Ce gasim frumos in Biserica?

[Ioan_Cezar]

Voi lăsa acum consideraţiile pe tema frumosului în seama câtorva articole şi voi spune doar că am regăsit (am conştientizat din nou) un vechi motiv pentru care oamenii (noi, oamenii, chiar noi, creştinii botezaţi) nu vin la slujbele Bisericii şi, în genere, nu sunt atraşi de Biserică: nu prea e "frumos", zice-se...
O lume de reguli şi tabieturi, o disciplină cam demagogică, idei învechite, filosofii depăşite, oameni jerpeliţi şi posaci, oameni care plâng, oftaturi, morţi, lumânări etc.... Cam acestea sunt "argumentele", reflecţiile obişnuite.
Azi am vorbit cu un om care, când am adus vorba despre slujbele din biserici şi despre viaţa creştină în general, mi-a spus sec: "nu găsesc nimic frumos în asta"... Şi mi-am dat seama că nici eu nu găsesc, vai, uneori/deseori... Nenorocită situaţie.
Mă întreb cât suntem noi înşine, creştinii care mergem de obicei în biserici, de receptivi (şi participativi) la frumuseţea şi frumosul din Biserică...
Dacă nu pot verbaliza, fie şi în cuvinte simple (sau îndeosebi aşa) Frumosul Bisericii, oare Acesta îmi este cu adevărat cunoscut? Îl experiez cu adevărat? Şi nu mă ameninţă şi pe mine pericolul de a pierde "gustul" pentru cele liturgice?

Când iubeşti pe cineva, când eşti cu adevărat îndrăgostit de cineva ai simţământul frumosului. În multe sensuri...
În mod obişnuit îl găsim frumos pe cel iubit, vorbim şi gândim frumos despre el, ne bucurăm de el ca de orice lucru frumos, avem simţăminte frumoase. Nu prea ne e drag de ceva urât...
Iubim noi frumuseţea Bisericii? O putem numi, descrie, povesti mai departe?... Participăm la ea? Simţim nevoia să vorbim despre ea?

Trăiesc în bine şi adevăr dacă nu am simţământul şi conştiinţa şi preocuparea Frumosului? Poate fi ceva sau cineva bun şi adevărat dacă nu este şi frumos?

Părintele Sofian Boghiu zice undeva într-un interviu cam aşa: "Da, am trăit multe lucruri frumoase în viaţă... O sărbătoare de Paşti, un praznic, slujbele noastre..."
Oare ce o fi vrut să spună Părintele?

http://ziarullumina.ro/spiritualitat...nta-religioasa

http://ziarullumina.ro/interviu/nimi...e-lui-dumnezeu

http://www.pemptousia.ro/2012/11/poe...ca-ortodoxiei/

Îi mai arde cuiva (inima) astăzi, în lumea spiritului funcţionalist, de Frumosul Bisericii?

[Mihnea Dragomir]

Se spune ca "frumusetea este in ochiul care priveste". Iar noi suntem, adesea, mai orbi decat orbii inlcusiv pe plan estetic. In cazurile cele mai optimiste, orbirea aceasta vine pur si simplu din ignoranta. Frumusetea cere putin exercitiu.

Imi amintesc, cand eram adolescent, m-am dus la nasa mea de botez, o remarcabila pictorita profesionista, cu rugamintea de a ma ajuta sa deosebesc o pictura buna de una indoielnica. Ceea ce eu vizam erau niste vizite acompaniate. Sau, daca nu se poate din comoditate, o impreuna rasfoire a numeroaselor ei albume de arta. Nasa mea a cercetat un pic lucrurile inainte de a-mi da un raspuns. "La Galeriile Nationale ai fost?" "Dar la Colectii?" "Poti sa-mi numesti un artist care a expus in ultimele trei luni la Simeza?". Dupa ce a primit, succesiv, "Nu"-urile mele, mi-a declarat ca, in aceasta faza, nu ma poate ajuta. Nu cu mai mult de cateva sfaturi. Iar acestea au fost sa merg la cat mai multe muzee si expozitii (in aceasta ordine). Sa privesc, cel putin in marile galerii, un tablou si de aproape, si de departe, sa o fac de mai multe ori, si in zile diferite, fiindca una poate fi prima impresie si alta cea de a doua. Dupa toate acestea, rezulta ca nu trebuie sa imi fac prea multe griji: vizitele cu ea nici nu vor mai fi necesare. Pe scurt, mi-a spus, cu alte cuvinte, ceea ce spunea darwinistul Pavlov studentilor: "functia creeaza organul". Si, fara discutie, multi sunt cei din marele public care, pur si simplu, nu au organ pentru estetic. Acestia spun "eu nu vad nimic frumos" cand in realitate, ar trebui sa se limiteze la "eu nu vad".

Am spus ca acestea sunt cazurile cele mai optimiste, fiindca un orb de acest fel isi poate recapata vederea facand un mic efort. Dar, mai exista orbii acriti: cum sa iti placa Troparul Nasterii si cum sa vibrezi la expresia "Rasaritul cel de Sus", daca tie nu-ti place rasaritul in general si niciodata nu te-ai gandit sa te scoli dis de dimineata ca sa contempli, pur si simplu, un rasarit de soare ? Acestui soi de orbi nicio culoare nu le place. Nu pot fi suspectati de parti-pris-uri, fiindca optiunea lor este un "Nu" in bloc. Renascentismul? prea static, clasicismul prea cadrat, barocul prea incarcat, arta populara prea lipsita de perspectiva, iar cea moderna prea minimalista.

Am lasat la urma a treia categorie, poate cea mai numeroasa. Sunt orbii care ar putea vedea foarte bine, dar au ochii acoperiti de solzi si, in afara de un Eph'phata a Spiritului Sfant, nu stiu ce i-ar putea ajuta. Ei cauta, pur si simplu, un pretext de a nu participa la viata de credinta. In realitate, ei nu merg la biserica din cauza necredintei si nu din inalte motive estetice. Fiindca, sa fim seriosi! In toate epocile, geniul artistic al omului s-a depasit pe sine pentru a se ridica spre Domnul si a-i aduce Lui lauda! Cei mai mari compozitori au alcatuit muzica bisericeasca nemuritoare, incat, daca spui, de exemplu, "Mozart", spui "Requiem". Cei mai mari sculptori au daltuit marmura pana la asemanare cu trupul Domnului, incat, daca spui "Michelangelo" spui "Pieta". Cei mai mari pictori au pictat biserici si altare, asa cum au facut si romanii Tattarascu, Grigorescu si altii!

O fraza pe care o spui, frate Ioan Cezar, ma lasa ganditor. Vorbesti despre remarci ale celor dintr-una din cele trei categorii de orbi de mai sus (pesemne, a treia) cum ca e prea mult despre moarte si morti in biserica. Este vorba de oameni care nu au inteles de ce a venit Isus. Ei nu au inteles ca religia noastra e religia vietii, nici ca mortii nostri sunt vii. Ei imi amintesc de ce spun unii crestini (neo)protestanti (mai mult protestanti decat crestini), care, referindu-se la cultul sfintilor, spun, cu oroare, ca noi "pupam oase de morti". Astfel, ei singuri se vaduvesc pe ei de tovarasia Viilor: a Sfintilor care alcatuiesc norul de martori ai lui Dumnezeu.

Eu, unul, vad exact pe dos: eu vad o mare, o teribila cultura a mortii in arta laicarda contemporana. De la tricouri cu efigia unui asasin anticlerical ca Che Guevara la cele, mai moderne, cu Marlyn Mansion, eu vad o cultura a mortii, fara legatura cu Biserica si opusa ei, cum se intinde peste spirite, mai contribuind un pic la deformarea spiritelor si a uratirea icoanei lui Cristos din oameni.

[iustin10]

In primul rand o intrebare,ca sa inteleg despre ce Biserica vorbesti. Despre mersul la lacasul unde se tin slujbe, sau Biserica privita in general ? Intreaga ta expunere,pare a se referi despre mersul la Biserica,ca si cladire.

Dar ca sa revin la esenta intrebarii tale,recunosc ca sunt unul dintre aceia care nu mai sunt atras de Biserica,cel putin de slujbe , si as vrea sa inteleg si eu de unde aceasta respingere.Si voi fi sincer: slujbele mi se par prea repetabile,asculti ani intregi aceleasi lucruri. Dar nu simt un fior,un progres,ceva care sa ma atraga. Daca este ceva de inteles, o speranta ca lucrurile au un sens ascuns, acesta este foarte abstract . Ar trebui sa am in cap o duzina de tratate greoaie si abstracte despre liturghie ca sa inteleg ceva ,si ,in final,sa simt promisul fior.
Vad ca toti sunteti extaziati ,folositi cuvinte mari despre frumusetea trairilor din timpul slujbei ,si asta ma face sa ma simt si mai neajutorat.
Ador simplitatatea ,frumusetea simpla ,umana,fericirea aceea simpla care ne cuprinde in anumite situatii. Daca eu nu le simt in Biserica, decat probabil dupa o instructie si mai sustinuta care ar trebuyi sa o fac ,inseamna ca multi sunt ca mine,si ca sunt un exemplu reprezentativ pentru starea celor multi.
Daca oamenii nu primesc trairi simple ,ci explicatii abstracte , ei se vor indeparta de acel lucru,sau ,cel mult se vor duce la Biserica din convenienta,speranta,frica,sau alte sentimente colaterale,dar nu din placere.

Dar ca sa nu fiu total pessimist,voi spune si ce imi place in Biserica . Imi place spovedania si impartasania ,pentru ca sunt niste taine concrete. Sunt lucururi care imi provoaca sentimente concrete si puternice,foarte folositoare sufletului. Cred ca in aceasta cheie ar trebui explicata liturghia ,ca drumul spre impartasanie. Doar astfel ,cei multi ar putea fi atrasi. Pentru ca este o lupta personala cu tine insuti,care e captivanta,spre rasplata primirii harului lui Dumnezeu,impartasirea cu Trupul Sau , si care se msanifesta prin linistie si bucurie in suflet, si schimbare si evolutie in viata personala.
Si toate acestea sunt sentimente concrete,nu vorbe,sentimente care il vor invada pe cel care le face.
Si mai sunt frumoase rugaciunile mai necunoscute,spuse dimineata,inainte de slujba,sau in diferite alte slujbe din cadrul sapatamanii. Acestea dau un aer de noutate,de comoara ascunsa,si exprima bine ceea ce simtim .

Biserica nu ar trebui tartata izolat,ca un subiect de sine stataor , ci integrata in viata acelui om ,in taririle sale din afara Bisericii,rugaciunile sale cand e singur,intrebarile si meditatiile sale cand e singur , relatiile sale cu oamenii. Biserica ar trebui sa fie o completare a acestora , care sa ii dea energia sa mearga mai departe . Omul sa vina la Biserica asa cum se duce masina la benzinarie ,ca la un loc unde primeste ceea ce ii lipseste.
Biserica trebuie sa fie partea vazuta a lui Hristos in relatia cu oamenii, si nu un edificiu abstractizat,unde doar initiatii au acces.
Vinerea vad oameni imbracati ca de servici , cu genti de servici ,si care ,in traseul lor catre servici,trec pe la Biserica. E un gest asa de firesc,ca si cum ar trece pe la magazine sa isi ia hrana,sau pe la farmacie sa isi ia reteta. Aceasta e Biserica adevarata , la cei care ajung sa o integreze firesc si cu drag in viata lor.
Sa fim bucurosi ca avem intre noi astfel de oameni si sa invatam din credinta lor tacuta

[Hartford]

În prealabil postat de iustin10

In primul rand o intrebare,ca sa inteleg despre ce Biserica vorbesti. Despre mersul la lacasul unde se tin slujbe, sau Biserica privita in general ? Intreaga ta expunere,pare a se referi despre mersul la Biserica,ca si cladire.

Dar ca sa revin la esenta intrebarii tale,recunosc ca sunt unul dintre aceia care nu mai sunt atras de Biserica,cel putin de slujbe , si as vrea sa inteleg si eu de unde aceasta respingere.Si voi fi sincer: slujbele mi se par prea repetabile,asculti ani intregi aceleasi lucruri. Dar nu simt un fior,un progres,ceva care sa ma atraga. Daca este ceva de inteles, o speranta ca lucrurile au un sens ascuns, acesta este foarte abstract . Ar trebui sa am in cap o duzina de tratate greoaie si abstracte despre liturghie ca sa inteleg ceva ,si ,in final,sa simt promisul fior.
Vad ca toti sunteti extaziati ,folositi cuvinte mari despre frumusetea trairilor din timpul slujbei ,si asta ma face sa ma simt si mai neajutorat.
Ador simplitatatea ,frumusetea simpla ,umana,fericirea aceea simpla care ne cuprinde in anumite situatii. Daca eu nu le simt in Biserica, decat probabil dupa o instructie si mai sustinuta care ar trebuyi sa o fac ,inseamna ca multi sunt ca mine,si ca sunt un exemplu reprezentativ pentru starea celor multi.
Daca oamenii nu primesc trairi simple ,ci explicatii abstracte , ei se vor indeparta de acel lucru,sau ,cel mult se vor duce la Biserica din convenienta,speranta,frica,sau alte sentimente colaterale,dar nu din placere.

Dar ca sa nu fiu total pessimist,voi spune si ce imi place in Biserica . Imi place spovedania si impartasania ,pentru ca sunt niste taine concrete. Sunt lucururi care imi provoaca sentimente concrete si puternice,foarte folositoare sufletului. Cred ca in aceasta cheie ar trebui explicata liturghia ,ca drumul spre impartasanie. Doar astfel ,cei multi ar putea fi atrasi. Pentru ca este o lupta personala cu tine insuti,care e captivanta,spre rasplata primirii harului lui Dumnezeu,impartasirea cu Trupul Sau , si care se msanifesta prin linistie si bucurie in suflet, si schimbare si evolutie in viata personala.
Si toate acestea sunt sentimente concrete,nu vorbe,sentimente care il vor invada pe cel care le face.
Si mai sunt frumoase rugaciunile mai necunoscute,spuse dimineata,inainte de slujba,sau in diferite alte slujbe din cadrul sapatamanii. Acestea dau un aer de noutate,de comoara ascunsa,si exprima bine ceea ce simtim .

Biserica nu ar trebui tartata izolat,ca un subiect de sine stataor , ci integrata in viata acelui om ,in taririle sale din afara Bisericii,rugaciunile sale cand e singur,intrebarile si meditatiile sale cand e singur , relatiile sale cu oamenii. Biserica ar trebui sa fie o completare a acestora , care sa ii dea energia sa mearga mai departe . Omul sa vina la Biserica asa cum se duce masina la benzinarie ,ca la un loc unde primeste ceea ce ii lipseste.
Biserica trebuie sa fie partea vazuta a lui Hristos in relatia cu oamenii, si nu un edificiu abstractizat,unde doar initiatii au acces.
Vinerea vad oameni imbracati ca de servici , cu genti de servici ,si care ,in traseul lor catre servici,trec pe la Biserica. E un gest asa de firesc,ca si cum ar trece pe la magazine sa isi ia hrana,sau pe la farmacie sa isi ia reteta. Aceasta e Biserica adevarata , la cei care ajung sa o integreze firesc si cu drag in viata lor.
Sa fim bucurosi ca avem intre noi astfel de oameni si sa invatam din credinta lor tacuta

Eu zic sa fiti bucurosi ca aveti si biserici deschise la tot pasul si puteti intra din fuga macar sa faceti o inchinaciune sa sarutati o icoana.. cit de frumos ,nu ca altii trebuie sa conduca citiva Km sa intre intr-o biserica sa participe la o slujba.

[iustin10]

În prealabil postat de Hartford

Eu zic sa fiti bucurosi ca aveti si biserici deschise la tot pasul si puteti intra din fuga macar sa faceti o inchinaciune sa sarutati o icoana.. cit de frumos ,nu ca altii trebuie sa conduca citiva Km sa intre intr-o biserica sa participe la o slujba.

Mda,buna solutie. Si eu cand am fost plecat mai mult timp muream de dorul unei biserici.
Asa e omyul,plin de contradictii,cand are face mofturi,cand nu are tanjeste .

[cristirg]

-aici e vorba de frumosul interior,de deschiderea sufleteasca spre slujbe ,liturghie,de trairea sufleteasca,de simtirea harului, eu le simt de cele mai multe ori chiar daca ascult Liturghia la radio: http://www.ortodoxradio.ro/live.php

-

[dobrin7m]

"Cativa analisti ai lumii contemporane au numit oamenii de azi "generatia eu" si vremurile noastre "epoca narcisismului" caracterizate printr-o slujire si fascinatie a sinelui care impiedica o dezvoltare normala a fiintei umane. Altii vorbesc de un "univers de plastic" sau o lume a fanteziei in care multi oameni traiesc acum neputand sa infrunte realitatea lumii inconjuratoare sau a propriilor probleme.
Cand "generatia eu" se intoarce spre religie este de obicei spre forma "de plastic " sau fantastica a ei, o religie dezvoltata prin sine, unde sinele ramane obiectul de adorare." Parintele Serafim Rose.

Fara sa ne dam seama oriunde mergem , si orice facem , cautam sa ne satisfacem sinele nostru , propriile noastre dorinte si sa ne implinim propriile simtiri si senzatii. Mergem la Biserica si cautam sa ne simtim bine, nu stim cum, dar dorim asta. Insa sinele nostru , (care nu este curat), are dorinte pe masura lui. Si astfel ne deranjeaza batrana din colt ca vorbeste, si femeia inalta care lalaie, copilul micut care striga si corul care canta, preotul care ne cearta, picturile care parca sunt strambe, turlele care parca sunt prea aurite, cutia milei care pare prea mare, oamenii care par mai posaci, lumanarile care scot fum si asa mai departe. Nimic din ce nu este pe masura ochiului nostru nu ne aseaza, nu ne multumeste si pare ca nu ar fi frumos.

Ceea ce este frumos pentru fiecare este pe masura sinelui sau. Cu cat sinele se umfla mai mult cu atat tot ce este in jur pare ca se urateste, si cu cat sinele nostru se smereste si se miceste cu atat tot ce ne inconjoara devin mai frumoase.

Eu am descoperit frumusetea Bisericii si a Liturghiei pe vremea cand eram in Grecia si nu intelegeam limba greaca in primii ani ai mei pe acele meleaguri. Imi placea de Iisus Hristos Pantocrator, de toti sfintii zugraviti pe pereti, de vocea preotului si a cantorului, de linia melodica a Liturghiei care parca imi acompania rugaciunile, de sarbatorile frumoase de Pasti si Craciun. Ma gandesc totusi ca a fost un avantaj ca nu stiam inca limba greaca, si acest fapt mi-a lasat mintea sa se odihneasca in rugaciune.

Eu cred ca , daca am reusi, sa ne facem orbi si surzi , la cele lumesti ce intra odata cu oamenii in Biserica , am descoperi o intreaga lume, minunata lume, cu sfinti si ingeri si cantece minunate de Slava lui Dumnezeu.

[dobrin7m]

În prealabil postat de iustin10

Dar ca sa revin la esenta intrebarii tale,recunosc ca sunt unul dintre aceia care nu mai sunt atras de Biserica,cel putin de slujbe , si as vrea sa inteleg si eu de unde aceasta respingere.Si voi fi sincer: slujbele mi se par prea repetabile,asculti ani intregi aceleasi lucruri. Dar nu simt un fior,un progres,ceva care sa ma atraga. Daca este ceva de inteles, o speranta ca lucrurile au un sens ascuns, acesta este foarte abstract . Ar trebui sa am in cap o duzina de tratate greoaie si abstracte despre liturghie ca sa inteleg ceva ,si ,in final,sa simt promisul fior.
Vad ca toti sunteti extaziati ,folositi cuvinte mari despre frumusetea trairilor din timpul slujbei ,si asta ma face sa ma simt si mai neajutorat.
Ador simplitatatea ,frumusetea simpla ,umana,fericirea aceea simpla care ne cuprinde in anumite situatii. Daca eu nu le simt in Biserica, decat probabil dupa o instructie si mai sustinuta care ar trebuyi sa o fac ,inseamna ca multi sunt ca mine,si ca sunt un exemplu reprezentativ pentru starea celor multi.
Daca oamenii nu primesc trairi simple ,ci explicatii abstracte , ei se vor indeparta de acel lucru,sau ,cel mult se vor duce la Biserica din convenienta,speranta,frica,sau alte sentimente colaterale,dar nu din placere.

Si daca v-as spune ca slujbele , contin in esenta , doar 3 cuvinte: te iubesc Dumnezeu; vi s-ar mai parea greu sa le repetati in fiecare zi?

[Ioan_Cezar]

În prealabil postat de Mihnea Dragomir

Se spune ca "frumusetea este in ochiul care priveste". Iar noi suntem, adesea, mai orbi decat orbii inlcusiv pe plan estetic. In cazurile cele mai optimiste, orbirea aceasta vine pur si simplu din ignoranta. Frumusetea cere putin exercitiu.

Imi amintesc, cand eram adolescent, m-am dus la nasa mea de botez, o remarcabila pictorita profesionista, cu rugamintea de a ma ajuta sa deosebesc o pictura buna de una indoielnica. Ceea ce eu vizam erau niste vizite acompaniate. Sau, daca nu se poate din comoditate, o impreuna rasfoire a numeroaselor ei albume de arta. Nasa mea a cercetat un pic lucrurile inainte de a-mi da un raspuns. "La Galeriile Nationale ai fost?" "Dar la Colectii?" "Poti sa-mi numesti un artist care a expus in ultimele trei luni la Simeza?". Dupa ce a primit, succesiv, "Nu"-urile mele, mi-a declarat ca, in aceasta faza, nu ma poate ajuta. Nu cu mai mult de cateva sfaturi. Iar acestea au fost sa merg la cat mai multe muzee si expozitii (in aceasta ordine). Sa privesc, cel putin in marile galerii, un tablou si de aproape, si de departe, sa o fac de mai multe ori, si in zile diferite, fiindca una poate fi prima impresie si alta cea de a doua. Dupa toate acestea, rezulta ca nu trebuie sa imi fac prea multe griji: vizitele cu ea nici nu vor mai fi necesare. Pe scurt, mi-a spus, cu alte cuvinte, ceea ce spunea darwinistul Pavlov studentilor: "functia creeaza organul". Si, fara discutie, multi sunt cei din marele public care, pur si simplu, nu au organ pentru estetic. Acestia spun "eu nu vad nimic frumos" cand in realitate, ar trebui sa se limiteze la "eu nu vad".

Am spus ca acestea sunt cazurile cele mai optimiste, fiindca un orb de acest fel isi poate recapata vederea facand un mic efort. Dar, mai exista orbii acriti: cum sa iti placa Troparul Nasterii si cum sa vibrezi la expresia "Rasaritul cel de Sus", daca tie nu-ti place rasaritul in general si niciodata nu te-ai gandit sa te scoli dis de dimineata ca sa contempli, pur si simplu, un rasarit de soare ? Acestui soi de orbi nicio culoare nu le place. Nu pot fi suspectati de parti-pris-uri, fiindca optiunea lor este un "Nu" in bloc. Renascentismul? prea static, clasicismul prea cadrat, barocul prea incarcat, arta populara prea lipsita de perspectiva, iar cea moderna prea minimalista.

Am lasat la urma a treia categorie, poate cea mai numeroasa. Sunt orbii care ar putea vedea foarte bine, dar au ochii acoperiti de solzi si, in afara de un Eph'phata a Spiritului Sfant, nu stiu ce i-ar putea ajuta. Ei cauta, pur si simplu, un pretext de a nu participa la viata de credinta. In realitate, ei nu merg la biserica din cauza necredintei si nu din inalte motive estetice. Fiindca, sa fim seriosi! In toate epocile, geniul artistic al omului s-a depasit pe sine pentru a se ridica spre Domnul si a-i aduce Lui lauda! Cei mai mari compozitori au alcatuit muzica bisericeasca nemuritoare, incat, daca spui, de exemplu, "Mozart", spui "Requiem". Cei mai mari sculptori au daltuit marmura pana la asemanare cu trupul Domnului, incat, daca spui "Michelangelo" spui "Pieta". Cei mai mari pictori au pictat biserici si altare, asa cum au facut si romanii Tattarascu, Grigorescu si altii!

O fraza pe care o spui, frate Ioan Cezar, ma lasa ganditor. Vorbesti despre remarci ale celor dintr-una din cele trei categorii de orbi de mai sus (pesemne, a treia) cum ca e prea mult despre moarte si morti in biserica. Este vorba de oameni care nu au inteles de ce a venit Isus. Ei nu au inteles ca religia noastra e religia vietii, nici ca mortii nostri sunt vii. Ei imi amintesc de ce spun unii crestini (neo)protestanti (mai mult protestanti decat crestini), care, referindu-se la cultul sfintilor, spun, cu oroare, ca noi "pupam oase de morti". Astfel, ei singuri se vaduvesc pe ei de tovarasia Viilor: a Sfintilor care alcatuiesc norul de martori ai lui Dumnezeu.

Eu, unul, vad exact pe dos: eu vad o mare, o teribila cultura a mortii in arta laicarda contemporana. De la tricouri cu efigia unui asasin anticlerical ca Che Guevara la cele, mai moderne, cu Marlyn Mansion, eu vad o cultura a mortii, fara legatura cu Biserica si opusa ei, cum se intinde peste spirite, mai contribuind un pic la deformarea spiritelor si a uratirea icoanei lui Cristos din oameni.

Uite ce zice aici un credincios romano-catolic: http://www.ercis.ro/actualitate/viata.asp?id=20101110
Mie mi-a plăcut articolul, îl găsesc de-a dreptul excelent. Cum îţi pare?
(Căutam ceva despre "Frumosul liturgic" şi aşa am găsit acest text.)

Cugetînd la subiectul topicului, dădui peste câteva planuri care se suprapun în timpul slujbelor bisericeşti: 1) frumuseţea ambientului (pictura, sculptura, muzica - arta bisericească); 2) frumuseţea relaţiilor dintre credincioşi, aşa cum sunt ele "dirijate" de preotul slujitor; 3) frumuseţea cuvântului preoţesc (implicit, desigur, a Cuvântului - citirea Apostolului, citirea din Evanghelie, uneori citirea din alte cărţi ziditoare de suflet); 4) frumuseţea dinlăuntrul fiecăruia, atunci când e aprinsă de taina slujbei...
Frumos peste tot!
Cum de rămânem uneori împietriţi la această sărbătoare a frumuseţii?
Bag seamă că nu deprindem cum se cuvine "meşteşugul" acestui Frumos. Avem nevoie, cred, de educaţie sistematică în acest sens. Dar ea nu se poate înfăptui dacă lipsim de la "lecţii", adică din lăcaşul de cult - mai întâi.

Cele 3 cuvinte ("te iubesc, Doamne") se developează în noi şi ne prefac doar prin participare. Atitudinea pasivă e otrava dezvoltării, a vieţii.

Ce găsim frumos în Biserică?
Mie îmi plac lacrimile care îşi schimbă savoarea: la început sunt amare şi grele, iar după prefacerea germinată în taina slujbei devin dulci-albastre....:)

[cristirg]

-am gasit niste idei duhovnicesti in aceasta carte (cartea e despre erezia numita pietism):http://www.mirem.ro/pdfuri/pietismul.pdf

"€œEvlavia trebuie îmbinată cu teologia, cu adevărurile revelate(dogmele ortodoxe), formând un tot armonios. Cunoscându-L pe Hristos, iubindu-L şi intrând în comuniune cu El prin Taine, credinciosul se va strădui să aibă sfinţenia, dragostea, smerenia, blândeţea, bunătatea şi jertfelnicia Lui.
Între cultul ortodox şi dogmă este o legătură strânsă. Biserica are certitudinea că între credinţă şi trăire nu există despărţire, că ele se intercondiţionează reciproc, că doctrina este conformă cu Euharistia - încununarea cultului ortodox - şi că Euharistia confirmă doctrina. Cultul exprimând adevărurile mântuitoare îl fereşte pe credincios de alunecarea înspre pietismul singular, înspre o religiozitate bolnăvicioasa şi dezechilibrată, şi-i dă posibilitatea să intre în legătură tainică cu Dumnezeu.
Ortodoxia cu spiritul său sobru nu admite să fie suplinită înălţarea sufletească prin emoţii ieftine create prin mijloace estetice, prin instrumente muzicale, prin cântări de nuanţă străină duhului bisericesc şi colportate de „melozi pelerini” şi „cântăreţi ambulanţi”. Cultul ortodox prin frumuseţea şi varietatea lui este unic în creştinătatea întreagă. Dacă catolicismul are darul organizării, protestantismul are tendinţa speculaţiilor teologice raţionaliste, popoarele ortodoxe au darul pătrunderii frumuseţilor spirituale pe care le fac evidente prin evlavie şi cult.

Trăirea duhovnicească ortodoxă, cultul răsăritean, având legătura strânsă cu doctrina[TOTALITATEA IDEILOR,INVATATURII,DOGMELOR ORTODOXE], se caracterizează prin realism. Sfintele slujbe nu fac numai o pomenire în forma artistică a evenimentelor evanghelice, ci le reactualizează, le reînnoiesc pe pământ. În timpul slujbei Crăciunului, nu se face o simplă amintire despre naşterea Mântuitorului, ci Hristos se naşte în chip misterios; în Săptămâna Patimilor suferă; în luminata noapte de Paşti El înviază. Mântuitorul continua să trăiască în Biserică până la sfârşitul veacurilor, iar noi devenim martori la toate lucrările Sale. Sub cupola bisericii ortodoxe te simţi aproape de Dumnezeu, ai convingerea că cerul se coboară pe pământ, că locuieşti în casa Tatălui, că cele cereşti se unesc cu cele pământeşti. Acesta este sentimentul fundamental al Ortodoxiei, care se răsfrânge imediat în cult, în sfintele slujbe. Cultul ortodox în întregime este mărturia şi realizarea acestei concepţii de viaţă, a cunoaşterii intime, a umanizării şi întrupării Fiului lui Dumnezeu, încoronată de înviere. Datorită acestui sentiment, creştinul ortodox posedă cu adevărat cunoştinţa şi bucuria, aşa cum le posedau primii creştini.
Cultul este momentul favorabil al dialogului şi întâlnirii cu Dumnezeu, este locul special al prezenţei Domnului în Biserica Sa. Prin intermediul cultului, Biserica ia cunoştinţă de ea însăşi ca popor a lui Dumnezeu şi corp a lui Hristos, căci în cult, aşa cum am văzut, se manifestă în mod real întruparea Domnului care-şi face sensibilă prezenţa. Prin divinitatea şi umanitatea Sa, intim unite în misterul întrupării, Iisus Hristos este locul propriu şi unic al întâlnirii între Dumnezeu şi oameni.
Biserica crede şi arată că Domnul este prezent în mod efectiv când se aduna să slujească Tainele şi să vestească cuvântul Evangheliei. Ea este în El şi El este în ea, în mod tainic. Or, Hristos este în acelaşi timp Cuvânt şi trup, Dumnezeu şi om. Cultul mărturiseşte divinitatea şi umanitatea Domnului.
Slujba bisericească este expresia credinţei celei mai profunde, mărturisirea colectivă şi publică de credinţă şi de trăire a dogmelor. Preot şi credincios, sânt împreună angajaţi în trăirea şi păstrarea credinţei. Cultul este însăşi credinţa mărturisită, simţită, cântată, transformată în rugăciune şi întărită prin legătura de credinţă, cu fraţii noştri, cu Biserica întreagă. Ortodoxia nu se defineşte ci se experimentează prin trăire.


Sfânta Liturghie, cununa întregului cult ortodox.


Centrul şi cununa cultului ortodox este Sfânta Liturghie. Aici se realizează cea mai înaltă trăire duhovnicească, pentru că Liturghia constituie viaţa Bisericii. În timpul Liturghiei, nu numai că se sfinţesc cinstitele daruri, ci se reînnoieşte întregul mister al întrupării de la peştera din Betleem, până la Muntele Măslinilor, de la Naştere pana la Înălţare.
În spiritul primilor creştini „a se aduna în biserică” (I Cor. XI, 18), însemna a realiza o astfel de

întrunire, a cărei ţintă să fie de a se manifesta, de a se realiza prin ea Biserica. Aceasta adunare este euharistică: săvârşirea Liturghiei, frângerea pâinii constituie încununarea ei. Aşa cum mărturiseşte întreaga Sfântă Tradiţie, împreună cu Sfântul Apostol Pavel, trei elemente erau nedespărţite: Adunarea (synaxa), Euharistia şi Biserica. Unitatea acestor trei elemente, atât de evidentă pentru Biserica primară, a încetat să mai fie evidentă pentru conştiinţa modernă. Numai aşa se explică faptul că adeseori întruniri religioase care n-au ca ţintă „frângerea pâinii”, „jertfa euharistică”, nici nu pot avea această ţintă neavând o preoţie de hirotonie harică, ci au ca scop crearea unei atmosfere de piozitate dulceagă care impresionează pentru moment, captivează pe credincioşii neînrădăcinaţi bine în trăirea duhovnicească a Bisericii.

Sfinţenia Bisericii nu decurge din sfinţenia oamenilor ce o alcătuiesc, ci din sfinţenia lui Hristos; la fel sacerdoţiul preotului nu este al său, ci este a lui Hristos, dăruit Bisericii, pentru că ea este Trupul Său. Hristos nu este în afara Bisericii nici n-a delegat nimănui puterea Sa, ci rămâne în Biserică şi, prin Duhul Sfânt, umple viaţa acesteia. Participarea credinciosului la viaţa Bisericii, comuniunea lui deplină cu Hristos se realizează la Sfânta Liturghie.
Astfel, Sfânta Liturghie poate fi socotită ca un mijloc de transcendere a oamenilor de la viaţa închisă în egoism şi în lume, la viaţa de comunicare cu Dumnezeu, ca împărăţie a Lui. Rugăciunile indică o astfel de transcendere sau ieşire a omului închis în egoism, spre Dumnezeu Cel în Treime, sau al iubirii, chiar când se cer în rugăciuni bunuri necesare vieţii pământeşti, drept condiţii de pregătire pentru împărăţia lui Dumnezeu.
Trăirea duhovnicească pe care o experimentează credinciosul la Sfânta Liturghie nu-i deloc subiectivă, nu-i o emoţie lipsită de suport. În mod concret, la Liturghie, între Dumnezeu şi om se întâmplă ceva, se reactualizează relaţia cu Hristos, se realizează un urcuş, o unire crescândă cu Dumnezeu Cel în Treime preamărit. Credincioşii care participă duminică de duminică la Sfânta Liturghie împreună, vor spori şi între ei în comuniune. Nici un fel de altă asociaţie nu creează între oameni legături aşa de profunde ca Liturghia. De fapt, comuniunea creată la Sfânta slujbă nu se mărgineşte la cei prezenţi, ci se extinde la toţi cei ce sânt îmbrăcaţi în Hristos, fie că trăiesc, fie că au adormit.

Chemarea adresată credincioşilor este o invitaţie de a nu rămâne în starea în care se află, de a înainta spre starea de credincioşi vrednici de a participa la aducerea jertfei euharistice. Învăţătura este necesară pentru că s-au înmulţit membrii Bisericii, care cunosc prea puţin învăţătura creştină.
Prin slujbele ortodoxe se sfinţesc nu numai sufletele oamenilor, ci întreaga lume. Acţiunea sfinţitoare a Sfântului Duh se răspândeşte prin Biserică asupra întregii naturi. Soarta naturii fiind legată de soarta omului, din pricina căruia a suferit stricăciunea, îşi găseşte dezlegarea şi restaurarea tot împreună cu omul. Mântuitorul, prin întrupare, S-a legat de întreaga natură, iar mântuirea este „a doua creaţie a lumii”. Biserica binecuvântează toată făptura: apa, florile, ramurile de copaci, spicele de grâu, strugurii, precum şi obiectele întrebuinţate la sfintele slujbe. Biserica se roagă pentru om când este sănătos, dar şi atunci când este bolnav şi neputincios. Se roagă pentru mântuirea lui, dar şi pentru nevoile lui pământene, pentru izbăvirea lui din nevoi, din neajunsuri. Îl binecuvântează pe el dar şi lucrurile de care se foloseşte în viaţa zilnică."€