10

@Doriana
De cateva ori pe forum mi s-a zis :"Are dreptate Iustin10 " (de la ce o veni 10?) ,"Foarte bine ai spus Iustin10" etc .Si m-am simtit super-incantat si implinit .
Dar de si mai multe ori,acolo unde postam ,era laudat altcineva ,iar la ce scrisesem eu nu aparea nici un comentariu . Si atunci ma simteam prost .Si ziceam: "Na! Acesta este pretul ca te-ai bucurat atunci cand ai fost laudat,si evidentiat,si scos din multime. Acum e laudat altul,si nu iti convine" .

Parerea omului poate fi calauzitoare, dar poate fi si nedreapta de multe ori. Ceea ce ma face deosebit este relatia pe care o am cu Dumnezeu. Aceasta imi aduce suficienta bucurie, iar cand vad ca oamenii ma apreciaza o iau ca pe o incurajare din partea Lui. La fel si mustrarea.

În prealabil postat de iustin10

Acesta e unul din argumentele pentru care zic eu ca ca e vorba de mandrie ,si o simt ca atare .

Daca tun o simti ca mandrie, as o fi. Constiinta ta stie mai bine ca oricine ce e. Dar sunt sigura ca mai e si o dorinta instinctiva de a lasa in urma bucurie si foloase duhovnicesti, dorinta foarte normala pentru un crestin .

În prealabil postat de iustin10

Un alt argument este ca dorinta de a intra pe forum ma abate de la rugaciune ,cu mandria ca aici as face ceva folositor .Ori nimic nu e mai folositor decat a intra in forumul ingerilor ,in care adminul e insusi Hristos ,iar tastaura e chiar Duhul Sfant

Desigur, rugaciunea e foarte folositoare, este baza vietii de credinta. Fara ea am fi doar chimvale zanganitoare. Dar dupa ce se roaga si se umple de Dumnezeu, crestinul trebuie sa lase ca lumina sa sa straluceasca in lume. Aceasta este chemarea crestinului. Ce ar fi daca toti am fi "buni crestini" inchisi in camarutele noastre si rugandu-ne 14 ore pe zi? Viata ar fi tare trista, caci dragostea si bucuria desavarsite sunt atunci cand poti darui si altora ceea ce ti-a dat Dumnezeu.

Daca printr-o viata de rugaciune am capatat intelepciune, vom fi fericiti a o daruim si altora. Daca am capatat bucurie sau revelatie, vom fi fericiti sa le impartasim cu ceilalti. Crestinul e un canal al iubirii lui Hristos, nu poate fi egoist. Cineva spunea sa nu fim ca Marea Moarta in care Iordanul se varsa dar ea nu-si da apa mai departe. Sa fim ca Marea Tiberiadei care primeste apa dar o da si mai departe, nu o opreste numai pentru ea.

[Mihnea Dragomir]

Dacă stau să mă gândesc, în cazul meu, o bună explicaţie pentru timpul (oricum exagerat) cheltuit pentru discuţii pe forumuri este, aşa cum sesiza şi un preopinent, nevoia de a discuta despre viaţa de credinţă şi faptul că nu fac acest lucru în "lumea reală". De fapt, în afară de confesor, cu care nu îndrăznesc să vorbesc orice şi de al cărui timp nu pot să abuzez, eu nu vorbesc cu nimeni despre asemenea lucruri. Şi la biserică, tot autişti suntem... Cu foarte puţinii mei prieteni care sunt cu adevărat credincioşi, nu vorbesc pe teme de credinţă, deoarece fiecare dintre ei fie consideră că religia chestie de domeniu intim, fie văd lucrurile în cu totul altfel decât văd eu. Cu cei care îşi zic credincioşi, dar duc o viaţă în afara oricărei reguli de viaţă creştină mă jenez să discut, ca să nu-i supăr şi să-i fac să piardă şi puţina credinţă pe care o au, iar cu cei atei nu are nici un rost să discut. De fapt, numai pe forumuri găsesc oameni asemenea mie, care sunt aici tocmai ca să discute despre astfel de lucruri.

Sunt absolut de acord că discuţiile de pe forum sunt erzaţ de discuţii adevărate despre credinţă. E exact ca la bridge. Eu sunt un mare iubitor al acestui joc, şi totuşi am renunţat să mai joc bridge altfel decât pe Internet, deşi bucuria de a juca cu prieteni este incomparabilă cu bucuria de a juca online. Din păcate, a devenit extrem de greu să ne mai adunăm 4 oameni la o masă, care e condiţia minimă pentru a o pune de un bridge. Cu Internetul, e mult mai uşor. Mă loghez pe portal şi, după nici 2 minute, sunt în miezul unui concurs, jucând ci cineva din Papua Noua Guinee, pe care nu îl voi vedea niciodată, a cărui soartă îmi e străină. Asta e...