Drumul spre calugarie

În prealabil postat de cezar_ioan

Draga Antonia, o sa indraznesc, cu rugamintea sa imi ierti interventia, sa iti spun ce am observat in ultimii ani pe tema "chipului luminos".
Aveam si eu, ca majoritatea oamenilor, convingerea ca un chip omenesc poate fi luminos, plin de iertare, de bunatate etc., dupa cum in psihologie am constatat ca se fac adeseori legaturi intre starea sufleteasca interna,subiectiva si anumite trasaturi sau expresii ale mimicii si trasaturilor fizice - semne exterioare.

Astazi ma indoiesc foate mult de acestea, cred ca expresia "chip luminos" se cuvine sa o atribuim doar lui Hristos si ingerilor Sai. Sau sa extindem acceptiunea conceptului "chip" la aspecte dintre cele mai operationale, faptice, roditoare.
Stiu ca e contrar multor obisnuinte de apreciere valorica a majoritatii dintre noi, insa eu pur si simplu am mari rezerve in privinta acestei caracteristici a luminozitatii perceptibile cu ochii nostri de carne.
Lumina si bucuria interioara dobandite prin Duhul Sfant se prea poate sa razbata, musai, si in afara catre ochii nostri. Desi cred ca nu e absolut necesar. Ba chiar ca uneori acest lucru e tainuit de-a binelea.
Insa lumina pe care o sesizam noi pe chipuri este mai degraba o expresie fiziologica si psihologica, iar nu duhovniceasca. Si ea caracterizeaza stari sau perioade de bine fizic si sufletesc, iar nu asezari definitive, ca sa zic asa, in Duhul.
Sunt convins ca fata omului, chipul, din care cele mai relevante sunt ochii/privirea, expresiile mimicii, paloarea fetei etc. vorbesc deslusit despre anumite particularitati psiho-fizice iar nu mai mult.
Nu toti sfintii au avut chipul iradiind impacare si seninatate, bucurie si alte insusiri...

Cred ca inconstientul nostru colectiv a brodat o fantezie de toata frumusetea, al carei mecanism si rost nu le inteleg prea bine, pe tema pe care eu as numi-o "lumina si pace cu orice pret, musai la vedere". Sau mitul "transparentei" fizico-mimico-gestuale a starii sufletesti, basca duhovnicesti.

Eu cred ca la fel de bine, cel putin, lumina sufletului se vede in tot ce face omul, in faptele lui, in produsele vietii sale, mai exact in ceea ce Domnul numea "roadele lor". Aceste roade, aceste ecouri in ceilalti (de genul "cum ardea inima in noi cand El ne talcuia, pe cale, Scripturile"), aceste semne care infloresc statornic in sufletul celor care i-au cunoscut pe hristofori - acestea sunt semnele care merita luate in seama cu adevarat si pe drept temei.
Restul e fiziologie si psihologie, lucru nu chiar de lepadat si nu chiar rupt de buna-vietuire, insa insuficient de sigur pentru a crede noi ca avem de-a face cu un om al lui Dumnezeu, cu unul care a lucrat despatimirea si virtutile.

Contraexemple sunt destule: multe bestii au chip angelic, ochi radiosi si alte insusiri fizice inselatoare. Ingeri luminosi ai vrajmasului s-au aratat mereu. Dar roadele, produsele vietii lor in viata semenilor au aratat ca in ciuda aparentelor fizic constatabil si psihologic prea usor interpretate, in ton melo si facil, acestia nu erau cine pareau.

In concluzie, mai degraba vad lumina unui suflet frumos intr-o carte scrisa de acela/aceea, intr-un cantec, intr-o haina tesuta de mana lui/a ei, intr-o gradina ingrijita de el sau de ea, in orice alta lucrare savarsita dumnezeieste, in alinarea si indreptarea semenului, in miluirea cu spor bun a aproapelui. In jertfa de sine. Poate exista o lumina mai limpede si mai cert dumnezeiasca decat lumina faptei celui care se jertfeste pentru aproapele lui?

Ca urmare, nu cred ca e relevant, la momentul trecerii, nici un semn constatabil cu ochiul nostru ci doar cele pe care sufletul supravietuitorului, atins de modul cum raposatul a trecut prin viata, le resimte in adincul sau. Omul lui Dumnezeu lasa in urma lui alte suflete atinse de Lumina. Iar nu semne de lumina, mai mult sau mai putin pe placul ochiului nostru...
Sfantul Siluan a lasat lumina sfinteniei prin viata pe care a dus-o, prin roadele acesteia in obste si in lume, iar nu prin altceva. Sufletul nostru, atins binefacator de cuvintele lui, ne e garantul luminii sale definitive - nimic altceva.
Cercul de lumina din jurul capului Sfantului e vizibil cu ochiul doar in icoane. In rest, fuioare de lumina invizibila, calauzitoare catre Hristos, ard nevazute in insasi inima noastra. Si in gandurile de recunostinta calma, adinca, pe care i le inaltam...

In mare parte sunt de acord cu ceea ce ai spus. Desigur, exista inselari, exista bestii cu chip angelic, asa cum bine ai observat.

Eu ma refeream strict la dobandirea Duhului Sfant la pacea si la linistea interioara obtinute strict ca lucrare a Duhului Sfant dupa o perioada de pocainta sincera si de smerenie adanca. Aceasta stare exista, e tainuita, rar se lasa vazuta la cei care se nevoiesc. Caci atunci cand se lauda cu aceasta stare chiar si in gand, in clipa urmatoare o pierd. Cine o dobandeste trebuie sa se smereasca si sa-I multumeasca lui Dumnezeu pentru darul Sau.

Daca un om primeste imprumut bani, acesta trebuie sa fie recunoscator si constient ca banii aceia nu sunt chiar ai lui, ci doar ii foloseste vremelnic pana la implinirea termenului de inapoiere. Daca se va imbata si-i va rade in nas binefacatorului, e normal ca acesta sa se infurie. Cine nu stie sa-si pastreze comoara o pierde.

Aceasta stare se dobandeste, asa cum spun Sfintii Parinti, prin multa nevointa, dar se poate pierde intr-o clipa, cu un singur gand de mandrie. Dupa pierderea acestei stari, il iau in primire alte duhuri si-l arunca in ispita pentru a se smeri. Si iar nevoitorul incepe lupta pentru a dobandi ce a pierdut. Acesta este razboiul nevazut.

Acelasi nevoitor provoaca o impresie atunci cand se afla intr-o stare de bucurie divina, alta impresie atunci cand lupta pentru a dobandi in mod constient pentru dobandirea Duhului Sfant si alta impresie cand este doborat de o ispita.