Mântuirea ortodoxă şi "mântuirea" protestantă

[Decebal]

Un fir de acelaşi gen a fost deja început de Ioana-Andreea, pe o altă secţiune a forumului, la pagina http://www.crestinortodox.ro/forum/s...ad.php?t=15244, însă a fost cam deturnat de la scopul iniţial şi lăsat în paragină. Cele 16 postări ale Ioanei rămân însă valabile, fiind şi ele o redare a unei traduceri a unui articol al lui A. Kalomiros.

fragmente din Teologia dogmatica ortodoxa, vol.2, Dumitru Staniloae

"Sfântul Apostol Pavel respinge faptele, dar numai pe cele ce nu izvorăsc din credinţa în Hristos şi din iubirea faţă de El. Nu faptele in afara lui Hristos ne mantuiesc, nu faptele noastre, săvârşite pe baza vreunei legi normative impersonale, ci faptele ce izvorasc din puterea lui Hristos cel salasluit in noi sunt necesare pentru insusirea personala a mantuirii, pentru ca ele sporesc in noi unirea cu Hristos si asemanarea cu El. In ele se arata ca ne-am insusit mantuirea in Hristos. In fapte comuniunea cu Hristos se manifesta ca o dezvoltare a comuniunii incepatoare prin credinta.

Credinta de care vorbeste Apostolul Pavel este credinta prin care ne insusim starea de dreptate a lui Iisus, de pe urma jertfei şi Învierii Lui, care, aşa cum „este dinamică în El, este dinamică şi în noi; este „credinţa lucrătoare prin iubire”. Ea este opusa faptelor legate de legea taierii imprejur sau a netaierii împrejur (Gal. 5, 6); este opusa faptelor oricărei legi,care sunt fapte săvârşite din puterea omului, totdeauna slaba când nu e susţinută de comuniunea cu Persoana lui Hristos, infinită în puterea şi iubirea Ei.

Sfântul Apostol Pavel respinge faptele ce nu izvorăsc din credinţa în Hristos,deci credinţa e baza faptelor. Dar aşa cum faptele care nu sunt din credinţa în Hristos nu au valoare pentru mântuire, tot aşa nici credinţa care nu e lucrătoare prin iubire nu e o credinţă adevărată. De aceea faptele nu se socotesc mântuitoare în ele înseşi, nu se socotesc ca atare cele ce au numai chip exterior şi nu constituie ca atare un drept al omului la mântuire; de aceea nu pot fi nici o prestaţie care poate întrece echivalentul mântuirii proprii, putând fi detaşate de cel ce le-a făcut şi depozitate într-un tezaur de merite prisositoare din care se pot completa lipsurile altora.

Pot fi fapte săvârşite la exterior şi totuşi sufletul să rămână lipsit de iubire, rigid în mândria lui pentru faptele săvârşite. Pot fi fapte săvârşite din diferite interese, cu diferite planuri. Numai revărsarea inimii în ele din credinţa ca relaţie nemijlocită cu Hristos le dă valoare mântuitoare; numai când sporesc credinţa şi iubirea omului, care-1 fac din ce în ce mai bun; numai când ele transferă bunătatea celui ce le săvârşeşte şi în fiinţa celor ce se bucură de beneficiul lor. Altfel, dacă adresatul unor fapte bune simte în cel care le săvârşeşte în favoarea lui vreo mândrie, aceasta îl poate face şi mai rău. Numai faptele izvorâte din iubire, al cărui izvor în noi este iubirea lui Hristos, au un rost în mântuirea noastră.

Aşa cum Hristos a lucrat continuu, manifestându-Şi iubirea faţă de alte şi alte nevoi ale oamenilor din jurul Său, aşa trebuie să facem şi noi. Dar faptele cerute nu constau numai din manifestări ale iubirii faţă de oameni, ci şi din fapte de înfrânare a egoismului care ne mărgineşte în general, nedându-ne posibilitatea să ne împărtăşim de iubirea nelimitată a lui Hristos şi să-i răspundem ei; constau şi din fapte de întărire a purităţii sau a transparenţei noastre şi a întăririi legăturii noastre cu Dumnezeu, ale intensificării apropierii de El şi a relaţiei iubitoare cu El.

Sfântul Apostol Pavel a vorbit şi el de o continuă „întindere înainte”, dar şi de faptul că această întindere temporală nu ne duce prin ea însăşi la desăvârşirea vieţii veşnice.„Fraţilor, eu nu mă socotesc să fi ajuns, ci una fac: cele dinapoi uitându-le şi spre cele dinainte tinzând, la ţintă alerg, la cununa dumnezeieştii chemări de sus, întru Hristos Iisus” (Filip. 3, 13-14).

Ţinta alergării e sus, e dincolo de planul nostru temporal. Dar acolo sus, noi suntem „chemaţi”, ceea ce înseamnă că simţim şi în firea noastră o năzuinţă spre acea ţintă. Ea este o „cunună” pentru străduinţele ce le-am făcut aici. Dacă n-ar fi această străduinţă, n-am putea aştepta nici cununa. Acolo s-a terminat alergarea temporală. Acolo e răspunsul nelimitat la iubirea nelimitată a lui Dumnezeu, răspuns care nu mai trebuie depăşit; acolo e odihna veşnică. Dar alergarea în timp e necesară pentru dobândirea cununii acestei odihne în bucuria fără de sfârşit. Aici se face omul vrednic de cununa acelei odihne prin alergare, prin folosirea timpului.

Teologia dialectică protestantă privează timpul de orice valoare. Dispreţuind faptele,dispreţuieşte putinţa de creştere a persoanei înseşi sau valoarea ei în ochii lui Dumnezeu cafocar al năzuinţei spre tot mai marea iubire a Lui, dispreţuieşte importanţa răspunsului ei activ la iubirea lui Dumnezeu. Iubirea lui Dumnezeu, în concepţia protestantă, se izbeşte de un zid care niciodată nu se deschide.

Sfânta Scriptură şi Sfinţii Părinţi, subliniind importanţa manifestării iubirii personale, şi deci a timpului, ne învaţă că numai aici pe pământ se câştigă Împărăţia veşnică. Într-un pasivism asemănător celui protestant se complac şi teosofia şi antroposofia, care nu dau existenţei actuale a omului toată importanţa, socotind că vor exista şi alte vieţi în care omul va face mai mult, oarecum silit de treptele mai înalte pe care se va afla. Persoana umană e şi mai nesocotită de ele, căci ele merg până la anularea persoanei în seria încarnărilor, care sfârşesc într-o contopire a tuturor în esenţa impersonală. Ce importanţă pot avea faptele într-o asemenea concepţie? Dacă ele totuşi se produc, se produc în baza unei necesităţi naturale, aşa cum se produc fenomenele naturii." (fragmente din Teologia dogmatica ortodoxa, vol.2, Dumitru Staniloae)

sursa: http://www.crestinortodox.ro/forum/s...5&postcount=16