Soluția propriei existențe

[Mosh-Neagu]

Pentru fiecare dintre noi, există momente când ne aflăm la o răspântie de gânduri si vrem parcă să facem ceva. Care este acel „ceva” pe care decidem într-un final să-l facem ? Sau poate nici nu e vorba de „un final”, întrucât ne hotăram destul de repede ce să facem : punem mana pe telecomandă si schimbăm canalele până găsim ceva ce se potriveşte stării în care ne aflăm, de obicei un film artistic, sau poate un documentar… Uneori (mai rar) punem mâna pe o carte, deşi acest gest a devenit cu totul o excepţie, fiindcă de când cu internetul, cartea este monotonă si fadă…
Care este primul gând în mintea noastră, spre care ne îndreptăm, atunci când se întâmplă sa ne plictisim ? Cedăm primului impuls, sau ezităm îndelung si „negociem” cu conştiinţa ? Câţi dintre noi suntem tentaţi să găsim soluţia propriei existente ? Atât timp cât „ne plictisim”, ceva nu e în regula : ori suntem bolnavi, ori suntem nehotărâți, ori suntem limitaţi de resurse financiare pentru a ne pune în practică preocupările uneori duse dincolo de limitele posibilului… Pe o scară de la 1 la 10, unde se află Dumnezeu în obsesiile noastre? Cumva pe locul 11? Iar dacă în îngăduinţa noastră față de propriile slăbiciuni, Îl punem totuşi pe Dumnezeu intre 1 si 10, cât de tentaţi suntem să dăm fuga spre rugăciune în momentul plictisului nostru si nu spre telecomandă, telefon la cineva pe aceeaşi lungime de undă, internet să vedem ce s-a mai scris în urma poziţiei noastre, într-o anumită problemă…
Fără prea multă explicaţie, fiecare dintre noi este strâmtorat în visele lui si parcă împiedicat „sa zboare”. Am fi mult mai mulţumiţi dacă am putea face cutare sau cutare lucru. De obicei totul se învârte în jurul banilor: „Dacă as avea bani, as călători în toată lumea asta…”; „Dacă as avea bani, mi-as cumpăra o maşină super-tare, mi-as construi o casă pe gustul meu, cu bucătărie mare, cu baie mare, cu curte mare si grătar, cu gradină si mulţi trandafiri…”; „Dacă as avea bani, mi-as deschide o afacere beton, si as avea mulţi angajaţi care să lucreze pentru mine…”; „Dacă as avea bani…” Dar niciodată: „Dacă L-as avea pe Dumnezeu în inima mea, TOATA vistieria Lui, mi-ar fi deschisă mie, dar atunci… n-as mai avea nevoie de nimic!...”
Care este soluţia propriei noastre existenţe, dincolo de preocuparea pentru mântuirea sufletului? Ce ne lipseşte cel mai mult? Ce ne dorim cel mai mult? Dacă totuşi acel ceva ne este folositor, care este „moneda de schimb”, pentru a obţine acel ceva? Este de ajuns să visăm? Cât dintr-o săptămâna avem candela aprinsă (dacă… o avem)? Dacă totuşi este aprinsă, cât suntem dispuşi să oferim rugăciunii, pentru ca visele noastre frumoase să prindă contur?
O fi imposibil oare ca Dumnezeu să ne ajute să scăpăm de o boala grea, sau să avem o casă, sau să găsim un serviciu bun, sau să aflăm pe cineva potrivit sufletului, sau orice alt gând care nu afectează în rău viata nimănui? Un bun creştin, nu s-ar îndoi nici o clipă.
Apropo de cineva care căuta o icoană a Sf. Ierarh Nectarie, pictată pe lemn, îmi amintesc de o povestioară: se spune că un negustor striga cât îl ţinea gura într-un târg, cum că are icoane făcătoare de minuni. Un ţăran bătrân se apropie si după ce îl cercetează îndelung, îl întreabă: „Spui că icoanele matale sunt făcătoare de minuni?” „Negreşit! TOATE!” „Si cum se face că încă te mai îndelednicesti cu această negustorie, în loc să stai la umbră lângă o ulcică de vin?” „Păi vezi mata, boiere, că pentru fiecare minune, e nevoie de rugăciune îndelungată, iar eu n-am destulă răbdare!...”

[cristiboss56]

În prealabil postat de Mosh-Neagu

Ce ne lipseşte cel mai mult?

Credinta si dragostea fata de cel de langa noi !
Nu ma steptam sa nu vi langa noi aici :
http://www.crestinortodox.ro/forum/s...ad.php?t=14909

Sau aici :
http://www.crestinortodox.ro/forum/s...ad.php?t=14920

[Mosh-Neagu]

În prealabil postat de cristiboss56

Credinta si dragostea fata de cel de langa noi !
Nu ma steptam sa nu vi langa noi aici :
http://www.crestinortodox.ro/forum/s...ad.php?t=14909

Sau aici :
http://www.crestinortodox.ro/forum/s...ad.php?t=14920

A fost un timp cand i-am multumit lui Dumnezeu ca ti-a trimis ganduri mai pasnice, dar am ezitat sa "te felicit", sa nu-ti fac rau, cumva. Un instinct prostesc de curiozitate m-a facut sa intru astazi pe la "catolici" si m-am inspaimantat ca ti-ai recapatat veninul de odinioara.
Nu reprosa nimanui, dragul meu, ca nu se roaga, fiindca nu stii niciodata daca o face, cum o face, cat o face.
Cu ceva timp in urma L-am rugat pe Dumnezeu sa ma ierte ca nu sunt in stare sa ma stapanesc cand e vorba de rugaciunea in grup. Oricat as incerca, gandul imi zboara la gunoiul din ochiul celui care se roaga cu mine, decat la cel pentru care fac rugaciunea. Stiu bine ca mai sunt si altii care se roaga discret, fara sa se afilieze undeva. Imi pare rau ca te-am dezamagit si ma bucur ca prin rugaciunile tale cele bine-primite, ai salvat oameni aflati la mare nevoie. Esti un suflet milostiv si Dumnezeu iti va da pe masura. Eu as fi ingrijorat in locul tau...

[cristiboss56]

În prealabil postat de Mosh-Neagu

Nu reprosa nimanui, dragul meu, ca nu se roaga, fiindca nu stii niciodata daca o face, cum o face, cat o face.
..

"cât de tentaţi suntem să dăm fuga spre rugăciune în momentul plictisului nostru. . . ."

[cristiboss56]

În prealabil postat de Mosh-Neagu

Eu as fi ingrijorat in locul tau...

Sa sti ca m-ai pus rau pe ganduri in urma cu ceva timp cand ai facut circoteca aia la adresa lui Zaharia ! Cat de nervos asi fi , nu mi-ar fi reusit scenele care le-ai facut , cuvintele care le-ai scos , o parte din ele find sterse de Admin . Vorbesc extrem de serios , nu te credeam in stare la "induhovnicirea"ta sa fi precum o fiara necontrolata . Normal era sa ingenunchezi virtual in fata lui Zaharia si sa-ti ceri iertare precum o face un om ce are pe locul 10 ca preocupare rugaciunea !
Te rog sa ma ierti , dar nu am crezut ca poti fi asa canalie !
Iertare si rugaciune (filozofie ) placuta in continuare .
Iertare de sinceritate !

[Mosh-Neagu]

În prealabil postat de cristiboss56

"cât de tentaţi suntem să dăm fuga spre rugăciune în momentul plictisului nostru. . . ."

Ai dreptate. As vrea sa cred ca stii tu de ce iti dau aceasta dreptate, dar mi-e greu sa sper.
Eu, daca as sfarsi ziua cu gandul la cata lume ma uraste, pentru vorbele grele pe care le-am spus, as avea certitudinea ca mantuirea mea este in gratiile lui scaraoski, iar asta m-ar duce la disperare.
As fi vrut sa argumentezi "inteligent" solutia propriei tale existente, dincolo de pareri subiective, despre alte persoane. Dand "copy & paste" pe acel citat, am inteles ca... n-ai inteles nimic, fiindca ai gandul dus exact in directia in care nu trebuie.
Ai reusit deja "din prima" sa tulburi un subiect care se voia aducator de pace. Exista vreodata in sufletul tau o unde de remuscare pentru ceea ce faci?
Dumnezeu sa te ierte si sa ma ierte si pe mine fiindca nu te inteleg deloc...

[Mosh-Neagu]

În prealabil postat de cristiboss56

Sa sti ca m-ai pus rau pe ganduri in urma cu ceva timp cand ai facut circoteca aia la adresa lui Zaharia ! Cat de nervos asi fi , nu mi-ar fi reusit scenele care le-ai facut , cuvintele care le-ai scos , o parte din ele find sterse de Admin . Vorbesc extrem de serios , nu te credeam in stare la "induhovnicirea"ta sa fi precum o fiara necontrolata . Normal era sa ingenunchezi virtual in fata lui Zaharia si sa-ti ceri iertare precum o face un om ce are pe locul 10 ca preocupare rugaciunea !
Te rog sa ma ierti , dar nu am crezut ca poti fi asa canalie !
Iertare si rugaciune (filozofie ) placuta in continuare .
Iertare de sinceritate !

Exact ce spuneam: poticneala in materie de reactii "de grup". Nu ma pot stapani intotdeauna. Dar apare remuscarea, poate si (sau mai ales) datorita altor suflete de care nu pot sa nu tin cont.
Adminul nu cred ca mi-a sters vreodata vreun cuvant din ceea ce am scris. Am regretat iesirea mea si am editat la timp, inainte sa apuce cineva sa scrie dupa mine. Eu am remuscari si recunosc ca sunt un om cu limite si gafe. Nu cred ca fratele Zaharia asteapta sa ma asez in genunchi in fata lui, dar ai dreptate sa ma consideri o canalie. Fa-ma in fiecare zi, "canalie", dragul meu, si ma voi ruga pentru sanatatea ta! Nu ironizez. Aici sunt cat se poate de serios.

[glykys]

Incetati, oameni buni!

Chiar nu aveti altceva mai bun de facut decat sa va balacariti pe forum?

[Mosh-Neagu]

Despre "Fratele Ioan", probabil ca s-ar putea scrie foarte mult. Din pacate, nici nu realizam ca popularizarea in exces a unor oameni care vor sa ramana in umbra, le poate crea mult necaz. Toata aprecierea mea si bucuria sincera ca pe lume mai exista si astfel de oameni, semn ca Dumnezeu nu ne-a abandonat, chiar daca suntem mult prea nevrednici si cuprinsi de patimile acestor vremuri.
Cred ca de departe, "Fratele Ioan" este cel mai important om din tara asta. De ce? Fiindca NIMENI nu a cunoscut atat de multi sfinti in viata, (unii mai traiesc si astazi) ca sa nu mai vorbim de faptul ca de la majoritatea a primit binecuvantare, iar cu unii a avut bucuria necuprinsa de a se ruga. Oare exista pe lumea asta ceva mai de pret decat sa ti se accepte sa te rogi alaturi de un om a carui sfintenie n-o poti pune la indoiala?
Iata deci un simplu mirean, care a trait un timp, viata de familie, intr-un apartament de bloc, a descoprit la un moment dat "solutia propriei existente".
Mai jos un fragment edificator... Fie ca Dumnezeu sa oranduiasca pe cat se poate mai multi "Frati Ioan"!

Intr-o zi, staretul a trimis pe cineva dupa Ioan, sa-l cheme din munte. “Frate Ioane”, i-a zis, “eu stiu ca dumneata cunosti muntii astia mai bine decat noi, calugarii. Avem mare nevoie de o maica, s-o cunoastem, sa ne dea si noua o vorba de folos, ca sunt timpuri grele pentru manastiri acuma. N-are nume. N-ai vrea sa te duci dumneata sa o cauti, sa-i spui ca noi am chemat-o aici?”. Ioan, ce sa zica? A zis da, n-a cartit. Era un sfarsit de toamna, pe la mijlocul Postului Craciunului. La iesirea din manastire, un parinte duhovnic s-a apropiat de el si i-a spus: “Vezi ca daca nu ti-i dat s-o gasesti, n-o s-o gasesti pe maica aceea. Chiar daca va fi langa tine, tu tot n-o vei sti. Trebuie sa pornesti cu post, cu rugaciune multa. Sa te invredniceasca Dumnezeu, caci nu oricui “i se arata” sihastrii astia cu viata nelumeasca…”. S-a dus chiar in ziua aia. Se gandea c-o va gasi repede, poate-n cel mult cateva zile, avea o idee din drumurile sale, de pe la ceilalti sihastri pe care-i cunostea, cam prin ce parte a muntelui ar putea sa fie. S-a dus chiar in ziua aceea…
Patru ani de zile a cautat-o. Patru ani, zi de zi, dintr-o parte in alta a Giumalaului. Culme cu culme, valcea cu valcea, pestera dupa pestera. “Asta a fost canonul meu cel mare. Am rupt nu stiu cate perechi de incaltaminte, ploi, viscole, oboseala, foame… Pe rape, prin desisuri neumblate, pe muntii cei mai de sus. Intr-o vreme, mi-am zis ca nu sunt vrednic, ca Dumnezeu randuieste sa nu o gasesc. Si totusi, erau unele zile in care parca “o vedeam”, simteam ca trebuie sa fie acolo, undeva, imediat in preajma, ca mai e doar putin si trebuie sa o vad. Nu stiu cum sa explic. Parca o stiam ca-i la doi pasi si mereu imi scapa. Poate ca ea m-o fi vazut mereu, in toti anii astia, si n-a vrut sa-mi iasa in cale. Nu stiu. Poate ma observa asa, m-o pus la o proba, sa vada cat rezist, cat mai am rabdare sa umblu de nebun prin munti. Ma intorceam la bordeiul meu tot mai obosit, tot mai abatut. La un moment dat, m-a prins uratul. Uratul, ispita grea. Era un inceput de iarna, trei saptamani a fost numai burnita si ceata, udeala in aer, nu vedeai la doi pasi. Daduse un urat peste mine, ca nu mai stiam ce sa fac, nu-mi gaseam locul, turbam. Ma invarteam prin jurul bordeiului, imi gaseam motiv sa fac ceva, sa merg dupa lemne, sa-mi fac niste mancare, dar parca nimic nu avea rost. Si, intr-o seara, cum stateam eu asa afara, in fata bordeiului, vai de capul meu de mahnit, numai ce aud un fasait prin tufisuri si vad o umbra cum se misca pe acolo. Am zis ca-i ursul, o salbaticiune ceva, ca cine putea sa fie in varful muntelui, pe ceata si burnita aia? Am pus mana pe tarnacop. Si-atunci vad umbra cum se opreste langa un bradut. M-am uitat mai bine: o femeie, o maica. Mi-am facut cruce. Cum a putut ajunge pana aici?… Se uita la mine, eu la ea, cu tarnacopul in mana. Parca impietrisem. La un timp, maica se apropie si zice: “Doamne ajuta”. O intreb: “Nu sunteti cumva maica fara nume?”. Ea, c-o voce asa, pierduta: “Nuuu, is o biata maica ratacita pe-aicea…”. Eu stiam deja, de-acuma, tot rostul muntelui, nu ma mai inselai asa usor. Zic: “Nu, n-ai cum sa te ratacesti, ai venit pe-o poteca pe care n-o stie nimeni in muntii astia!…”.
Si-n sinea mea ma tot gandeam ca s-o fi facut Diavolul in chip de maica, ca sa ma ispiteasca. Cand vezi asa, o femeie singura noaptea, in varful muntelui, ce sa mai crezi? Citisem si prin carti despre diavoli care iau infatisari de femeie, de calugarite, tot felul de naluciri… Parca mi-era si frica. Ea era palida la fata si tot venea catre mine. “Da’ de ce tot te dai in spate, de ce te temi?”, zicea. Ma dadeam in spate, spre bordei, si parca simteam ca n-are cum sa-mi faca nici un rau, imi dadeam seama undeva inauntrul meu, dar tot mi-era teama. Cumva n-as fi vrut sa plece, da-mi era si rusine sa-i zic ca mi-e frica. Cand a ajuns mai aproape de mine, maica mi-a soptit: “Ai ispite, nu? Ti-e tare urat aicea, saracutu’ de tine…”. Am lasat tarnacopul jos, mi-a cazut din mana. Ca paralizat am ramas. Si am izbucnit in lacrimi. Am pus capul in piept, si stateam asa, plangand, in fata ei. Eu cred ca nu am plans niciodata in viata in felul asta, cu lacrimi multe. Cand am fost copil poate, nu-mi amintesc. Maica m-a luat pe dupa umeri si m-a dus incet, sa intram in bordei. “Hai la rugaciune”, a zis. “Hai la rugaciune…”, ca o mama.
Doi ani de zile am stat cu ea in sihastrie. M-a primit in bordeiul ei, unul micut, pitit sub o stanca pe langa care trecusem de atatea ori pana atunci. Si acolo a inceput ea sa imi spuna, cate putin, despre ce inseamna rugaciunea “cu toata fiinta”… Trei-patru ore aveam de mers pana la dansa, seara de seara, prin padure. Ajungeam frant de oboseala, uneori numai ca s-apuc sa ma uit la ea cateva clipe. Atat. Si apoi ma intorceam iarasi, cincisprezece kilometri prin noapte. Ea statea doar in metanie si rugaciune. Nu dormea. Parca era total rupta din lumea asta. Si se ruga… cu lacrimi. Plangea la rugaciune acolo, in grota ei, in frig. N-am vazut niciodata ceva mai impresionant, mai sincer. Nu trebuie sa-ti fie rusine niciodata de lacrimile tale, domnule. Niciodata! Patru ani de zile am cautat-o pe maica cea sfanta. Patru ani! Ea este inca acolo…”.

...!!! +

De unde ai scos Moshule povestea asta minunata?.....:)