Istoria trecerii de la calendarul niceo-iulian la calendarul iulian indreptat

[ioannistor]

ISTORIA PRESCHIMBARII CALENDARULUI BISERICESC IN CALENDARUL "IULIAN INDREPTAT"

După reforma calendarului făcută de papa Grigorie al XIII-lea (1502-1585) în 1582, ierarhii Bisericii Ortodoxe au reacţionat prin mai multe acte sinodale, amintite în cartea Părintelui Vasilie Sakkas, Problema calendarului, apărută la Mânăstirea Sfânta Treime din Jordanville, America, 1973:

- în 1582, Patriarhul Ieremia al II-lea al Constantinopolului a scris o epistolă Bisericii Ortodoxe a Poloniei, interzicând folosirea noului calendar sub pedeapsa cu excomunicarea.

- în 1583, a avut loc, la Constantinopol, primul sinod pan-ortodox, care a condamnat calendarul papal, prin actul numit Sigilion sau Pecetluire.

- în 1587, are loc un al doilea sinod, la Constantinopol, care condamnă calendarul papal.

- în 1593, are loc un al treilea sinod, la Constantinopol, care condamnă calendarul folosit în Apus.

- în 1670, Patriarhul Dositei al Ierusalimului scria, în Mărturisirea de Credinţă a sa, la pagina 4:

Secolul al XVI-lea a născut patru fiare înfricoşătoare: erezia lui Luther, a lui Calvin, a Iezuiţilor si erezia noului calendar, ce a fost osândită de o hotărâre a Soborului întrunit la Constantinopol, în anul 1593.

Mai departe, Patriarhul Dositei spune:

Prin harul lui Hristos, din vremea Întâiului Sobor A Toată Lumea [Sinodul I Ecumenic] şi până astăzi, Învierea Domnului este prăznuită întotdeauna în duminica de după paştele evreiesc, iar noi nu am avut niciodată nevoie să corectăm modul de calcul al datei Învierii. Aceasta a fost stabilită foarte bine de către Sfinţii Părinţi şi va rămâne veşnic fără de greşeală. În mod greşit, astronomii contemporani ai Vechii Rome au îndepărtat 10 zile din luna octombrie. De altfel, noul lor calendar provoacă multă confuzie şi tulburare.

- în 1827, Patriarhul Agatanghel al Constantinopolului a refuzat să îngăduie orice corectare a aşa-numitului calendar iulian ortodox.

- în 1903, Biserica Ortodoxă Rusă a exprimat următoarea părere: Această schimbare, care modifică ordinea care a fost deja rânduită şi care a fost sfinţită de către Biserică de-a lungul unei perioade atât de mari de timp, va produce, fără îndoială, tulburări în viaţa Bisericii.

- în 1903, Biserica Ortodoxă a Ierusalimului a exprimat următoarea opinie: Orice hotărâre de a modifica calendarul, în favoarea calendarului gregorian, va fi vătămătoare pentru Ortodoxie.

- în 1903, Biserica Ortodoxă a României a decis: Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Autocefale a României este de părere şi propune că trebuie să rămânem unde ne găsim astăzi, pentru că este imposibil să nu încălcăm rânduielile canoanelor dacă am dori să schimbăm sau să reformăm calendarul iulian, pe care Biserica Ortodoxă îl foloseşte de atât de mult timp. Pe lângă aceasta, nu ne este permis să atingem nici chiar cu un deget hotărârile străvechi care însemnează slava Bisericii noastre.


„PECETLUIREA” („SIGILIONUL”) SFÂNTULUI SINOD DE LA 1583

(sau cea mai cunoscută anatemă dată asupra noului calendar)


La anul 1583 Papa Grigorie XIII al Romei, schimbând calendarul iulian, a făcut numeroase presiuni asupra Patriarhului Constantinopolului din acea vreme - Ieremia al II-lea (1572-1579, 1580-1584, 1587-1595), pentru a-l face să urmeze inovarea calendaristică apuseană. Patriarhul în repetate rânduri l-a refuzat şi pentru a pune capăt presiunilor, a convocat un sinod în acelaşi an la Constantinopol, unde au luat parte alături de el şi Patriarhul Silvestru al Alexandriei, Patriarhul Sofronie al Ierusalimului şi mulţi alţii. Acest sinod numit „Pecetluire”, trimis către toate bisericile ortodoxe locale, arată principalele erezii papale şi le declară ca fiind în afara Bisericii Ortodoxe prin anatemizarea celor care le cred şi le practică. Iată întregul text al „Pecetluirii”:

Către toţi creştinii adevăraţi, mădulare ale Sfintei, Catholicesti [Universale] şi Apostoleşti Biserici de Răsărit a lui Hristos din Constantinopol şi din tot locul, har, pace şi milă vouă de la Atotputernicul Dumnezeu.

Nici un pic de tulburare nu a făcut în Corabia din vechime furtuna care s-a ridicat din adâncuri. Şi dacă Domnul Dumnezeu, amintit de Noe, nu ar fi binevoit a potoli apele, nu ar fi fost nici o şansă de salvare a ei. În acelaşi chip şi împotriva Corabiei Bisericii Ortodoxe, ereticii au ridicat un război neîndurător, şi noi am socotit a fi voia lui Dumnezeu de a lăsa urmaşilor prezentul tom împotriva lor, aşa încât hotărârile cele scrise aici să fie fără doar şi poate în apărarea Ortodoxiei noastre. Dar pentru ca documentul să nu fie prea împovărător (greoi) pentru oamenii simpli, am hotărât a-l pune în opt capete lesnicioase, după cum urmează:

Din Vechea Romă au venit anumiţi oameni care au învăţat acolo să gândească latineşte. Dar cel mai rău lucru e că înainte au fost bizantini, născuţi şi crescuţi prin părţile noastre; dar nu numai că şi-au schimbat credinţa, dar au şi ridicat război Ortodoxiei şi adevăratelor dogme ale Bisericii de Răsărit şi s-au răzvrătit împotriva lui Hristos Însuşi, împotriva dumnezeieştilor Apostoli şi Sfintelor Sinoade ale Sfinţilor Părinţi care ni le-au lăsat. Drept pentru care i-am tăiat ca nişte mădulare putrede şi

HOTĂRÎM

I. Orişicine nu ar mărturisi cu inima şi cu gura că este mădular al Bisericii de Răsărit botezat ortodox şi că Sfântul Duh purcede numai de la Tatăl fiinţial şi ipostatic, aşa cum Hristos spune în Evanghelie, ci Duhul purcede de la Tatăl şi de la Fiul în acelaşi timp, unul ca acesta să fie lepădat afară de Biserică şi să fie anatema.

II. Orişicine nu ar mărturisi că în taina Sfintei Liturghii, laicii trebuie să se împărtăşească odată cu cele două sfinte părţi, a Preasfântului Trup şi a Preasfântului Sânge, ci să spună că este de ajuns a primi numai trupul pentru că sângele este inclus, chiar dacă Hristos le-a sfinţit separat şi le-a dăruit fiecăruia din Apostoli, unul ca acesta să fie anatema.

III. Orişicine ar spune că Domnul nostru Iisus Hristos la Cina cea de Taină a folosit azime ca şi evreii şi nu pâine dospită, unul ca acesta să fie departe de noi şi sub anatemă ca unul ce gândeşte ca un evreu şi vrea să introducă doctrina lui Apolinarie şi a armenilor în Biserica lui Hristos, cu a Cărui încuviinţare îl dăm de două ori anatemei.

IV. Orişicine ar spune că atunci când Hristos Dumnezeu va veni să judece lumea, El nu va veni să judece sufletele împreună cu trupurile, ci numai să hotărască asupra trupurilor, să fie anatema.

V. Orişicine ar spune că atunci când mor, sufletele creştinilor care s-au pocăit în această viaţă dar nu şi-au câştigat mântuirea merg în Purgatoriu - care este un basm grecesc - unde focul şi chinurile îi purifică, şi ei cred că nu sunt chinuri veşnice - aşa cum credea blestematul Origen - şi dau din această pricină slobozire păcatelor, pe unii ca aceştia îi dăm anatemei.

VI. Orişicine ar spune că Papa e capul Bisericii şi nu Hristos Dumnezeu, şi că Papa are autoritatea de a trimite în Rai prin scrisorile sale, şi că poate ierta păcatele prin plata indulgenţelor, unul ca acesta să fie anatema.

VII. Orişicine nu ar urma hotărârile Bisericii statuate în cele Şapte Soboare Ecumenice şi Sfintele Paşti socotite pentru a le urma, ci vrea să urmeze noua invenţie a pascaliei şi a noului calendar al astronomilor atei papişti, şi vor să răstălmăcească şi să distrugă dogmele şi tradiţia Bisericii care noi le-am moştenit de la Sfinţii Părinţi, anatema unora ca aceştia şi să fie îndepărtaţi de Biserică şi de împărtăşirea credinţei.

VIII. Rugăm pe toţi binecredincioşii ortodocşi: rămâneţi în credinţa strămoşească ce-aţi învăţat-o până acum, în care v-aţi născut şi crescut, şi când vremurile o vor cere, vărsaţi-vă sângele pentru a păstra credinţa moştenită de Sfinţii Părinţi. Luaţi aminte la cele scrise mai înainte şi credeţi că Hristos vă va ajuta să le împliniţi. Fie ca umila noastră binecuvântare să fie cu voi cu toţi. Amin.

Semnăturile ierarhilor:

† Ieremia al Constantinopolului

† Silvestru al Alexandriei

† Sofronie al Ierusalimului

dimpreună cu tot soborul episcopilor prezenţi în Sfântul Sinod

Anul 1583 de la naşterea Domnului, indictionul 12, 20 noiembrie.

(„Pecetluirea” a fost găsită în manuscris în Codexul 772 din biblioteca Mănăstirii Sf. Pantelimon şi în mss. Codex 285 în chilia “Imnul Acatist” din Schitul Kapsocalivia din Sfântul Munte Athos. În România a fost pentru prima dată publicat la Bucureşti în anul 1881 în revista “Biserica Ortodoxă Română” nr.12, de arhimandritul rus Porfirie Uspenski, care l-a copiat dintr-un manuscris al bibliotecii Mănăstirii Sinai.)

Si daca in 1827 Patriarhul Agatanghel al Constantinopolului a interzis orice indreptare a calendarului iulian, cum tam-nesam, ereticului Meletie Metaxakis i s-a casunat dintr-o data facand abstractie de toate anatemele Sinoadelor Ecumenice si Pan-Ortodoxe pe calendarul niceo-iulian si a venit cu propunerea astronomilor latini necredinciosi facuta de acestia inca de la 1583 de a adauga un numar de zile la calendarul Bisericii, motivand ca este inexact din punct de vedere stiintific/astronomic?

Dar de cand, oameni buni, stiinta are un caracter absolut si propovaduieste adevaruri neschimbabile o data pentru totdeauna?! Stiinta este o facatura a oamenilor si, ca toate facaturile mintii omenesti, este INEXACTA PRIN EXCELENTA SI PRIN EA INSASI.

Deci argumentele de ordin religios trebuie sa prevaleze intotdeauana celor de ordin stiintific/astronomic, iar decizia umflatului de Meletie Metaxakis de la conferinta heterodoxa din mai-iulie 1923 de la Constantinopol este nula de drept si de facto, dupa cum, oricine urmeaza calendarul propus de acel mason, ce a modificat datele tinerii sarbatorilor celor cu data fixa, asa cum se gasesc ele statuate in Mineiul Sfintei Biserici, este CU TOTUL SI CU TOTUL IN AFARA BISERICII. Fie ca se supara sau nu pe mine, pacatosul, acesta este adevarul, nu al meu, ci propovaduit chiar de Sfintii Parinti ai Bisericii.

[ioannistor]

Partea 1 - Sursa: http://logos.md/2007/12/21/istoria-s...bisericesc-ii/

Partea a 2-a:

Latinii, care în adîncul lor sunt constienti de minciuna în care trãiesc, au gãsit de cuviintã a învãta cã diferentele lor fatã de Biserica Ortodoxã sunt nesemnificative. Aceasta se face ca o consecintã a tãcerii asupra adevãratei lupte pe care o duc împotriva Traditiei Ortodoxe care la rîndu-i se apãrã prin culmi dogmatice si adîncimi duhovnicesti în care latinii se împotmolesc.
Ei învatã cã sigura diferentã între noi si ei e nesupunerea canonicã, iar în ceea ce priveste diferentele dogmatice, sunt numai neîntelegeri din cauza formulãrilor incomplete. Ei au adaptat astfel uniatia, încît nu cer nimãnui convertirea imediatã, schimbarea credintei si a vietii, ci îi acceptã pe rãsãriteni numai dacã se supun Papei. Ei cred cã acest asalt pasnic este menit pentru a paraliza orice rezistentã ortodoxã. Aceastã vicleanã politicã a lor are înlãuntru o psihologie diabolicã. Ei stiu cã de pot convinge proprii credinciosi cã nimic esential nu îi desparte de ortodocsi, îi tin legati de turmã; iar dacã reusesc sã ne convingã cã ceea ce ne separã e nesemnificativ, ne cîstigã si pe noi, prin sufletele cãldicele care dintotdeauna au stiut de frica puterilor lumesti si sunt impresionati de marile scenarii.
Victimele acestei propagande latine sunt în cea mai mare parte teologii laici care au studiat, prin diverse burse sau doctorate, în mediul Apusean rationalist-iluminist, care i-a convins cã pentru a supravietui într-o lume a compromisurilor trebuie sã renunte la afirmarea adevãrurilor "grosolane si supãrãtoare" si sã se facã întelesi prin finetea filozofiei teologice reconciliante si împãciuitoare. Printr-o repetare frecventã si amestecatã a acelorasi cuvinte, unii ca acestia reusesc ca cea mai monstruoasã minciunã sã parã naturalã. Toate acestea se întîmplã cînd cei mai multi dintre credinciosii nostri de-abia s-au trezit din betia comunismului si astãzi sunt în pericol de a primi ideea cã drãgutii de catolici îmbrãcati în blãnuri de miel sunt într-adevãr tratati prea crud de noi, cã sunt fratii nostri neîntelesi de care am stat despãrtiti prea mult timp datoritã unor motive istorice neînsemnate.
Iatã de ce papistasii îsi pãstreazã cu tãrie titulatura de "Bisericã Apuseanã" si spun cã "nu sunt o bisericã doar cu numele, ci în realitate pãstreazã, în ciuda schismei si a devierilor dogmatice, harul preotiei si al tainelor."
Ei se bazeazã în afirmatiile lor pe urmãtoarele argumente:
1. Biserica Apuseanã a pãstrat succesiunea apostolicã în sacerdotiu.
2. Biserica Ortodoxã acceptã botezul romano-catolic prin stropire, de vreme ce nu reboteazã pe cei care vin la ei. Aceasta înseamnã, spun ei, cã Biserica Ortodoxã recunoaste validitatea tainelor catolice si apostolicitatea "Bisericii Apusene".
3. Nu existã, spun ei, o hotãrîre clarã a vreunui Sinod Ortodox care sã caracterizeze Biserica Apuseanã ca ereticã si deci despãrtitã de Una, Sfîntã, Soborniceascã si Apostoleascã Bisericã a lui Hristos.
4. În vechile documente patriarhale oficiale adresate Papei, biserica apuseanã este numitã "Bisericã", ceea ce înseamnã cã astãzi e recunoscutã ca fiind în esentã Bisericã de patriarhii care le-au scris.
Haideti sã vedem cît de stabile sunt argumentele lor si care este actuala pozitie a Bisericii Ortodoxe în aceastã problemã, pentru a putea contracara pãrerile iresponsabile care abundã în teologia actualã.
Poate fi real faptul cã apusenii au pãstrat succesiunea apostolicã în hirotonie? Vorbind de succesiunea apostolicã, nu e suficient cã noi ca ortodocsi putem demonstra continuitatea si neruperea firului ce ajunge la noi de la Mîntuitorul prin Sf. Apostoli. Biserica lui Hristos nu rãmîne în litera legii, pentru cã Duhul suflã oriunde voieste. Sã luãm asadar mãrturiile ce sunt clare si de nezdruncinat. Dacã cei ce hirotonesc nu au dreapta credintã, hirotonia nu e validã, si nu putem vorbi de succesiune apostolicã si har (Canonul 68 Apostolic). Nu ne îndoim cã punerea mîinilor episcopului dreptcredincios asupra pretendentului, transmite întreg harul Prea Sfîntului Duh. Oare Duhul Sfînt se pogoarã acolo unde e necredintã? Unde sade erezia?

Iatã ce spunea Sfîntul Vasile celor din Nicopole: "Eu nu voi numãra vreodatã cu adevãratii preoti ai lui Hristos, pe acela ce s-a hirotonisit si a luat purtarea de grijã a norodului din spurcatele mîinile ereticilor, spre spurcarea Dreptslãvitoarei Biserici."
Canonul 68 al Sfintilor Apostoli spune: "Dacã vreun Episcop, sau Presbiter, sau Diacon ar primi a doua hirotonie de la oarecine, sã se cateriseascã si el si cel ce l-a hirotonisit. Fãrã numai de ar dovedi, cã de la eretici are hirotonia. Cã cei ce de unii ca acestia sunt botezati, sau hirotonisiti, nici credinciosi, nici Clerici este cu putintã a fi. [ref. Apost: 46, 47; Sobor 1: 8; Sobor 2: 7; Sobor 6: 95; Cartagina: 57, 77, 101]"
Ce valoare are în acest caz numai un ritual apostolesc de punere a mîinilor, acolo unde din cauza ruperii de Bisericã prin erezie, Sfîntul Duh s-a depãrtat? Sfîntul Ciprian al Cartaginei a spus: "Unde este episcopul acolo este Biserica." Legãtura de nezdruncinat dintre Bisericã si episcop are la temelie chipul unirii lui Hristos Mirele cu Mireasa Bisericã. Atîta timp cît Biserica crede în capul Hristos, rãmîne Bisericã, iar episcopul cît rãmîne în dreapta credintã mãrturisitã la hirotonie si se aflã într-un Sfînt Sinod, rãmîne al Bisericii. Catolicii s-au spãimîntat de acest adevãr si au nãscocit în jurisdictia lor un canon care spune: "Un episcop hirotonit valid poate face la rîndu-i hirotonii valide." Dar Sfintii Apostoli si-au "validat" continuitatea tocmai prin mãrturisirea dreptei credinte si rãmînerea în sobornicitate, de aceea un episcop hirotonit valid (pînã în 1054) îsi rupe firul continuitãtii prin cãderea în eresul infailibilitãtii, continuînd a face hirotonii nevalide în biserica acefalã în care se aflã.
Cel de-al doilea argument catolic pentru a demonstra cã Papalitatea este Biserica Apostolicã, este considerat cel mai "greu" din toate teoriile lor: "Ca si Bisericã, ei spun, ortodocsii nu reboteazã catolicii ce vor sã devinã ortodocsi, ceea ce înseamnã cã preotia si tainele catolice sunt reale si valide."
Cu cîtã superficialitate este trasã aceastã concluzie! Dacã acest argument ar fi adevãrat, atunci ar trebui sã acceptãm cã si arienii si macedonienii nu sunt eretici, de vreme ce Biserica a primit pentru o vreme si botezul lor. Dar departe de noi aceastã blasfemie! Botezul ereticilor si al schismaticilor nu este botez. Tine doar locul Botezului si nu-l înlocuieste desãvîrsit decît numai atunci cînd prin iconomie Biserica îl primeste. "Un Domn, o Credintã, un Botez" învatã Sf. Apostol Pavel (Efes. 4,5). Si Sinodul Local de la Cartagina, primit de Sinodul Sase Ecumenic, explicã: "Pentru ca Biserica cea Universalã sã fie una si adevãratul Botez sã fie unul, cum se poate ca si ereticii si schismaticii sã aibã adevãratul Botez de vreme ce ei nu sunt în Biserica Universalã, ci s-au tãiat prin ereziile lor? Iar dacã botezul ereticilor si schismaticilor este adevãrat si Botezul Bisericii Ortodoxe este de asemenea adevãrat, atunci nu este un singur Botez dupã spusele Sf. Pavel, ci douã, ceea ce este absurd."
De asemenea, Sfîntul Vasile cel Mare în ale sale canoane nu acceptã botezul schismaticilor: "Cã necuviinta de acolo este arãtatã si vãzutã tuturor celor ce cît de putin stiu a socoti. Cei catari (curati) si ei sunt din cei dezbinati. Dar însã s-a pãrut celor din început, celor împreunã cu Ciprian zic, si cu Firmilian al nostru, pe toti acestia a-i supune unei hotãrîri. Pe cei curati [cataristi], si înfrînati [engratisti], si idroparastati, si apotactisti (adicã de sinesi lepãdati de la Catholiceasca[*] Bisericã). Cãci începutul despãrtirii s-a fãcut prin dezbinare. Iar cei ce s-au dezbinat de Bisericã, nu au mai avut Harul Duhului Sfînt peste dînsii. Cã a lipsit împãrtãsirea, pentru cã s-au întrerupt urmarea. Cã cei întîi ce s-au depãrtat aveau hirotoniile de la Pãrinti, si prin punerea mîinilor lor peste ei, aveau darul cel duhovnicesc. Iar cei ce s-au rupt fãcîndu-se mireni, nici de a boteza, nici de a hirotoni nu au avut putere, nici de a putea da altora Harul Sfîntului Duh, de la care ei au cãzut. Pentru aceasta ca niste botezati de mireni cei de dînsii botezati, au poruncit (Pãrintii) ca venind la Bisericã, cu adevãratul Botez al Bisericii de a doua oarã sã se curãteascã." (Canonul I al Sf. Vasile) (va urma)

[ioannistor]

Partea a III-a

Putin mai jos în acelasi text se aratã cu claritate cugetul Bisericii atunci cînd Sf. Pãrinte afirmã cã botezul, nu numai al ereticilor ci si al schismaticilor este invalid, adicã fãrã har si sfintenie. Oricum, din motive de iconomie se îngãduie a fi primiti schismaticii în Bisericã dupã ce se leapãdã de schismele lor. Dar pentru a discerne în astfel de cazuri Sf. Vasile aratã pogorãmîntul: "Dar fiindcã cu totul s-a pãrut oarecãrora din cei din Asia, pentru iconomia multora sã se primeascã botezul [al schismaticilor] lor. Fie primit. Cã mã sfiesc ca nu cumva întîrziindu-i cu Botezul sã-i întîrziem întru ale mîntuirii prin aceastã asprime a îndelungãrii. Iar dacã aceia pãzesc Botezul nostru, aceasta pe noi sã nu ne înduplece. Cã nu suntem vinovati a le da lor har, ci a stirbi observatia cu scumpãtatea Canoanelor."

De aici înainte este neîndoielnic faptul cã Sf. Pãrinti considerau botezul ereticilor si al schismaticilor ca fiind inexistent. Cînd în anumite circumstante se hotãrau sã nu-l repete, nu era vorba de schimbarea rînduielilor, ci de faptul cã printr-un act de iconomie botezul mincinos al schismaticilor si ereticilor obtinea adevãrata valoare: sfintire, putere si har doar prin intrarea penitentului în Biserica Ortodoxã, care dacã ar fi rãmas în afara ei, nu ar fi primit nici una din harisme. Sã nu uitãm cã aceste pogorãminte nu erau luate decît în sobor si pentru o perioadã de timp lãsatã spre îndreptare.

Mai mult, Sf. Vasile spune despre schismatici: "Iar cel al înfrînatilor [botez] se cade noi a-l întelege lucrare rea. Cãci ca sã-i facã pe ei neprimiti Bisericii, s-au apucat de aici, sã întîmpine mai înainte cu însusi al lor botez. De unde si-au stricat si obisnuirea lor" pentru cã "si-au nãscocit osebit botez, schimosind predanisirea ceea ce este la Botez[1]". "Deci socotesc, fiindcã nimic este pentru dînsii, zic, arãtat se cade nouã a lepãda botezul lor. Si de ar fi luat cineva de la dînsii pe acela, venind la Bisericã, sã-l boteze."

Sfîntul Ioan Gurã de Aur grãieste: "Nu lãsa ca înselãciunea ereticilor sã te amãgeascã, o cititorule; deoarece ei au botez, dar nu au luminare; ei îsi boteazã trupurile dar sufletele lor nu primesc luminare" (Omilia "La început a fost Cuvîntul"). Asemenea si Sf. Leon: "Nici un eretic nu poate da sfintire prin taine" (Epistola cãtre Nicetas) si Sf. Ambrozie: "Botezul celor rãu cinstitori de Dumnezeu nu sfinteste" (Cãtre catehumeni).
Totusi ne putem întreba de vreme ce ereticii nu au botez, de ce în Sinoadele Sase si Sapte Ecumenice s-au acceptat botezul unor eretici ca arienii si macedonienii? Iatã cum rãspunde la aceastã întrebare Sf. Nicodim Aghioritul: "Pentru ca sã se facã dar lesne de înteles dezlegarea nedumeririi acesteia, este trebuintã a sti cineva mai-nainte, cã douã feluri de chivernisire, si de îndreptare, se pãzesc în Biserica lui Hristos. Un fel se numeste scumpãtatea, iar celãlalt, se numeste iconomie si pogorãmînt. Cu care chivernisesc mîntuirea sufletelor iconomii Sfîntului Duh, uneori cu unul alteori cu altul. Deci Sfintii Apostoli în Canoanele lor cel mai-nainte zice, si toti pomenitii sfinti, au întrebuintat scumpãtatea, si pentru aceasta desãvîrsit leapãdã botezul ereticilor; Iar Soboarele acestea douã de toatã lumea, au întrebuintat iconomia, si botezul arienilor si al macedonenilor l-au primit, si al altora; Iar pe al evnomianilor, si al altora încã, nu l-au primit. Pentru cã, mai ales în vremea Soborului al 2-lea arienii si macedonenii erau în putere, si nu numai cã erau multi întru multime, ci aveau si mari puteri lîngã împãrati, si pe lîngã stãpînitori, se aflau si la senat. Drept aceea, întîi pentru ca sã-i tragã la dreapta slãvire, si sã-i îndepãrteze mai lesne de eres, si alta pentru ca sã nu se întîmple mai mult sã-i sãlbãticeascã asupra Bisericii si asupra crestinilor, si rãul mai rãu sã se facã, au iconomisit lucrul asa, Dumnezeiestii Pãrinti aceia iconomisindu-si cuvintele lor cu judecatã [Psalm 111: 5]."[2]
Trebuie sã discernem aici faptul: dacã Biserica din motive de iconomie a primit la un anumit timp si pentru un anumit timp botezul ereticilor, aceasta nu înseamnã validarea credintei lor si cã botezul este valabil de la început pînã la sfîrsit. Iconomia zice: chiar forma întreitei afundãri în numele Sfintei Treimi - fãcutã chiar de preot - nu-l sfinteste [3] pe eretic sau schismatic atît timp cît acesta nu face lepãdãrile verbale de eres, nu e primit în Bisericã ca drept-mãrturisitor al Crezului Ortodoxiei, si nu este apoi miruns. Atunci si numai atunci, prin mila sfintitoare a Bisericii i se dãdea adevãrata valoare botezatului, care pînã atunci nu avea decît o formã nelucrãtoare si neconfirmatã a botezului. Dar acel timp al iconomiei a trecut, asa cã acum acrivia Sfintelor Canoane trebuie sã preia cîrma Bisericii.
Dar si Grigorie Teologul într-un glas cu sfintii cei mai-nainte pomeniti, zice în Cuvîntul cel la sfîntul Botez, despre arieni si macedonienii care se catehizau: "Iar de schiopãtezi încã, si nu primesti deplinãtatea Dumnezeirii Fiului si a Duhului, cautã pe altul sã te boteze, sau mai bine zice, sã te înece [afunde] în apa botezului, fiindcã eu nu am voie a despãrti Dumnezeirea Fiului, si a Duhului, de Dumnezeirea Tatãlui, si a te face mort, de vreme ce se cuvine a doua oarã a te naste prin Botez. Încît nici darul Botezului sã nu-l aibã, nici nãdejdea care se naste prin Botez, pierzînd prin împutinarea slãvirilor ale Celui de-o-fiintã si chipul mîntuirii sale. De vreme ce pe oricare din cele trei Ipostasuri o ai pogorî din aceasta, si pe sine te lipsesti de deplinãtatea cea prin Botez."
Este bine a sti cã la început Biserica boteza pe catolicii convertiti la ortodoxie. Avem ca mãrturie Conciliul Papal de la Roma din 1215 care consemneazã în al patrulea canon cã ortodocsii nu liturghiseau acolo unde latinii au fãcut messa înainte, pînã nu sfinteau locul cu aghiasmã, si cã botezau pe cei ce veneau la dreapta credintã chiar dacã aveau botezul latin. Cum de atunci, cînd latinii de la începutul cãderii în erezie erau botezati cînd veneau la ortodoxie si acum cînd sunt depãrtati cel mai mult de adevãrul de credintã si merg din erezie în erezie, sã fie primiti doar prin mirungere?
"Deci pentru cã ereticii aceea pãzeau chipul Apostolescului Botez - spune Sf. Nicodim - Canoanele acelor douã Soboare, i-au primit ca botezati. Si nu numai pentru aceasta, ci si pentru iconomie, precum am zis. Cã de le-ar fi lipsit iconomia, negresit nu ar fi stãtut împotriva Apostolestilor Canoane, care poruncesc dimpotrivã, adicã sã nu primim botezul ereticilor. Toatã teoria, care pînã acum o am fãcut aici, nu este de prisos, mai ales este si prea de nevoie, de obste adicã pentru toatã vremea, iar mai ales pentru ziua de astãzi, pentru gîlceava cea mare, si prigonirea cea multã, ce se face pentru botezul Latinilor, nu numai între noi si Latini, ci si între noi si între cei de o cugetare cu Latinii. Deci urmînd celor zise fiindcã locul Apostolescului Canon o cere, zicem cã botezul Latinilor este botez mincinos. Si pentru aceasta, nici dupã cuvîntul acriviei nu este primit, nici dupã cuvîntul iconomiei. Nu este primit dupã cuvîntul acriviei, întîi pentru cã sunt eretici. Si cum cã Latinii sunt eretici nici o trebuintã este acum sã arãtãm, vreo dovadã. Cã însusi aceasta, cã avem atîta urã, si atît întoarcere, iatã atîtea veacuri, despre dînsii, este arãtatã dovadã, cã ca pre niste eretici îi urîm, adicã precum si pe arieni, sau pe savelieni, sau pe macedonienii cei luptãtori de Duh."[4]
Cãci iconomia are mãsuri si hotare, si nu este vesnicã si nehotãrîtã. Pentru aceasta si Teofilact al Bulgariei zice: "Cel ce face ceva dupã iconomie, nu chiar ca un lucru bun, face aceasta: Ci ca un lucru trebuincios la o vreme." (Tîlcuirea cãtre Galateni la cap 5 stih 11).
"În destul am iconomisit", zice si Grigorie Teologul în Lauda cea cãtre Atanasie, "nici socoteala cea strãinã primindu-o, nici pe a noastrã stricîndu-o, care [de n-ar fi asa] cu adevãrat rea iconomie s-ar numi". Cu adevãrat rea iconomie este aceasta, cînd printr-însa, nici pe Latini nu putem a-i întoarce, si noi cãlcãm acrivia sfintitelor Canoane si primim botezul mincinos al ereticilor." "Cã a iconomisi se cuvine unde nu se face cãlcare de lege", zice Dumnezeiescul Hrisostom.[5]

[ioannistor]

Partea a 4-a:

Sfîntul Marcu Eugenicul [6], mitropolitul Efesului (+1444), singurul apãrãtor al Ortodoxiei la sinodul "unionist" de la Ferrara-Florenta (1438-1439) vorbeste despre pogorãminte: "Credinta noastrã este dreapta mãrturisire a Pãrintilor nostri. Cu ea, noi nãdãjduim sã ne înfãtisãm înaintea Domnului si sã primim iertarea pãcatelor; iar fãrã de ea, nu stiu ce fel de cuviosie ne-ar putea izbãvi de chinul cel vesnic... În materie de credintã nu existã concesie. Chestiunile credintei nu admit iconomia. Asta ar fi egal cu a spune: Taie-ti capul si du-te unde vrei."
De ce a lãsat Dumnezeu sã cadã latinii într-o asemenea înselare? Rãspunsul nu poate veni decît privind la teologia lor îndepãrtatã de trãirea Sfintilor Pãrinti, la lepãdarea ce-au fãcut-o "ruginitelor" Canoane, apostazii care le-au adus mintile la zãmislirea unui dumnezeu nou, cu acelasi chip dar cu altã fire, un dumnezeu "evoluat" ce corespunde trufiei credintei apusene.
Sfîntul Teodosie cînd a dat rãspunsul împãratului Atanasie (491-518) împotriva eresului lui Eutihie[7] nu a cãutat sã-l impresioneze cu multa teologie, ci l-a potolit prin tãria credintei si pãstrarea predaniilor Sfintilor Pãrinti: "Cînd aceste douã ne stau în fatã, împãrate, adicã, ori cu urîciune voind a vietui fãrã de minte, ori a muri cu cinste, urmînd dogmelor celor drepte ale sfintilor, sã stii cã moartea mai mult o cinstim, pentru cã nu primim dogmele cele noi, ci urmãm asezãmintelor pãrintilor celor care au fost mai înainte; iar pe cei care voiesc a nãscoci altele, pe aceia cu dreapta credintã îi lepãdãm si îi dãm blestemului si din cei hirotoniti de cei fãrã de minte, nu primim pe nici unul... Drept aceea, noi nicidecum nu voim nu numai sã grãim, dar nici sã gîndim ceva împotriva sfintelor soboare a toatã lumea."[8]

Chiar si acum, cînd într-un mod arbitrar si neîntemeiat, în zilele noastre latinilor li se face doar mirungerea, nu aratã chiar si numai aceasta pecetluire - "Pecetea Darului Sfîntului Duh" - hula lor fatã de Sfîntul Duh si cã sunt îndepãrtati de Bisericã? Paradoxul e cã si ortodocsii care se leapãdã si trec la catolici primesc doar mirungerea. De ce? Pentru cã ei ne considerã la fel de cãzuti din har.
Înselarea zilelor noastre constã în faptul cã se considerã cã prin mirungerea catolicilor si protestantilor se face valid botezul acestora primit din schismã si erezie, dar se omite faptul cã acel botez nu este nici apostolic fãcut în numele Sfintei Treimi (din cauza Filioque) si nici canonic prin stropire sau turnare. Înselarea aceasta premerge unei gîndiri teologice scolastice care considerã Taina Mirungerii a fi suficient de împlinitoare pentru a acoperi lipsa persoanei Sf. Duh de la botezul papistas.

O tainã nu substituie altã tainã. Blasfemie ar fi dacã ne-am închipui mãcar cã Hristos în dragostea fatã de fãpturã, ar lua chip în cel nebotezat dacã acesta s-ar împãrtãsi cu Sfîntul Trup si Sînge. Putem cu adevãrat spune cã prin adevãratul Botez se sãdeste sãmînta luminoasã, prin Mirungere se adapã virtutile iar prin Cuminecare se desãvîrsesc roadele. Dacã nu este sãmîntã, ce uzi ca sã creascã si ce sã rodeascã? Tainele sunt înlãntuite dar nu complementare, se înrîuresc dar nu se înlocuiesc una pe cealaltã.
Prin toate cele de mai sus am vãzut cã Sfintii Pãrinti într-un cuget mãrturisesc cã ereticii si schismaticii s-au rupt de harul de viatã dãtãtor al Sfîntului Duh, si cã ceea ce apostatii numesc "bisericã" este în realitate un trup mort care pãstreazã semnele exterioare adevãratei Biserici. Ar fi pentru noi ortodocsii o blasfemie sã-i considerãm pe Apuseni - care se fac vinovati (prin sistemul de erezii dogmatice, canonice, eclesiale) de cea mai mare schismã din istoria Bisericii - ca avînd valide preotia si sfintele taine.
Dacã mai este vreo nevoie pentru cineva de a arãta cã papismul nu este altceva decît o organizatie socialã de eretici, lipsiti de Adevãr, de Sfinte Taine si de Harul Duhului Sfînt, vom continua, cu ajutorul lui Dumnezeu cel în Treime închinat, sã aducem încã douã argumente ce contrazic supozitiile cã de vreme ce nici un Sinod nu a anatemizat fãtis papalitatea si în corespondenta vremii diferiti patriarhi ortodocsi îi numeau Bisericã a Romei sau Bisericã Apuseanã, înseamnã cã în mod tacit sunt recunoscuti ca fiind Biserica lui Hristos.
Rãmînem uluiti cîtã orbire trebuie sã ai ca sã crezi acestea din urmã! Sã ne întrebãm ce s-a întîmplat în 1054. Este adevãrat cã Ortodoxia nu a excomunicat papalitatea. Ci atunci papalitatea arogantã a excomunicat Ortodoxia. Ce vor mai mult catolicii? Ce act oficial poate fi mai temeinic decît acesta? Ce altceva poate deschide o prãpastie mai mare între Bisericã si Papism? Latinii au lovit Biserica, dar si-au arãtat prin aceasta intentiile reale. Scena de teatru a delegatilor apuseni în altarul Sfintei Sofia a fost oficializarea, confirmarea despãrtirii apusenilor de Bisericã. Mai este nevoie de vreun alt act oficial? Nimeni nu l-a dat afarã pe Iuda din cei doisprezece Apostoli. A plecat singur, în noapte. Nimeni nu l-a excomunicat. S-a excomunicat singur.
Existã douã tãlmãciri pentru actul latin de lepãdare a Bisericii Ortodoxe: Ori biserica apuseanã este cu adevãrat Biserica lui Hristos, ceea ce înseamnã cã Ortodoxia este anti-ortodoxã, ereticã si schismaticã; ori Biserica Ortodoxã este adevãrata Bisericã, ceea ce-i pune pe apuseni în rîndul ereticilor rupti de Hristos. Pentru un drept-credincios nu existã cale de mijloc. Biserica este Una. Drept aceea, doar una dintre cele douã înceteazã a mai fi Bisericã dupã 1054. Fiecare crestin nu are decît sã-si cerceteze constiinta si sã aleagã. Cei care rãmîn ortodocsi automat renuntã la papism.
Sinoadele ortodoxiei s-au strîns atunci cînd anumite întrebãri sau disensiuni se ridicau împotriva credintei. De aceea în întreaga istorie a Bisericii Ortodoxie de dupã Schismã nu s-a pus problema despãrtirii papale. Chiar si participantii rãsãriteni de la conciliul tîlhãresc de la Florenta (1439) erau constienti cã au semnat un act de trãdare[9]. Messele latine nu erau doar considerate lipsite de continut, ci ca o ierosilie într-un ritual satanic. Pentru aceasta ortodocsii fãceau mai întîi sfintirea apei pentru a curãti locul unde au slujit catolicii. Nici un latin convertit nu era primit fãrã a i se face botezul. Cine din Biserica Ortodoxã si în ce timp a protestat împotriva acestor rînduieli ale Sfintilor Pãrinti? De ce sã se ridice cineva? Era o convingere soborniceascã cã toatã papalitatea nu este Bisericã. De ce asadar sã fie nevoie de sinod? Ce sã mai dezbatã un sinod ortodox? Ceva ce era deja hotãrît si de toti soborniceste împlinit? Ceva despre care nimeni nu avea nici cea mai micã îndoialã? Latinii erau socotiti ca despãrtiti de Bisericã, despãrtiti de trãirea ei, de metanoia Sfintilor Pãrinti, de dogmele, teologia si viata ortodoxã. Cum puteau cei din vechime, cînd mãrturiseau în crez o bisericã si nu douã, a gîndi mãcar despre catolici ca la o Bisericã sorã?
Din aceastã pricinã aproape nici un sinod nu a dezbãtut dacã papalitatea este sau nu Bisericã, ci Pãrintii s-au preocupat mai ales de a opri expansiunea Apusului si de a gãsi noi oprelisti în calea invaziei eretice.
Totusi pentru a vãdi drept basme cîrtelile latine, am pus la începutul articolului hotãrîrea Sinodului de la Constantinopol întrunit de Patriarhul Ieremia al II-lea la anul 1583, care nu ne îndeamnã la nici un cuvînt de prisos. Dacã pînã în acel an toate cele ale apusenilor erau socotite erezii si tratate cu anatemele de rigoare, cu atît mai mult ar trebui astãzi, cînd pan-erezia lor naste o asa vîltoare în care multi au fost lesne prinsi.
Nici protestantii din acea vreme nu s-au lãsat mai prejos în încercarea de a realiza o aliantã antipapalã. Astfel în anul 1576 luteranii din Tübingen au scris patriarhului Ieremia al II-lea afirmînd cã luteranismul este adevãrata credintã si cã vor sã se uneascã cu ortodocsii. Pentru a-si sustine cele afirmate ei alãturau scrisorii "Mãrturisirea de la Augsburg" din 1530 si articole ale credintei lor, cerîndu-i patriarhului sã-si spunã pãrerea.
Patriarhul le-a trimis o primã scrisoare în care le spunea: "rãspunzînd, nu vã vom spune nimic de la noi, ci din cele Sapte Sinoade Ecumenice, cu care scrieti cã sunteti de acord. Vom vorbi urmînd învãtãtorilor si teologilor nostri, pentru cã Duhul Sfînt a vorbit prin ei. Învãtãturile lor vor rãmîne pururea neschimbate, cãci ele se întemeiazã pe cuvîntul Domnului."

[ioannistor]

Partea a 5-a (ultima)

Arãtîndu-le care este dreapta credintã, patriarhul Ieremia i-a sfãtuit sã revinã asupra ideilor lor gresite: "nu existã decît un singur mod de a corecta greseala: urmînd Sfintelor Sinoade si Canoanelor Apostolice, într-un cuvînt, urmîndu-l pe Hristos în toate."
Nemultumiti de rãspunsul patriarhului, care le cerea renuntarea la erezii, luteranii îi scriu din nou, aducîndu-i numeroase acuze. Ieremia le rãspunde: "noi nu ne apãrãm cu întelepciunea omeneascã, ci folosim ca dovadã Scriptura, cãci adevãrata filozofie nu contrazice niciodatã teologia (Col. 2, 8). Deci, fratilor, sã stãm neclintiti pe stînca credintei si pe traditia Bisericii si sã nu înlãturãm hotarele puse de Sfintii Pãrinti."
Primind a treia scrisoare, patriarhul Ieremia al II-lea îsi dã seama cã dialogul nu rodeste si le scrie urmãtoarele: "Vã cerem ca de acum înainte sã nu ne produceti o durere si mai mare, nici sã ne mai scrieti pe acelasi subiect pe care vreti sã îl privim diferit de cum au fãcut-o teologii Bisericii. Voi îi cinstiti pe ei în cuvinte, dar îi respingeti prin faptele voastre. Pentru cã voi încercati sã dovediti cã cuvintele lor dumnezeiesti, armele noastre, nu sunt potrivite. În ceea ce ne priveste, eliberati-ne de povara dialogului. Mergînd pe cãile voastre, nu ne mai scrieti despre dogmã".
Dacã cineva acceptã ca o erezie sã fie oficial numitã Bisericã, indirect îi primeste si validitatea dogmaticã, îi recunoaste sfintenia tainelor, puterea si harul ca celei Una, Sfinte, Sobornicesti si Apostolesti Biserici. Ar trebui asadar sã accepte ca fiind Bisericã si cultele adventiste, baptiste, reformate, luterane, calvine. Ar trebui sã nu mai fie oprelisti în împãrtãsirea în comun a tainelor, a dogmelor, a credintei. Dar dacã toate sunt "biserici" ai lui Hristos, cu ce scop se duce toatã lupta împotriva Bisericii Ortodoxe? Atunci toti Sfintii Pãrinti, Mucenici si Mãrturisitori au fost cei mai nenorociti oameni! Toti sfintii care au înfundat temnitele austro-ungare si comuniste, care nu au tãcut ci au luptat si au fãcut minuni pînã la a-si vãrsa sîngele pentru a nu se uni cu catolicii si a nu se vinde protestantilor, acesti martiri ai credintei sunt într-adevãr, pentru "euro-teologii ortodocsi" moderni, niste oameni obscuri care trãiesc în bezna credintei lor, niste fanatici rãzvrãtiti, iesiti din minti si fiinte retardate care nu au deloc dragoste pentru "fratii" eretici.
Noi crestinii am fost dintotdeauna "pentru evrei poticnire iar pentru lume nebunie". Pînã la sfîrsitul veacurilor vom rãmîne pentru lume pricinã de smintealã si batjocurã. Dar ce e lumea? Nimic altceva decît o scenã mare cît pãmîntul, pe care fiecare-si joacã rolul cu o mascã pe fatã. Multi imitã pe adevãratii crestini, altii pe preoti, arhierei, iar altii se prefac naivi si muti. Si toatã lumea îi priveste, dar îi primeste numai pe acei care joacã mai bine rolul mãstii. Durere va fi asupra celui ce va îndrãzni a-si descoperi fata, suferintã va fi aceluia care nu se va mai juca de-a ortodoxia, dar marea pãtimire i se va da celui ce va îndrãzni sã-i numeascã pe toti dupã adevãratul lor nume...

Sursa: http://teologie.info/ro/stiri-cresti...e-la-1583.html

[Erethorn]

În prealabil postat de ioannistor

VI. Orişicine ar spune că Papa e capul Bisericii şi nu Hristos Dumnezeu, şi că Papa are autoritatea de a trimite în Rai prin scrisorile sale, şi că poate ierta păcatele prin plata indulgenţelor, unul ca acesta să fie anatema.

Si iata un minunat exemplu al faptului ca ierarhii care au participat la acest "sinod ecumenic" habar n-aveau despre ce vorbesc.

Ce fel de sinod este acela in care se afuriseste un om de paie ?! In care ierarhii ataca si anatemizeaza o pozitie teologica pe care n-o inteleg ?!

S-a mai aratat de 100 de ori ca indulgentele nu inseamna iertarea pacatelor. Faptul ca ierarhii cu pricina nu cunosteau dogma pe care o atacau, ce ne spune despre ei ?

[paradosis]

În prealabil postat de Erethorn

Si iata un minunat exemplu al faptului ca ierarhii care au participat la acest "sinod ecumenic" habar n-aveau despre ce vorbesc.

Ce fel de sinod este acela in care se afuriseste un om de paie ?! In care ierarhii ataca si anatemizeaza o pozitie teologica pe care n-o inteleg ?!

S-a mai aratat de 100 de ori ca indulgentele nu inseamna iertarea pacatelor. Faptul ca ierarhii cu pricina nu cunosteau dogma pe care o atacau, ce ne spune despre ei ?

Iata ce spune Enciclopedia Catolica cu privire la Taina Penitentei:

“Jertfa impacarii cu Dumnezeu nu este o parte esentiala a tainei [penitentei] cum sint pocainta si marturisirea… dar este o parte integrala a acesteia pentru ca este necesara obtinerii efectului secundar – iertarea pedepsei temporare.”

Si mai departe:

“Chiar daca indulgentele sint strins legate de penitenta, ele nu sint parte a tainei [penitentei]; ele presupun marturisire si iertare si sint pe drept numite iertare extra – sacramentala a pedepsei temporare dobindite prin pacat.”

(Satisfaction is not, like contrition and confession, an essential part of the sacrament… but it is an integral part, because it is requisite for obtaining the secondary effect — i.e., remission of the temporal punishment.

Though closely connected with penance, indulgences are not a part of the sacrament; they presuppose confession and absolution, and are properly called an extra-sacramental remission of the temporal punishment incurred by sin. -

http://www.newadvent.org/cathen/11618c.htm, Satisfaction)

Deci, la romano – catolici Taina Spovedaniei este cunoscuta mai ales ca Taina a Penitentei, ceea ce arata ca, istoric, jertfa impacarii cu Dumnezeu trebuie sa fi avut un rol esential in cadrul acestei taine. Conform Enciclopediei Catolice, si aceasta este ideea pe care trebuie sa o retinem, caracterul esential al jertfei este negat, dar ea este totusi recunoscuta ca parte integrala a tainei penitentei. Iertarea vine ca si consecita a indeplinirii citorva parti sacramentale: pocainta (esentiala), marturisirea (esentiala) si jertfa de impacare (neesentiala, dar parte integrala si chiar obligatorie in conformitate cu deciziile consiliului romano – catolic de la Trent, care, practic, nu face decit sa confirme invatatura Sfintilor Parinti ai primului mileniu [*]) Acuma, indulgenta este un instrument extra-sacramental care vine sa anuleze (sa ierte de) o parte integrala (sacramentala) si obligatorie (dar neesentiala, sic!) a tainei spovedaniei - jertfa impacarii cu Domnezeu (canonul). Admitind cu mare efort o asemenea aiureala, ajungem la concluzia ca iertarea de pacat la romano – catolici se face in urma pocaintei, marturisirii, a jertfei de impacare cu Dumnezeu (satisfaction in textul in engleza) sau/si indulgente, cind acestea sint solicitate sau cerute. Deci, indiferent de caracterul mai mult sau mai putin sacramental al indulgentelor, acestea se pot substitui, complet sau pe alocuri, unei parti sacramentale devenind parte (integrala si neesentiala - ca sa fim consecventi genului de teologie promovata la Vatican) din procesul iertarii de pacat.

Asadar, domnul Erethorn, Patriarhii Ortodocsi mint cind spun ca Papa “poate ierta păcatele prin plata indulgenţelor” sau papii dumneavoastra calca in strachini incercind sa dovedeasca ca negrul este alb?


[*] “...the Council of Trent but reiterates the traditional belief and practice when it makes the giving of "penance" obligatory on the confessor” http://www.newadvent.org/cathen/11618c.htm, Satisfaction)

Consiliul de la Trent, Concilium Tridentinum, Al 16-lea Consiliu Ecumenic al BRC (1551–1552, 1559–1563)

[Erethorn]

"Ego te absolvo"....

Pacatul este iertat in momentul pronuntarii acestor cuvinte.

Dumneavoastra faceti doua mari confuzii, in primul rand, intre consecinta eterna si cea temporala a pacatului, iar in al doilea rand, in ceea ce priveste mecanismul indulgentelor, intre acordarea indulgentei de catre Biserica si dobandirea ei de catre penitent.

Daca penitentul, din motive independente de vointa sa, nu indeplineste canonul, acest lucru nu anuleaza caraterul expiatoriu al sacramentului. El ramane in stare de har, iar consecinta eterna a pacatului este inlaturata; daca moare, are certitudinea ca nu va ajunge in iad.

Distinctia dintre cele doua consecinte este enorma, aproape de neexprimat. Chiar daca purgatoriul este, pe buna dreptate, descris ca fiind o stare (sau un loc) deosebit de neplacut, iar perspectiva de a te curata de consecinta temporala a unei vieti de pacate este, pe buna dreptate, ingrijoratoare, totusi, orice asemenea grija trebuie sa paleasca in comparatie cu perpectiva de a petrece o eternitate separati de Dumnezeu.

Referitor la indulgente, acestea se acorda, ceea ce nu inseamna automat ca se si primesc, sau ca se si beneficiaza de ele.

Daca a fost acordata o indulgenta, ramane in sarcina penitentului sa faca cele necesare pentru a beneficia de ea (penitenta, post, rugaciune, pelerinaj, fapte de caritate etc., in functie de indulgenta respectiva), si, mai ales, sa se afle in stare de har, sa fie spovedit si sa nu mai pacatuiasca, ba, mai mult, sa respinga in inima sa pacatul.

Ca sa fac o analogie cu limbajul juridic, acordarea indulgentei reprezinta o oferta unilaterala de a contracta, care nu leaga ofertantul decat in masura in care este acceptata iar acceptantul isi indeplineste obligatiile contractuale pe care si le asuma.

[paradosis]

În prealabil postat de Erethorn

"Ego te absolvo"....

Pacatul este iertat in momentul pronuntarii acestor cuvinte.

Dumneavoastra faceti doua mari confuzii, in primul rand, intre consecinta eterna si cea temporala a pacatului, iar in al doilea rand, in ceea ce priveste mecanismul indulgentelor, intre acordarea indulgentei de catre Biserica si dobandirea ei de catre penitent.

Daca penitentul, din motive independente de vointa sa, nu indeplineste canonul, acest lucru nu anuleaza caraterul expiatoriu al sacramentului. El ramane in stare de har, iar consecinta eterna a pacatului este inlaturata; daca moare, are certitudinea ca nu va ajunge in iad.

Distinctia dintre cele doua consecinte este enorma, aproape de neexprimat. Chiar daca purgatoriul este, pe buna dreptate, descris ca fiind o stare (sau un loc) deosebit de neplacut, iar perspectiva de a te curata de consecinta temporala a unei vieti de pacate este, pe buna dreptate, ingrijoratoare, totusi, orice asemenea grija trebuie sa paleasca in comparatie cu perpectiva de a petrece o eternitate separati de Dumnezeu.

Referitor la indulgente, acestea se acorda, ceea ce nu inseamna automat ca se si primesc, sau ca se si beneficiaza de ele.

Daca a fost acordata o indulgenta, ramane in sarcina penitentului sa faca cele necesare pentru a beneficia de ea (penitenta, post, rugaciune, pelerinaj, fapte de caritate etc., in functie de indulgenta respectiva), si, mai ales, sa se afle in stare de har, sa fie spovedit si sa nu mai pacatuiasca, ba, mai mult, sa respinga in inima sa pacatul.

Ca sa fac o analogie cu limbajul juridic, acordarea indulgentei reprezinta o oferta unilaterala de a contracta, care nu leaga ofertantul decat in masura in care este acceptata iar acceptantul isi indeplineste obligatiile contractuale pe care si le asuma.

Nu, domnule, nu fac nici un fel de confuzie, dar dumneavoastra cu siguranta deviati intentionat de la subiect. Comentariul meu nu se refera la ce se intimpla in momentul absolvirii de pacat si mecanismul din metafizic in functie de conditia penitentului. Daca o sa aveti bunavointa sa recititi cele scrise de mine, o sa intelegeti ca doar analizam procesul de iertare, asa cum il prezinta Enciclopedia Catolica in Taina Penitentei. Pentru ca Papa sa ajunga sa spuna "Ego te absolvo", citeva conditii trebuie sa fie indeplinite:

1. pocainta
   
   
2. marturisire
   
   
3. darea de canon sau/si indulgente

Fara de acestea nu exista iertare. Ca indulgenta este sacramentala sau extra – sacramentala, mai putin conteaza, important pentru discutia noastra este doar ca face parte atunci cind este solicitata din procesul de iertare, ceea ce confirma din plin afirmatia ca Papa “poate ierta pacatele prin plata indulgentelor” (bineinteles, daca si celelalte conditii, pocainta si marturisire, sint indeplinite).