Amintiri despre părintele Dumitru Stăniloae

[Ekaterina]

"La Biserica „Sfântul Elefterie“ - Nou, paraclis patriarhal, din Bucureşti, a fost evocată luni, 24 iunie, personalitatea părintelui Dumitru Stăniloae. Slujitori ai acestei biserici şi mai mulţi mireni au dat împreună o frumoasă mărturie despre întâlnirile cu teologul român şi despre cuvintele sale ziditoare.

Au fost prezentate imagini cu părintele Dumitru Stăniloae şi cu apropiaţii săi din diferite perioade ale vieţii şi activităţii sale şi câteva înregistrări audio cu părintele. Evenimentul a debutat cu un cuvânt rostit de părintele paroh Valer Ulican, care a amintit despre noutatea pe care teologul român a adus-o teologiei, el arătând că la baza creaţiei nu stă un principiu abstract, o lege sau o necesitate, ci iubirea personală a Persoanelor Sfintei Treimi.

„Am ales să organizăm acest eveniment în ziua pomenirii Sfintei Treimi pentru că în iubirea trinitară egoismul nostru se anulează. Părintele Dumitru Stăniloae a primit numele de teolog al iubirii Sfintei Treimi. Iubirea dintre cele trei Persoane dumnezeieşti este singura explicaţie pentru actul creaţiei, ne învaţă părintele, şi afirmă mai apoi că unde este iubire, este putere care învinge puterile răului sau ale diminuării existenţei. Unde nu este iubire, este trăirea neputinţei sau a sărăciei de viaţă ca moarte spirituală. În Dumnezeu este iubirea atotputernică, pentru că existenţa desăvârşită este existenţa fără nici o lipsă simţită“, a spus pr. Valer Ulican.

Cântecul de toacă marchează trecerea de la timpul cotidian la timpul slujbelor bisericeşti care se împărtăşeşte din veşnicia lui Dumnezeu, aceasta fiind una din temele dragi ale teologului român. Două tinere din localitatea Victoria, Făgăraş, pregătite de pr. Octavian Smădu, au prezentat mai multe modalităţi de a bate toaca specifice zonei şi au arătat că aceste tradiţii nu trebuie uitate.

Evenimentul a fost îmbogăţit de sopranele Felicia Filip şi Olga Caia, care au cântat rugăciunile „Tatăl Nostru“ şi „Iubi-Te-voi, Doamne“, apoi de artista Maria Casandra Hăuş, care a interpretat mai multe pricesne din zona Maramureşului, precum şi de Corul de copii „Sunetul muzicii“, dirijat de Cristina Manoliu, care a susţinut un mic concert. Scriitoarea Lidia Popiţa Stoicescu a spus că, în ciuda activităţii teologice de neegalat, părintele Stăniloae avea sentimentul la sfârşitul vieţii că nu a lucrat îndeajuns, că nu a spus tot ce se putea spune şi ar dori să mai aibă timp să mai lucreze.

„Activitatea şi opera părintelui Dumitru Stăniloae trimit la un verset din Psalmul 41: «Adânc pe adânc cheamă în glasul căderii apelor Tale. Toate talazurile şi valurile Tale peste mine au trecut»“, a spus scriitoarea. La eveniment a participat şi părintele arhim. Timotei Aioanei, Mare Eclesiarh al Catedralei patriarhale şi Exarh cultural al Arhiepiscopiei Bucureştilor, care a spus că părintele Stăniloae este un reper şi un model de cum poate fi dedicată o viaţă slujirii lui Dumnezeu prin cuvânt şi teologie.

„Recunoştinţa este tot mai rar întâlnită în lumea în care trăim noi şi tot mai puţini oameni îşi aduc aminte de alţii, de aceea această iniţiativă este lăudabilă şi ea se înscrie în îndemnul pe care marele Apostol al neamurilor ni l-a lăsat de a ne aduce aminte de cei care ne-au vorbit nouă de cuvintele Evangheliei şi privind la felul cum şi-au pus viaţa să le urmăm credinţa“, a spus părintele arhimandrit.

La sfârşitul evenimentului, Corul de copii şi tineret „Symbol“ al Patriarhiei Române, dirijat de diac. Jean Lupu, a susţinut un mic concert cu cântece religioase." (Sursa: Ziarul Lumina)

[Ekaterina]

Am deschis acest topic pornind de la articolul din Ziarul Lumina. M-am bucurat ca in cinstea Parintelui Staniloae, cel mai mare teolog al nostru, a fost organizata o astfel de intalnire.

In urma cu ceva timp ma gandeam ca Parintele Staniloae nu este cinstit cum se cuvine si la adevarata valoare. Insa am avut bucuria sa vad cat de iubit este Parintele. Aflandu-ne duminica trecuta la manastirea Cernica, la mormantul Parintelui, am asistat la ceva cu totul special. Parintele Gheorghe Holbea,un minunat parinte si duhovnic, impreuna cu mai multi tineri studenti si cateva familii, au venit la mormant unde au tinut o slujba de pomenire in cinstea Parintelui si a doamnei preotese Maria.

Parintele Gheorghe Holbea ne-a vorbit despre cum l-a cunoscut pe Parintele Staniloe, despre ucenicii apropiati ai Parintelui, despre firea nobila si bunatatea ce il caracterizau.

A fost cu adevarat un eveniment de o mare incarcatura duhovniceasca. Rugaciunea s-a impletit cu evocarea Parintelui Staniloae, si am simtit in mod real prezenta Parintelui ce ne-a umplut sufletul de mare bucurie.

[Ekaterina]

"Părintele Dumitru Stăniloae este cred cel mai mare teolog al secolului XX, filozof și membru al Academiei Române, fiind autorul celei mai depline edițiie a Filocaliei, care se face, prin comentariile pe care le dă, mai minunată decît ediția rusă sau greacă. Vă dați seama că România este țara în care oameni precum Dumitru Stăniloaie, oameni care au fost purtători de lumină și cunoscători ai tainelor îngerești, au fost închiși cîte 15, iar alții cîte 20 de ani și mai bine în temnițe, unde erau torturați și uciși cu miile. Din acest punct de vedere, lumina cu care strălucește România prin acești oameni minunați este o lumină care strălucește din iad, lumina care a umplut iadul prin moartea și pogorîrea lui Hristos.

Părintele Dumitru Stăniloaie, a cărui nume a vost pomenit mai înainte de Domnul Colosimo, a fost întrebat odată dacă a văzut îngeri. Cel mai mare teolog al nostru și martir al temnițelor comuniste a răspuns: ”Nu, pentru că niciodată nu mi-am dorit să văd îngeri. Dar l-am văzut pe Hristos”. Și tot el spunea că îngerii și oamenii se află într-o permanentă legătură de cunoaștere a lui Dumnezeu, astfel încît oamenii află de la îngeri experiența cunoașterii netrupești a lui Dumnezeu, iar îngerii învață de la oameni experiența cunoașterii care se face și în trup. Cunoașterea pe care și-o comunică la nesfîrșit nu este alta decît cunoașterea dragostei lui Dumnezeu." ( Părintele Savatie Baștovoi, un fragment din rezumatul mesei rotunde ”România îngerilor” de la standul României în cadrul Salonului de carte din Paris).

[cezar_ioan]

"Dacă nu mă separ de Dumnezeu nu mă separ nici de oameni..."
"Nu pot fi singur în Hristos..."

http://www.youtube.com/watch?v=xFKToIhBySM

[Ekaterina]

"După Primul Război Mondial, Biserica Ardealului căpătase un adevărat reviriment. Biserica strămoşească îşi putea manifesta libertatea în plenitudinea sa. Se construiau catedrale în marile oraşe şi biserici acolo unde credincioşii nu aveau, se înfiinţau eparhii - la Cluj şi Oradea - şi se căutau urmele vechilor aşezăminte monahale.

Maramureşul, un bastion istoric al Ortodoxiei, era ameninţat de prozelitismul catolic tot mai agresiv. Atunci când s-a pus problema înfiinţării unei Episcopii ortodoxe a Maramureşului, iniţiativă care avea să fie amânată de factorul politic, în numai patru ani, cu acordul Vaticanului, Biserica Greco-Catolică reuşise să realizeze o astfel de entitate şi să numească un titular.

În astfel de circumstanţe, în Maramureşul istoric avea să apară un aşezământ monahal, ale cărui începuturi nu păreau să prevestească un viitor strălucit. La patru ani de la trecerea la cele veşnice a fiicei sale, preotul Nicolae Gherman, parohul din Dealul Viei - Rohia, avea să-şi împlinească frumosul vis de a întemeia o mănăstire, sfinţită de episcopul Nicolae Ivan al Clujului.

Începuturile au fost dificile, iar atunci când păreau învinse s-a abătut nefastul Diktat de la Viena. Cu toate acestea, la Rohia se căutau statornicirea şi aprinsa credinţă în Dumnezeu. A venit anul 1944, cu un stareţ tânăr, cu numele Justinian Chira. El provenea din mijlocul acestui aşezământ, format duhovniceşte în acest loc. De aceea şi-a pus întreaga viaţă pentru propăşirea duhovnicească şi realizarea unui aşezământ de care Maramureşul ortodox să se mândrească.

Deşi relativ nou, aşezământul de la Rohia se dorea un reper duhovnicesc aşa cum redevenise Sâmbăta de Sus sau cum aspira Izbucul din Bihor. Acesta va fi fost motivul pentru care părintele Dumitru Stăniloae cerceta Rohia în vara lui 1958, aflat mereu în descoperirea isihasmului practic din mănăstirile româneşti.

Momentul vizitei este rememorat de Lidia Stăniloae, care realizează o frescă a Rohiei anului 1958: „În vară, părinţii mei au plecat la Rohia, unde urma să-i întâlnesc şi eu, căci putusem să-mi iau doar o săptămână de concediu. M-am oprit o zi la Cluj şi apoi am plecat mai departe. Tata şi mama mă aşteptau la autobuz împreună cu părintele stareţ Justinian, un călugăr adevărat, cum ne-am dori să fie mai mulţi.

Mănăstirea nu era încă prea cunoscută. Trăiau acolo într-o frumoasă atmosferă înduhovnicită câţiva monahi cucernici şi modeşti, o aşezare benefică pentru sătenii din împrejurimi, care veneau în număr foarte mare după sfat şi sprijin. Nu se clădise încă prea mult. În schimb, activitatea pastorală, deseori stânjenită de faima ce se ţese în jurul unor asemenea aşezăminte, aducea roade bogate, iar atmosfera de reculegere şi evlavie conferea acelui loc minunat un peisaj spiritual remarcabil“.

Momentul este surprins într-o fotografie provenită din arhiva Înaltpreasfinţitului Arhiepiscop Justinian, atunci stareţul Rohiei, care se află alături de părintele Stăniloae şi de obşte. Această vacanţă a fost cea înaintea arestării părintelui Stăniloae. De altfel, în timpul şederii la Rohia, părintele fusese urmărit de „funcţionari de la culte“. Abia revenit în Bucureşti, în seara de 4 septembrie, părintele începea să cunoască calvarul gulagului comunist, iar pentru Schitul Rohia se prevesteau ameninţări din partea autorităţilor de stat." (sursa: ziarullumina.ro)

[Ekaterina]

Lăcaşul cu hramul „Sfântul Vasile cel Mare“ din Vlădeni

Sfinţirea bisericii din Vlădeni, 21 septembrie 1969 (©fototecaortodoxiei.ro)

[Ekaterina]

"- L-ați cunoscut pe Părintele Dumitru Stăniloae. Ce a însemnat pentru sfinția voastră întâlnirea cu Părintele?

- L-am iubit pe Părintele Stăniloae înainte de a-l cunoaște personal. În anul I de seminar, unul dintre colegii mai mari, Costea Tănăsache, mi-a făcut rost de cele trei volume de Teologie Dogmatică editate în 1978. Am început să citesc din această trilogie a Părintelui, dar, deși mi se părea că înțeleg, când încercam să reproduc ideile, îmi venea foarte greu. Totuși, am simțit în opera Părintelui acel duh autentic al teologiei Bisericii și treptat am început să înțeleg.

L-am cunoscut personal în perioada studenției, mai precis în 1986. Este foarte interesant itinerarul pe care l-am urmat pentru a-l cunoaște personal. Deși opera Părintelui era citată de către toți profesorii, nu-mi amintesc să fi fost invitat între 1984–1988 la Facultate pentru a-l cunoaște și a-l asculta. Un istoric, care venea des la Mănăstirea Bistrița, absolvent al Institutului Teologic, mi-a zis într-o zi:

Bade Viorele, eu mă străduiesc să te atrag spre istorie și dumneata ești filosof. De aceea m-am gândit că ar fi bine să-l cunoști pe Părintele Stăniloae. Știi, în Evul Mediu, ucenicii, pentru a învăța meserie, făceau curat în atelierele meșterilor și furau meseria măturând. Așa ar trebui să faci și dumneata. Să mături în pridvorul casei Părintelui Stăniloae și să furi meserie. Să-l cunoști.

Surprins, am îngăimat:

Dar trăiește Părintele Stăniloae?

Întrebarea era justificată, întrucât în Facultatea noastră se crease sentimentul absenței fizice a Părintelui. Mi-a răspuns:

Trăiește pe strada Cernica, din dreptul Bisericii 40 de Sfinți, pe linia tramvaiului 12. Dacă dorești, am să vorbesc cu Părintele despre tine și sunt sigur că te va primi.

Așa l-am cunoscut pe Părintele Stăniloae. I-am dat telefon cu mare emoție și de la celalalt capăt m-a întâmpinat o voce blândă și binevoitoare. Am mers pe strada Cernica, unde Părintele locuia într-o garsonieră confort sporit în care am intrat cu sfială și plin de emoție: intram în casa celui mai mare teolog în viață.

În holul mare, Părintele improvizase un birou cu bibliotecă unde-și primea și oaspeții. Pe lângă volumele masive din Teologia Dogmatică a lui Karl Bart, biblioteca mai conținea multe cărți de teologie și filozofie, multe în limbi străine, iar pe jos și pe birou se găseau fotocopii din Migne Patrologia greacă, precum și multe manu*scrise ale Părintelui.

Pe măsură ce dialogul nostru avansa, tulburarea și emoția mea s-au risipit treptat. O statură înaltă, un chip blând de părinte, o exprimare simplă dar profundă, o atitudine firească, ce nu avea nimic cu distanța universitarilor cunoscuți de mine. Am simțit o căldură în suflet și o apropiere care au marcat o întâlnire cu valoare de destin. Vizitele mele pe strada Cernica erau destul de dese și de fiecare dată am admirat grija maicii preotese Maria Stăniloae pentru Părintele. Venea și ne spunea:

Părintele a obosit. Vă așteptăm și altă dată.

Vorbea foarte mult despre valoarea persoanei umane înaintea lui Dumnezeu, despre impersonalismul filosofiilor și ideologiilor umaniste, despre apropierea lui Dumnezeu de om prin Iisus Hristos, Fiul Său Întrupat. Regreta că noi, românii, nu avem un scriitor creștin de talia lui F.M. Dostoievski, care reușise să așeze filonul filocalic în opera sa literară, că intelectualii noștri erau cuceriți de panteismul filosofic și mai puțin deschiși către învățătura creștină proprie neamului românesc.

M-a surprins prin generozitatea de a-mi descoperi calități pe care eu nu le vedeam. Am trăit multe bucurii în aceste întâlniri. Una dintre acestea a fost momentul în care mi-a încredințat două lucrări în manuscris dactilografiat: „Chipul nemuritor al lui Dumnezeu” și „Persoana umană în vecinic dialog cu Dumnezeu”. Citeam doar 10 pagini pe zi și simțeam cum crește în sufletul meu o mare bucurie a sensului vieții. Într-una din zile am simțit o bucurie nemăsurată, pe care am consemnat-o astfel:

Îți mulțumesc Ție, Doamne, pentru această clipă de bucurie a Sensului. Chiar și numai pentru această clipă de bucurie și merita să mă nasc.

În 1991, am organizat primul simpozion „Dumitru Stăniloae” la Seminarul Teologic din Buzău, avându-i ca invitați pe Pr. Prof. Constantin Galeriu și pe poetul Ioan Alexandru. Cu acest prilej Părintele Stăniloae ne-a adresat o scrisoare care începe astfel:

Iubiți elevi ai Seminarului Teologic din Buzău, am aflat prin poetul Ioan Alexandru despre hotărârea voastră binecuvântată de Preasfințitul Episcop Epifanie de a sărbători modesta mea persoană și opera mea teologică, astăzi, în Duminica Ortodoxiei din acest an. Știrea aceasta m-a pus într-o cumpănă în privința răspunsului ce se cuvine să vi-l dau, dată fiind voința mea de a nu păcătui împotriva smereniei ce m-am silit să o păstrez în cursul vieții mele.

Pe de o parte, această simțire mă îndeamnă să dezaprob hotărârea voastră de a mă sărbători. Pe de alta, atenția iubitoare ce ați manifestat-o față de mine îmi cerea să nu mă arăt nepăsător față de voi. Până la urmă am socotit că pot împăca aceste două simțiri ce par contradictorii făcând din cuvântul meu de mulțumire un mijloc de încălzire a inimii voastre pentru dragostea lui Hristos, așa cum m-am silit să o fac cu modestele mele puteri, prin tot scrisul meu.

Din tot sufletul vă îndemn, deci, și cu acest prilej, să folosiți ce învățați în cursul petrecerii în seminar spre a vă pregăti pentru o slujire preoțească deplin devotată a Domnului nostru Iisus Hristos.

La aniversarea zilei de naștere a Părintelui, 16 noiembrie, mergeam în fiecare an cu un grup de elevi de la Buzău. Un moment deosebit a fost la aniversarea din anul 1992, când împreună cu 40 de elevi de la Seminarul Teologic din Buzău am mers la „chilia” Părintelui, dăruindu-i 89 de crizanteme, cântându-i colinde și urându‑i „întru mulți ani” spre slujirea teologiei ortodoxe și a Bisericii." (sursa: razboiintrucuvant.ro)

[Ekaterina]

"Mai ales după 1948, ca majoritatea profesorilor de teologie, părintele Dumitru Stăniloae era în atenţia Securităţii. Deşi se mutase de la Sibiu, părintele profesor era considerat un apropiat al mitropolitului Nicolae Bălan al Ardealului şi prieten al episcopului orădean Nicolae Popovici.

Însă poate ceea ce deranja cel mai mult organele de represiune era statura teologului Dumitru Stăniloae, poziţie care îi conferea un respect aparte din partea vlădicilor ortodocşi, a patriarhului, chiar dacă nu se vedea acest lucru, dar mai ales dinspre studenţii teologi şi preoţii care participau la cursurile de îndrumări misionare.

În acest sens am selectat două fragmente din documentele fostei Securităţi, care ilustrează stima de care se bucura părintele Stăniloae. În iunie 1957, când regimul comunist de la Bucureşti se pregătea de un nou val de represiune, un agent al Securităţii informa: „Este socotit ca teologul reprezentativ, cel mai adânc cunoscător al problemelor religioase, de doctrină şi mistică.

Nici unul din profesori nu primeşte la institut atâtea scrisori ca D. Stăniloae, ceea ce dovedeşte că are legături foarte întinse. Numele de mare teolog şi l-a creat prin câteva studii de mari proporţii publicate între anii 1930 şi 1942 şi mai ales prin publicarea cărţii Filocalia în patru volume. (….) Este în stare ca despre o singură idee să facă un articol de 60 de pagini. Cele mai lungi articole publicate în revistele Patriarhiei sunt ale lui D. Stăniloae.

Renumele de mare teolog i l-a făcut Nichifor Crainic, prin ziarul «Calendarul» şi revista «Gândirea», la care Stăniloae a colaborat foarte mult. De altfel, prietenia lui Stăniloae cu N. Crainic era destul de veche. Încă din 1938, când a rămas vacantă catedra lui Irineu Mihălcescu, Crainic se străduia să-l aducă profesor la Bucureşti. (…)

În prezent, atitudinea lui D. Stăniloae este la fel cu a lui Teodor M. Popescu. A adoptat aceeaşi rezervă şi prudenţă de teamă să nu fie scos din învăţământ, ştiindu-se poate cel mai ameninţat. (…) În relaţiile cu ceilalţi profesori este foarte rece şi rezervat. Rar dacă spune o glumă sau un cuvânt de spirit. Odată zicea: «Parcă ţi-e şi frică să mai vorbeşti în cancelarie, fiindcă nu ştii de cine să te fereşti!»“.

Al doilea fragment asupra căruia ne-am oprit este legat de o prelegere ţinută în 24 mai 1949 de către profesorul Stăniloae preoţilor care participau la cursurile de îndrumări misionare: „Din discuţiile purtate în jurul acestei conferinţe s-a ajuns la următoarele concluzii: Sectele pot fi combătute prin: 1) Cucernicia şi viaţa ireproşabilă a preotului şi rugăciuni care trebuie să-l învăluie în tot timpul, dar mai ales la sfintele slujbe; 2) Predica vie şi catehizarea asiduă prin care credincioşii să fie familiarizaţi cu toate punctele învăţăturii Bisericii şi cu temeiurile lor; 3) Relaţii personale prieteneşti între preoţi şi toţi păstoriţii; 4) Educarea specială a unei echipe de credincioşi în duhul unei pietăţi accentuate, a unei vieţi de curăţenie duhovnicească, familiarizarea ei specială cu învăţătura.

Membrii acestei echipe trebuie să fie dinamici, să fie adevăraţi misionari printre credincioşi, să stea de veghe ca să surprindă din primul moment orice acţiune sectară ce se îndreaptă asupra unui credincios“. Din acest document reiese capacitatea didactică a părintelui Stăniloae de fixare a unor noţiuni esenţiale de combatere a sectelor, dar mai ales soluţiile practice pe care le cultiva. Evident că astfel de idei nu puteau fi puse în practică într-un stat în care Biserica era obligată să-şi limiteze aria misionară între zidurile ei şi mai ales să nu antreneze credincioşi în astfel de activităţi." (sursa: ziarullumina.ro)

[Ekaterina]

"La 19 mai 1959, părintele Dumitru Stăniloae intra pe poarta temutei închisori a Aiudului. Primise o condamnare de cinci ani pentru „uneltire contra ordinii sociale“ prin participarea în grupul isihast al Rugului Aprins. Toţi memorialiştii perioadei comuniste care l-au întâlnit pe părintele Stăniloae îl descriu ca profesorul de teologie de anvergură, ca slujitorul profund şi ca omul dedicat lui Dumnezeu.

O mărturie în acest sens ne este oferită de tânărul Liviu Brânzaş, aspirant la teologie: „Numele părintelui Stăniloae mi-a izbit timpanul cu rezonanţa unui tunet. Acum câţiva ani, când a sosit vestea că părintele Stăniloae a fost arestat şi condamnat şi că se află la Aiud, a fost o mare emoţie în toată închisoarea. Marele teolog român în lanţuri! Pătimeşte împreună cu cei mai hotărâţi creştini care se împotriviseră fiarei apocaliptice!

Prin 1960, când eram în celulă cu Daniel Roman şi Mircea Dumitrescu, am aflat că părintele profesor este într-o celulă la parter, cu nişte ţărani. Atunci le-am spus celor doi prieteni cât de mult doream să ajung în aceeaşi celulă cu părintele Stăniloae. Acum, dorinţa mea s-a împlinit. Ce bucurie pentru mine! Inima îmi bate cu putere. Este neîndoielnic că Dumnezeu a auzit dorinţa mea fierbinte şi a rânduit împlinirea ei în chiar ziua Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel.

[...] Marea mea bucurie este că părintele Stăniloae este repartizat la şcelulaţ 322, unde sunt şi eu. [...] Eu mă îndrept spre părintele Stăniloae, care rămâne ultimul şi îi spun:
- Sărut dreapta, Preacucernice Părinte, sunt Liviu Brânzaş, fost elev la Liceul «Samuil Vulcan», din Beiuş, şi mă bucur foarte mult că am ajuns cu dumneavoastră, căci vreau să urmez Teologia.

Părintele îmi întinde mâna, zâmbind cu bunătate. Se reflectă pe chipul lui bucuria prilejuită de faptul că un tânăr din fundul temniţei visează să urmeze Teologia. Mă priveşte cu încredere şi zice:
- Neamul românesc a trecut prin multe momente grele în istoria sa, dar a răzbit şi a biruit întotdeauna prin credinţa în Dumnezeu şi prin speranţa în triumful final al binelui. Aşa se va întâmpla acum. Să răbdăm cu tărie şi smerenie suferinţa ce ni s-a dat.

Această mărturisire a părintelui suna ca un testament“.
Acelaşi pătimitor al temniţelor comuniste descrie momentele în care părintele Stăniloae ţinea în celulă adevărate prelegeri de teologie: „Trebuie să beneficiez la maximum de prezenţa părintelui Stăniloae. Părintele se oferă să-mi ţină în fiecare seară un curs de teologie. Participă şi ceilalţi tineri, îndeosebi Gil Ioanid. În jurul patului părintelui Stăniloae, celula ia aspectul unui amfiteatru. Toţi ne aşezăm, unii sus, alţii jos, şi ascultăm cu atenţie.

Părintele Stăniloae nu procedează ca părintele Ion Ageu, care mi-a predat teologia în cel mai pur stil didactic, ci ne prezintă diverşi teologi, de la Sfinţii Părinţi clasici la teologii ruşi. Deşi acum reţin mai puţine amănunte, în schimb, îmi măresc viziunea teologică. Sigur că nu lipsesc momentele filocalice. Traducătorul Filocaliei în limba română este, desigur, cel mai competent în acest domeniu al nevoinţei spre desăvârşire.

Acum am înţeles ceea ce până acum am intuit doar, faptul că gândirea şi simţirea Sfinţilor Părinţi sunt forme autentice ale creştinismului.
Cine vrea să cunoască despre Hristos, trebuie să citească Sfânta Evanghelie. Cine vrea să-L urmeze pe Hristos, trebuie neapărat să citească scrierile Sfinţilor Părinţi. Ei te învaţă din propria experienţă cum se obţine mântuirea“.

Aşadar, după o evaluare preliminară a memorialisticii foştilor deţinuţi politici, am putea spune că părintele Dumitru Stăniloae a rămas în conştiinţa colegilor de suferinţă din temniţa Aiudului ca slujitorul şi profesorul, îndrumătorul spiritual şi modelul omului în circumstanţele persecuţiei comuniste şi asprului regim impus de gardieni." (sursa: ziarullumina)

[Ekaterina]

Sfaturile Părintelui Dumitru Stăniloae către Părintele Petroniu Tănase, viitorul egumen al Prodromului

M-am întâlnit cu părintele Stăniloae după ce ieşise din închisoare şi, rugându-l să-mi dea un sfat duhovnicesc, mi-a spus următoarele:

“Fii optimist. Roagă-te necontenit, lasă-te în voia lui Dumnezeu, mulţumeşte-I pentru toate. Nu te lega de nimic din cele vremelnice.
Slujeşte pe aproapele tău cu toată dragostea şi dăruirea; nu numai cât are nevoie, ci mai mult.
Viaţa să-ţi fie hotărâtă, fără compromisuri şi confuzii, limpede.
Crezul tău să-ţi fie viu: viaţă, nu teorie.
Nu pierde din vedere ţinta spre care alergi; să nu ne înecăm în marea vieţii”. (Parintele Petroniu Tănase)