O marturisire tulburatoare

În prealabil postat de catalin2

Sfantul nectarie nu este ecumenist, doar interpretarea unor citate este in spirit ecumenist, desi se refera la altceva. Fiind o invatatura gresita, unii credinciosi folosesc citate pe care le interpreteaza doar in spiritul invataturii ecumeniste, desi nu au vreo legatura.
Sfantul Nectarie se refera la a-i iubi pe toti oamenii, chiar daca sunt eretici (si chiar pagani). Nu spune deloc sa acceptam si invataturile lor. La asta se refera si Parascheva, ca nu schimbam adevarul pentru dragoste, care e de fapt o parare de iubire. Adica pentru buna intelegere nu adoptam si noi niste invataturi catolice sau protestante, ca sa ne putem uni. Nu e ceva ce spune doar Parascheva, ragasim in multe articole ortodoxe aceasta intelegere.

Cu scuzele de rigoare, partial Off-toppic

@Catalin2

Nu e greu sa observi ca pe forumul nostru crestin ortodox sunt grupuri si grupulete de prieteni; nu poate fi un secret si nici nu e rau. E de asemenea usor sa observi ca, de multe ori, trei sau patru sau N prieteni incearca sa desfiinteze postarile unui forumist sau sa le apere pe ale altuia(cateodata chiar sa le elogieze). Nici asta nu e rau si nici nu e in afara Regulamentului etc. Eu le doresc succes – in continuare – tuturor acelora care procedeaza astfel. (Am vazut asta chiar din primele zile cand am poposit pe forumul crestin ortodox in octombrie 2006 cand aveam user name: Volga).
Nu fac parte din niciun grup; nu ma razboiesc cu nimeni, nu „poposesc” pe forum pentru a „socializa”(as sterge verbul „ a socializa” din limba romana, daca as putea).
De cate ori am scris ceva am facut-o pentru ca am avut impresia (poate gresita) ca pot sa comunic ceva. Asa cum am mai spus, ma repet (dar asta e, nu sunt la panoul de oanoare la „Asa DA”, eu de obicei sunt la rubrica „Asa NU”), nu ma supar si incerc sa nu dau pe afara de mandrie cand, cineva, uitand de unele reguli nescrise ale forumului, gaseste interesanta vreo postare Nastya.

Aici trebuie sa subliniez: ceea ce scriu nu este rezultatul unei aparitii in vis (sau cum se intampla cu domnul din povestea ”Intalnirea unui ateu cu Dumnezeu”pe care am urmarit-o gratie You Tube ) nu e urmarea unei revelatii; de cele mai multe ori sunt citate din scrierile Sfintilor Parinti, citate din Biblie sau cuvinte/invataturi spuse de parintele meu duhovnic. Deci ceea ce am adunat in sufletul meu si in mintea mea, vreme de 23 de ani, din cele spuse, din fata altarului, de catre parintele meu duhovnic.

N-am reusit sa inteleg ce va determina sa vedeti aproape in orice postare de-a mea gandire ecumenista, modernista si contrara/ potrivnica/ defavorabila credintei ortodoxe. Nu, nu va cer sa-mi explicati pentru ca ne apuca Sfarsitul Lumii.

Acum o sa ma refer doar la citatul pe care l-am dat din Sfantul Nectarie pentru sublinia un aspect al gandirii ortodoxe exprimate de un Sfant, un om care a trait in secolul al XX-lea, deci foarte aproape de timpurile noastre.

Un om care a devenit un vestit teolog, un om care a fost la un moment dat episcop, un om care a avut de suferit de pe urma uraciunii omenesti; un om pentru care iubirea si smerenia au fost calitati de capetenie, un om pe care Dumnezeu l-a asezat in randul Sfintilor. Un Sfant ale carui moaste aduna mii de pelerini pentru inchinare.

Citatul respectiv spune totul. Nu inteleg pentru cine ati facut o interpretare, sau talmacire... Sau de ce a fost nevoie de o rastalmacire.

Cine vrea sa inteleaga ce a spus Sfantul Nectarie trebuie doar sa citeasca fragmentul respectiv.
„Explicatia” dvs. este pe alaturi si.... in loc sa indrepte atentia spre ce a spus Sfantul, indreapta atentia spre ce nu a spus Nastya sau spre ce credeti dvs. ca a insinuat Nastya.


Daca Mantuitorul Iisus Hristos ne spune ca cea mai mare porunca este porunca Iubirii, de ce trebuie sa ignorati asta?

Ce inseamna sa iubesti pe Dumnezeu: sa-I indeplinesti poruncile. TOATE.

Deci: daca Il iubesti pe Dumnezeu, nu poti sa nu iubesti adevarul, pentru ca adevarul este Cuvantul lui Dumnezeu ; daca Il iubesti pe Dumnezeu, nu poti sa nu-ti iubesti aproapele; daca Il iubesti pe Dumnezeu, nu poti sa urăsti; daca Il iubesti pe Dumnezeu nu poti sa furi, sa ucizi, sa desfranezi, sa te inchini la idoli etc. etc.

Sintetizand, spune Sfantul Nectarie: << Căci acolo unde este dragoste, este și adevăr, și lumină, iar râvna cea mincinoasă și slava plină de rătăcire sunt vădite și alungate de lumină și iubire.>>

În prealabil postat de AlinB

Mda, acum 2000 ani crestinii se duceau de buna voie sa puna gatul sub secure ca sa-si afirme credinta.

Acum stau acasa la televizor sau merg la picnic pentru ca nu vor sa stea in curtea bisericii.

Si totusi insistam, ca suntem 85, pardon, 87% ortodocsi.

Nu in curtea bisericii, ca sunt destui si acolo, cu mana intinsa, ci sa fie in biserica, la Sf. Liturghie.
Sa nu uitam ce vremuri traim. Ispitele se tin lant, magazinele, nu intamplator, au program de functionare duminica.

<< Crestinismul se adresează celor trei facultăţi ale sufletului:1. cunoaşterea, 2. iubirea şi 3. voinţa.

1. Cunoaşterea Sfintei Treimi, aceasta este viaţa veşnică. (Ioan 17,3).

2. ..”De mă va iubi cineva, poruncile Mele va păzi şi voi veni împreună cu Tatăl şi la el ne vom face locaş" (Ioan 14,23).

3. ..”Iar voi fiţi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru cel ceresc desăvârşit este" (Matei 5,48)
Iată deci cele trei însuşiri sufleteşti: cunoaşterea de Dumnezeu, ca o condiţie a vieţii veşnice; iubirea, o condiţie a îndumnezeirii omului; şi voinţa, o condiţie a desăvârşirii>>

<<E un creştinism defectuos acela care exaltă numai câte una dintre aceste trei însuşiri ale sufletului.

De pildă: creştinismul nu e numai cunoaştere, căci aceasta duce la raţionalism, - la o micşorare a lui pe măsura minţii omeneşti, mărginită şi neajutorată.

Nu e nici numai iubire sau sentiment, căci aceasta duce la misticism, care nu e sănătos, în cele mai multe cazuri, şi sfârşeşte în fanatism.

Nu e nici numai voinţă, căci numai cu această însuşire, se ajunge la activism şi autoritarism, un fel de dictatură în numele lui Iisus.

Prin urmare, câtă vreme facultăţile sufleteşti nu-s unificate în Hristos, omul nu e centrat în jurul lui Dumnezeu, creştinismul său e un creştinism sectar, sau dătător de sectă.>>

(Din invataturile Printelui Arsenie Boca, Rostul incercarilor, Ceva despre cunoasterea de Dumnezeu, Editura „Credinta stramoseasca”, 2008, pag. 55)

[<<Unde ești, Doamne, Lumina sufletului meu, unde ești, Bucuria sufletului meu? De ce m-ai aruncat pe mine de la fața Ta, iar sufletul îmi este atât de îngreuiat? Pentru ce Te ascunzi Tu de mine?”, se lamentează Sfântul Siluan. Într-adevăr, se cuvine să ne întrebăm: pentru ce pierdem noi harul, odată dobândit? Sfântul Siluan deosebește trei cauze: slăbiciunea ontologică a omului, trufia și pedagogia dumnezeiască.>>

<<Acestea fiind spuse, se poate întâmpla ca, în chip încă și mai subtil, Dumnezeu, după ce ni S-a arătat prin intermediul harului Său, „să Se ascundă” iarăși. Și aceasta, pentru o perioadă mai mare sau mai mică de timp. „Voia Ta mi-a dăruit mie harul, și tot voia Ta a fost aceea care mi l-a luat înapoi”, plânge Sfântul Siluan.

Este acesta un chip, pentru Dumnezeu, în tainica Sa pedagogie, de a ne pune la încercare, pentru a Se asigura astfel de credința și de dragostea noastră, și pentru a ne întări în credință și în smerenie; asemenea unei mame care-și învață pruncul să meargă, și Domnul se poate îndepărta pentru o vreme de noi, pentru a ne provoca o nouă înălțare către El.

Un chip, de asemenea, de a învăța sufletele să discearnă mișcările subtile ale Duhului de cele ale vrăjmașului, în lăuntrul lor, să deosebească între darurile naturale de cele ale harului. „Nu se cuvine însă să ne înspăimânte toate acestea, fiindcă Duhul Sfânt, în nesfârșita Sa bunătate, este Cel ce educă sufletele.”>>


<<În toate aceste cazuri, harul nu este niciodată prea departe. Fiindcă Domnul ne iubește prea mult ca să ne dea uitării.
În realitate, ceea ce resimțim noi drept o pierdere a harului este, de cele mai multe ori, nu atât o adevărată părăsire de către Dumnezeu, cât, mai cu seamă, o diminuare a sentimentului subiectiv al prezenței Sale în lăuntrul nostru.

După cum spune Sfântul Siluan, patimile mândriei și păcatele sunt asemenea unor „nori, care acoperă lumina harului și pe cea a milosteniei Dumnezeiești”; însă dincolo de nori soarele nu strălucește cu mai puțină intensitate. Niciodată nu trebuie să ne pierdem curajul.>>] (Să ne rugăm 15 zile cu Sfântul Siluan” – Maxime Egger, editura Sophia, București, 2010)

<<Domnul ne iubeşte fără sfârşit pe noi, păcătoşii, şi dă omului pe Duhul Sfânt, şi prin Duhul Sfânt sufletul cunoaşte pe Domnul şi îşi găseşte fericirea în El, Îi mulţumeşte şi-L iubeşte, şi în marea lui bucurie îi este milă de întreaga lume şi doreşte cu tărie ca toţi oamenii să cunoască pe Dumnezeu, pentru că Domnul Însuşi doreşte aceasta pentru toţi.

Însă, într-adevăr, aceasta este cu putinţă numai prin har, chiar şi într-o mică măsură. Dar, fără har, sufletul e asemenea unui dobitoc.

Cât îmi e milă de oamenii care nu cunosc pe Dumnezeu. Dar noi, creştinii ortodocşi, suntem norocoşi pentru că Îl cunoaştem pe Dumnezeu. Ne-a învăţat Duhul Sfânt. El ne învaţă să-i iubim pe vrăjmaşi.>>
(Sfântul Siluan Athonitul, Intre iadul deznadejdii si iadul smereniei, Editia a IV-a revizuita, Studiu introductiv si traducere: diac. Ioan I. Ica jr., Editura DEISIS, Sibiu, pag. 275)>>


<< Domnul se bucură de sufletul ce se pocăieşte întru smerenie şi îi dă harul Duhului Sfânt.

Ştiu cum un frate sub ascultare a primit pe Duhul Sfânt după șase luni de mănăstire; alții l-au primit după zece ani, iar alții au așteptat patruzeci de ani și chiar mai mult înainte de-a cunoaște harul.

Dar nimeni n-a putut reține acest har, pentru că nu suntem smeriţi. Cuviosul Serafim din Sarov avea douăzeci şi şapte de ani, când a văzut pe Domnul; şi sufletul său L-a îndragit intr-atât pe Dumnezeu, că s-a schimbat cu totul de la dulceaţa Duhului Sfânt; mai târziu, înţelegând că acest har nu mai era cu el, s-a dus în pustie şi a stat vreme de trei ani pe o stâncă rugându-se: Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!

Sufletul care a cunoscut pe Dumnezeu prin Duhul Sfânt se avântă spre El; amintirea Lui îl atrage cu putere şi el uită lumea, iar când îşi aduce aminte din nou de lume, doreşte fierbinte acelaşi har pentru toţi şi se roaga pentru întreaga lume. Duhul Sfânt Insuşi îl atrage să se roage ca toţi oamenii să se pocăiască şi să cunoască pe Dumnezeu, cât de milostiv este. >>

(Sfântul Siluan Athonitul, Intre iadul deznadejdii si iadul smereniei, Editia a IV-a revizuita, Studiu introductiv si traducere: diac. Ioan I. Ica jr., Editura DEISIS, Sibiu, pag. 112-113)

[adam000]

În prealabil postat de N.Priceputu

Strânsa legătură dintre iubire și adevăr o mărturisim mereu, la Sfânta Liturghie, înainte de Crez, când zicem: „Să ne iubim unii pe alții ca într-un gând să mărturisim”.

Deci nu e cu putință rostirea adevărului fără ca mai întâi să ne iubim.
Însă numai așa cum s-a citat mai sus, în unitatea iubire-adevăr-lumină.

Căci adevărul dacă e singur înăbușă iubirea, iubirea singură ajunge să justifice păcatul; iar când se întâmplă așa, atât adevărul cât și iubirea sunt în întuneric.

Intrucat cum poti sa marturisesti (in fata semenilor) ca Il cunosti pe Dumnezeu (care este iubire), ca ii cunosti iubirea Lui, daca nu traiesti iubirea Lui, daca nu iubesti cu iubirea daruita de El pe aproapele (semenul tau)? Cum poti da marturie (arata in mod nemincinos) ca esti urmator, credincios Lui Hristos = adica "crestin", daca nu traiesti cu El, (in/cu/prin) iubirea Lui fata de semeni?