filioque

[doctor_faustus]

Un alt argument care este de natură să contrazică pretenţia Filioque a Latinilor este unul care se bazează în argumentarea sa pe Sfânta Scriptură şi pe anumite idei ale sfântului Vasile cel Mare. Potrivit teologiei sfântului Vasile Dumnezeu este în acelaşi timp o singură fiinţă şi trei ipostase (sau ipostasuri), însă tot potrivit teologiei sfântului Vasile fiecare ipostas dumnezeiesc este caracterizat prin anumite trăsături care sunt proprii ipostasului, îl identifică ca ipostas, îl diferenţiază ca ipostas în sânul Sfintei Treimi, trăsături ipostatice proprii ale fiecărui ipostas şi care îl privesc pe el nefiind comune şi celorlalte ipostase.

Această doctrină teologică este prezentă la sfântul Vasile în epistola 38, unde face distincţia între fiinţa şi ipostasurile dumnezeieşti, precum şi între trăsăturile comune fiinţiale ale dumnezeirii şi trăsăturile ipostatice, distincte care îl disting pe fiecare ipostas în parte de celelalte ipostasuri.

Aşadar principiul deosebirii, pe care ai recunoscut-o, în cazul nostru, dintre fiinţă şi ipostas, dacă-1 transpui ca să-l aplici la dogmele divine nu te vei înşela. Tot ce gîndirea ta îţi poate sugera în legătură cu modul de existenţă al Tatălui (şi e cu neputinţă ca mintea să se bazeze pe vreo idee subordonată din cauza convingerii pe care o avem Că această existenţă e mai presus decît orice cugetare) vei putea s-o Cugeti atît despre Fiul, cît şi despre Duhul Sfînt. într-adevăr noţiunea de «necreat» şi de «neînţeles» e unică şi-i aceeaşi atît pentru Tatăl şi pentru Fiul, cît şi pentru Duhul Sfînt, pentru că nu-i adevărat că unul ar fi mai de neînţeles şi mai necreat şi că altul ar fi mai puţin. Şi întrucît în Sfînta Treime deosebirea dintre persoane se face ţinînd seama de notele proprii ale fiecăreia din ele, tot aşa stau lucrurile şi cînd considerăm ceea ce e comun tuturor celor trei persoane, de pildă cînd vorbesc de o fiinţă necreată sau care e mai presus de orice înţelegere, sau orice altceva asemănător nu o vom concepe global pentru ca să deosebim ceea ce-i particular; vom căuta numai semnele care ne vor îngădui să distingem clar şi fără confuzie noţiunea despre fiecare persoană de cea a persoanelor considerate global. (Epistola 38.3)
[...]
Întrebîndu-ne dacă bunurile care urmează a fi împărtăşite celor vrednici provin numai de la Duhul Sfînt, sîntem îndemnaţi în acelaşi timp de Sfînta Scriptură să credem că autorul şi cauza împărţirii bunurilor pe care Duhul le lucrează în noi este numai Dumnezeu Fiul cel Unul-Născut. Căci «toate prin El s-au făcut» şi «prin El sînt aşezate toate», după cum ne-a învăţat însăşi Sfînta Scriptură. Şi iarăşi, ori de cîte ori ne ridicăm pînă la această idee, duşi fiind de mîna unui inspirat de sus, înţelegem că toate lucrurile au fost aduse la viaţă din nimic, dar că ele nu de fiecare dată vin de la aceeaşi putere fără început, ci mai presus de toate există o Putere care subzistă fără să fi fost născută vreodată, fiind fără început şi Care-i cauza cauzei a tot ce există. Căci într-adevăr, din Tatăl se naşte Fiul, prin Care au fost făcute toate şi de Care e subînţeles inseparabil şi Duhul Sfînt, căci nu poţi ajunge să te gîndeşti la Fiul fără să fi fost mai întîi luminat de Duhul. Deci întrucît Duhul Sfînt, din Care izvorăşte asupra creaţiei orice împărţire de bunuri, e în strînsă legătură pe de o parte cu Fiul, cu Care îl şi concepem în chip imediat, dar pe de altă parte e strîns legat şi de Tatăl (Care e cauza Lui, căci din El purcede) judecînd-o după ipostas, însuşirea proprie a Duhului îl situează în urma Fiului şi împreună cu Fiul, dar fiinţa Şi-a luat-o prin purcedere de la Tatăl. Căci Fiul e Cel care face cunoscut şi pe Duhul Cel purcezător din Tatăl, ca unul Care fiind singur născut în chip unic a ieşit strălucind ca o lumină din Lumina cea nenăscută, aşa încît potrivit acestei însuşiri distinctive El nu se confundă nici cu Tatăl, nici cu Duhul Sfînt, ci se recunoaşte singur după însuşirea de care am vorbit.

Cît despre Dumnezeu Cel peste toate, singurul Care are ca semn distinctiv şi întrucîtva privilegiat al ipostasului Său pe acela de a fi Tată şi de a nu subzista prin efectul nici unei cauze şi ca atare, datorită acestei însuşiri, este şi El cunoscut într-un chip cu totul deosebit. Din pricina aceasta, în comunitatea de substanţă declarăm că nu se împacă şi nu se transmit semnele distinctive care se întîlnesc în Sfînta Treime şi prin care se încheagă particularitatea persoanelor care ne-au fost transmise în credinţă: fiecare persoană e înţeleasă în chip diferit, datorită semnelor distinctive particulare, în aşa fel încît cu ajutorul acestor însuşiri, de care am amintit, se poate descoperi ceea ce separă ipostasele între ele. Pentru faptul că Dumnezeirea e nesfîrşită, neînţeleasă, necreată, nemărginită de nimic şi pentru toate atributele de acelaşi fel, nu există nici o diferenţă între fiinţa cea dătătoare de viaţă (mă gîndesc la cea a Tatălui, a Fiului şi a Duhului Sfînt), ci putem considera că între ele există un fel de comunitate continuă şi indivizibilă. Iar observaţiile care ne ajută să înţelegem măreţia uneia sau alteia dintre persoanele pe care credinţa le admite în Sfînta Treime ne vor îngădui să mai observăm că nu-i nici o deosebire pentru Tatăl, Fiul şi Duhul Sfînt atunci cînd căutăm să-I vedem mărirea, fără ca să existe între Tatăl, Fiul şi Duhul Sfînt nici un interval unde cugetul ar înainta în gol. Într-adevăr nu-i nimic care să se introducă între cele trei persoane, nici altceva care ar subzista alături de fiinţa dumnezeiască şi care să se poată împărţi în chip intim prin interpunerea vreunui element străin, nici vreun interval fără consistenţă care să producă o absenţă în armonia intimă a substanţei divine şi care să strice armonia prin intercalarea vidului. Ci cînd ne gîndim la Tatăl, atunci îl concepem în El însuşi, cuprinzînd în acelaşi timp şi pe Fiul prin reflexie, iar cînd îl concepem pe Acesta, atunci nu ne despărţim nici de Duhul Sfînt, ci în chip logic şi deodată, potrivit fiinţei, ţi-o reprezinţi în ea însăşi, concepută în aşa fel încît să fie numai una credinţa în cele trei persoane. Cînd zicem doar Duhul, prin această mărturisire înţelegem în acelaşi timp pe Cel al cărui Duh este. Şi fiindcă Acesta e Duhul lui Hristos, El vine de la Dumnezeu, cum zice Pavel: căci după cum atunci cînd prinzi una din marginile unui stejar, automat tragi şi pe cealaltă, tot aşa cînd tragi Duh, cum zice proorocul, prin El tragi în acelaşi timp ţii pe Fiul, şi pe Tatăl. Dacă înţelegi cu adevărat pe Fiul, îl vei vedea din amîndouă părţile, El va aduce, pe de-o parte, pe Tatăl şi din cealaltă pe Duhul Său propriu. într-adevăr, Cel Care e mereu în Tatăl, Acela nu va putea fi rupt de Tatăl şi nu va fi niciodată despărţit de Duhul Său, Care lucrează totul în toţi. Şi tot aşa, dacă primeşti pe Tatăl, prin puterea Lui primeşti în acelaşi timp şi pe Fiul şi pe Duhul, pentru că nu-i cu putinţă în nici un fel să-ţi închipui o întrerupere sau împărţire în aşa fel încît Fiul să fie cugetat fără Tatăl sau ca Duhul să fie despărţit de Fiul, ci concepi în acelaşi timp în Ei o comunitate şi o deosebire negrăită şi cumva neînţeleasă, fără ca deosebirea ipostaselor să rupă continuitatea fiinţei, fără ca această comunitate de substanţă să elimine particularitatea semnelor distinctive. Şi să nu te miri dacă zicem că Acelaşi e în acelaşi timp şi unit şi despărţit, căci de fapt concepem, ca într-o ghicitură, un fel de despărţire unită şi o unire despărţita. Dacă nu ascultăm această cuvîntare în duh de dispută ori în scop de calomnie, atunci se poate găsi ceva similar chiar şi în obiectele noastre sensibile. (Epistola 38.4)

Sursa: PSB 12

[doctor_faustus]

Distincţia dintre ipostase este reflectată în cuvintele: „în comunitatea de substanţă declarăm că nu se împacă şi nu se transmit semnele distinctive care se întîlnesc în Sfînta Treime şi prin care se încheagă particularitatea persoanelor care ne-au fost transmise în credinţă: fiecare persoană e înţeleasă în chip diferit, datorită semnelor distinctive particulare, în aşa fel încît cu ajutorul acestor însuşiri, de care am amintit, se poate descoperi ceea ce separă ipostasele între ele”. Conform acestor principii fiecare ipostasă sau persoană este caracterizată în mod distinct prin nişte trăsături personale care „nu se împacă şi nu se transmit”, prin urmare fiind strict proprii fiecărui ipostas (sau persoană dumnezeiască) în parte.

Tot sfântul Vasile ne vorbeşte despre ipostasul Tatălui astfel: „Cît despre Dumnezeu Cel peste toate, singurul Care are ca semn distinctiv şi întrucîtva privilegiat al ipostasului Său pe acela de a fi Tată şi de a nu subzista prin efectul nici unei cauze” prin urmare despre ceea ce Îl distinge pe Tatăl. Însă potrivit versetului de la Ioan 15:26 „Iar când va veni Mângâietorul, pe Care Eu Îl voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul Adevărului, Care de la Tatăl purcede, Acela va mărturisi despre Mine.” se poate observa că Revelaţia Dumnezeiască prezintă purcederea Duhului Sfânt (în sensul cauzei, nu a cauzatului) ca fiind un atribut care caracterizează ipostasul Tatălui, Acesta fiind acela de la care purcede Duhul Sfânt, Paracletul. Prin urmare în relaţia dintre Tatăl şi Duhul Sfânt, ceea ce Îl caracterizează ipostatic pe Tatăl este că Îl purcede (Îl cauzează) pe Paraclet, iar ceea ce Îl caracterizează pe Paraclet este că este purces din (sau cauzat de) Tatăl ca ipostas dumnezeiesc. Prin urmare ţinând cont de doctrina trăsăturilor proprii fiecărui ipostas, care sunt netransmisibile şi îl caracterizează personal pe un anume ipostas al Treimii, a sfântului Vasile, atunci tragem concluzia că aşa cum naşterea Fiului Îl caracterizează, ca ipostas, pe Tatăl, tot aşa, conform Ioan 15:26, purcederea sau cauzarea prin purcedere a Paracletului este tot o trăsătură ipostatică a Tatălui şi care, ca una care îl identifică, este netransmisibilă celorlalte ipostase dumnezeieşti, prin urmare nu este transmisibilă nici Fiului, ca ipostas. Fapt care duce în mod evident la concluzia că Fiul nu are ca şi caracteristică de a fi purcezător al Paracletului, această caracteristică revenindu-I Tatălui şi fiind netransmisibilă şi necomunicabilă ca fiind una care Îl caracterizează şi Îl distinge pe Tatăl, şi prin urmare Duhul Sfânt purcede de la Tatăl şi neavând ca şi cauză a purcederii Sale şi pe Fiul. Putem totuşi vorbi despre relaţia intratreimică dintre Fiul şi Paracletul, însă conform celor demonstrate în ceea ce priveşte relaţia dintre aceste ipostase dumnezeieşti putem să vorbim despre orice dar nu despre vreo purcedere a Paracletului din Fiul, purcederea sau cauzarea prin purcedere fiind un atribut care este specific Tatălui, care Îl distinge ipostatic şi care este netransmisibilă celorlalte ipostase treimice.

[doctor_faustus]

Un alt Sfânt Părinte care desfide în mod indirect pretinsul argument al Latinilor pentru Filioque, care ar rezida în versetul scripturistic de la Ioan 16:15 „Toate câte are Tatăl ale Mele sunt; de aceea am zis că din al Meu ia şi vă vesteşte vouă.” şi în versetul de la Ioan 17:10 „Şi toate ale Mele sunt ale Tale, şi ale Tale sunt ale Mele şi M-am preaslăvit întru ei.” este Sfântul Chiril al Alexandriei prin comentariile pe care le face acestor versete în Comentariul la Evanghelia Sfântului Ioan.

CAPITOLUL 2 - DUHUL SFÂNT ESTE PRIN FIRE ÎN FIUL ŞI ÎN FIINŢA LUI, CA ŞI ÎN FIINŢA TATĂLUI

„Toate câte le are Tatăl ale Mele sunt; de aceea am zis că din al Meu ia şi vă vesteşte vouă” (In 16, 15)

Fiul ni S-a arătat şi în acestea ca pecete reală şi exactă a ipostasului Tatălui şi ne dă să înţelegem prin cele spuse că, fiind rod al fiinţei Tatălui, le are pe toate ale ei după fire, şi acelea sunt în mod cuvenit ale Lui. Căci, nefind nimic care taie, desparte sau înstrăinează pe Fiul de Tatăl, în nici o privinţă, Tatăl e asemenea şi egal cu Fiul, afară numai de faptul că este Tată, fiinţa luminând în Amândoi în acelaşi mod. De aceea cum n-ar fi toate comune, mai bine-zis aceleaşi, în Amândoi, în aşa fel că în Fiul sunt cele ale Tatălui, iar în Născătorul, cele ale Născutului? De aceea pe temeiul unei înţelegeri desăvârşite, precum socotesc, a spus cuvintele despre Ei. Căci n-a spus că „toate câte le are Tatăl, le am şi Eu,” ca să nu se înţeleagă că ar purta aceleaşi trăsături cu modelul în mod exterior, ca noi, care am fost făcuţi după chipul lui Dumnezeu, ci zice: „Sunt ale Mele,” arătând unirea extremă pe care o are cu Născătorul şi deofiinţimea arătată în însuşirile neschimbate ce se află în Amândoi. Aceasta o poţi vedea foarte clar şi în alte cuvinte spuse către Tatăl: „Toate ale Mele sunt ale Tale, şi ale Tale, ale Mele.” Cum nu le-ar avea pe toate aceleaşi prin fire Cei între care nu este nici o deosebire şi Care au în toate egalitate şi asemănare?

Deci Dumnezeu-Tatăl are în Sine pe Duhul Său, adică pe cel Sfânt, prin Care Se sălăşluieşte în Sfinţi şi le descoperă tainele, nefolosindu-L pentru aceasta în chip de slujitor (să nu socoteşti aceasta!), ci Duhul existând în Tatăl fiinţial şi provenind din Tatăl, fără să se producă vreo diviziune sau distanţare, ci declarând ca proprii cele în care şi din care este. Căci Dumnezeu nu vorbeşte altfel făpturii decât prin Fiul în Duhul, căci Duhul este propriu şi Unuia-Născutului, fiindcă este de o fiinţă cu Tatăl. Deoarece arată că este al lui Dumnezeu-Tatăl, Fiul Se descoperă în Duhul celor vrednici şi lucrează prin Duhul cele ce le voieşte. Dar aceasta îmi aparţine şi Mie prin fire. Din acest motiv am spus că „dintr-al Meu ia şi vă vesteşte vouă.” Dar să nu se tulbure nimeni când aude în acestea cuvântul „ia,” ci să se gândească mai ales la aceea: (Duhul) lucrează drept, pentru că toate le spune despre Dumnezeu în felul nostru, dar nu trebuie înţelese astfel, ci mai presus de noi. Spunem că Duhul ia de la Tatăl şi de la Fiul cele ale Lor nu ca şi cum nu ar avea cunoştinţa şi puterea aflate în Ei, ci le are de abia atunci când se cugeta că le ia. Căci totdeauna Duhul este înţelept şi puternic, sau este Înţelepciunea şi Puterea de Sine nu prin împărtăşire de la cineva, ci prin fire. Căci, precum ar putea spune cineva că buna mireasmă a aromatelor care ne vine de la simţuri este alta decât cele din care vine, dar nu e alta prin faptul că se răspândeşte din ele şi este în ele, aşa să cugeţi despre Dumnezeu şi despre Duhul Sfânt. Căci Duhul este ca o mireasmă vie şi lucrătoare a fiinţei Lui, aducând făpturii cele de la Dumnezeu şi insuflând prin ea împărtăşirea de fiinţa cea mai presus de toate. Căci dacă buna mireasmă a aromatelor îşi întipăreşte tăria în veşminte şi preface cele în care vine, într-un fel conform ei, cum nu ar putea Duhul Sfânt, o dată ce este din Dumnezeu prin fire, să facă părtaşi de firea dumnezeiască pe cei în care vine? Fiind deci Fiul rod şi pecete ale Ipostasului Celui ce L-a născut, aduce toate ale Lui prin fire. De aceea zice: „Toate câte le are Tatăl ale Mele sunt. De aceea am zis că din al Meu ia şi vă vesteşte vouă.” El vorbeşte despre Duhul, Care iese prin El şi este în El, prin Care Se sălăşluieşte El însuşi în Sfinţi. Căci Duhul Lui nu este altfel decât El, deşi există în mod propriu. Căci Duhul este Duh, şi nu Fiu.

Prin urmare după cum se vede şi din comentariul sfântului Chiril cele despre care Fiul spune că toate câte le are Tatăl sunt ale Lui privesc firea dumnezeiască a Amândurora şi nu privesc trăsăturile particulare, distinctive ale ipostaselor în parte, trăsături pe care sfântul Vasile le numeşte ca netransmisibile şi proprii fiecărui ipostas în parte.

Comentariul sfântului Chiril la Ioan 17:10

Ceea ce se spune că e supus Tatălui se află şi sub stăpânirea Fiului. De aceea zice: „Şi toate ale Mele sunt ale Tale, şi ale Tale sunt ale Mele.” Căci unde străluceşte şi se arată identitatea firii, acolo e şi slava neschimbată a demnităţii ei, nedând ceva din ea în mod împărţit, ci răspândind în mod egal una şi aceeaşi slavă. Moştenitorul fiinţial al măririlor Tatălui arată că are toate cele ale Născătorului, dar arată şi pe Născătorul că are toate ale Lui, pentru că Fiecare se arată prin fire în Celălalt. Fiul străluceşte în Tatăl, şi Tatăl, în Fiul. Aşa ne-au mărturisit de Dumnezeu insuflatele Scripturi. Deci, dacă una din măririle Tatălui este să aibă stăpânirea peste toţi, aceasta aparţine şi Fiului, căci El este pecetea fiinţei Tatălui, nesuportând nici o schimbare şi deosebire în ceva.

Prin urmare se vede şi în comentariul la acest verset că cele despre care vorbeşte Hristos sunt cele care privesc identitatea firii şi prin urmare nu se referă la trăsăturile particulare şi distinctive ale fiecărui ipostas dumnezeisc în parte.

[doctor_faustus]

Am uitat să dau sursele citatelor: amândouă sunt din aceeaşi carte tradusă de Părintele Profesor Dumitru Stăniloae "Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan" apărută la editura IBMBOR în anul 2000. Primul este de la pag. 992-994, iar al doilea este de la pag. 1030.

[Monachos]

De ce a fost nevoie de introducerea lui "Filoque" in Crez atata vreme cat Sfintii Parinti nu au considerat necesar la Niceea si Constantinopol. Altfel, catolicii in curand vor schimbat tot Crezul introducand acolo si dogma lor a Imaculatei Conceptii, Maria, Mama Bisericii, infailibilitatea papala...

[Mihnea Dragomir]

În prealabil postat de Monachos

De ce a fost nevoie de introducerea lui "Filoque" in Crez atata vreme cat Sfintii Parinti nu au considerat necesar la Niceea si Constantinopol.

Fiindcă niciun episcop catolic, la vremea primelor Concilii Ecumenice, nu a pus la îndoială ortodoxia credinţei, afirmând că Sfântul Spirit purcede NUMAI de la Tatăl.

Altfel, catolicii in curand vor schimbat tot Crezul introducand acolo si dogma lor a Imaculatei Conceptii, Maria, Mama Bisericii, infailibilitatea papala...

În principiu, e posibil. Dacă un număr semnificativ de credinicoşi DIN LUMEA CATOLICĂ, mai ales preoţi şi episcopi care au chemarea să îndrume poporul credincios, vor afirma că Sf Maria a fost născută cu prihană, sau că papa, în calitate oficială, poate greşi în materie de credinţă sau de morală, atunci s-ar putea ca Biserica să considere oportun să reacţioneze în faţa ereziei şi să facă noi adăugiri la Simbolul Credinţei.

În ceea ce priveşte "Maria, Maica Bisericii", deocamdată nu este dogmă, deci nu va fi inclusă în Crez. Este, însă, tradiţie liturgică apuseană. Sf Fecioară are multe nume, de exemplu: Turn de Fildeş, Scaun al Înţelepciunii, etc.

[catalin2]

În prealabil postat de Mihnea Dragomir

Fiindcă niciun episcop catolic, la vremea primelor Concilii Ecumenice, nu a pus la îndoială ortodoxia credinţei, afirmând că Sfântul Spirit purcede NUMAI de la Tatăl.

Din citatele date mai sus rezulta ca majoritatea sfintilor au spus ca purcede numai de la Tatal. Iar ca purcede si de la Fiul a spus doar Fer. Augustin.
Argumentatia cu "numai" folosita de catolici mi se pare puerila, folosita doar in lipsa de orice altceva, pentru ca nu exista un alt argument.
In Crez spunem "Facatorul Cerului si al Pamantului". Bineinteles ca aici nu subintelegem ca poate ar mai exista si un alt facator. Iar "din Tatal purcede" e la fel de clar. In acest fel la fiecare pasaj din Sfanta Scriptura putem adauga cate ceva care ni se pare mai potrivit.

[MariaB]

În prealabil postat de catalin2

In acest fel la fiecare pasaj putem adauga cate ceva care ni se pare mai potrivit.

nu este vorba de ce pare mai potrivit, ci de ce este necesar

la un anumit moment, a fost necesar sa se spuna ca Duhul purcede si de la Fiul
dupa cum la un moment anterior a fost necesar sa se spuna ca Duhul purcede de la Tatal
(Crezul de la Niceea nu mentiona decat credinta in Duhul, fara sa spuna altceva despre Duhul)

cat despre anatemele pentru cei care ar fi scos sau adaugat ceva la cele stabilite de vreun Conciliu, acestea au fost inca de la primul Conciliu, dar conciliile urmatoare au mai venit cu unele clarificari...

[catalin2]

În prealabil postat de MariaB

nu este vorba de ce pare mai potrivit, ci de ce este necesar

la un anumit moment, a fost necesar sa se spuna ca Duhul purcede si de la Fiul
dupa cum la un moment anterior a fost necesar sa se spuna ca Duhul purcede de la Tatal
(Crezul de la Niceea nu mentiona decat credinta in Duhul, fara sa spuna altceva despre Duhul)

cat despre anatemele pentru cei care ar fi scos sau adaugat ceva la cele stabilite de vreun Conciliu, acestea au fost inca de la primul Conciliu, dar conciliile urmatoare au mai venit cu unele clarificari...

Crezul e e alcatuit la doua Sinoade, nu doar la Niceea. Asupra acestui crez s-au dat apoi anateleme acelea, la urmatoarele sinoade. De aceea ce s-a mai stabilit la acele sinoade nu a mai fost introdus in crez. De asemenea, niciodata nu s-a mai refacut, schimbat ce se stabilise la sinodul anterior, ci s-a discutat despre alte probleme de credinta. Biserica apuseana abia la inceputul secolului XI a introdus Filioque in crez. ma refer la Roma si la papa.

[George.m]

Ortodocsii nu cunosc ca Duhul purcede si de la Fiul. Aici nu-i loc de filosofie, de vorbarie, de rationamente ieftine, de speculatie teologica.

Asa este experiat Duhul Sfant, ca purcezand de la Tatal, nu si de la Fiul. E o Taina mare asta, inaccesibila ratiunii noastre, cunoascuta in parte prin descoperire dumnezeiasca.

Spunea Gheron Iosif:
"Si cand, in ascultare si in liniste, se vor curati simturile tale si se va odihni mintea ta si se va curati inima ta, atunci vei primi har si luminarea cunostintei.

Vei deveni in intregime lumina, in intregime minte, in intregime straveziu. Si izvoraste din el asa o teologie, incat daca ar fi trei care sa scrie in acelasi timp, nu as putea sa cuprinda raurile care ies cu repeziciune si care raspandesc pace si deplina nemiscare a patimilor in tot trupul.

Se aprinde inima de iubirea dumnezeiasca si striga : " Tine, Iisuse al meu, valurile harului Tau, ca ma topesc ca ceara ". Si intr-adevar se topeste, netinandu-l. Si mintea este rapita in contemplatie, in vederea cea dumnezeiasca. Si se savarseste unirea.

Se transforma omul si devine una cu Dumnezeu, incat nu se mai cunoaste si nu se mai distinge sinele sau, precum fierul inrosit in foc, cand se aprinde si se face una cu focul."

Gheron Iosif Isihastul si toti Sfintii Bisericii Ortodoxe, adica teologii, cei uniti cu Dumnezeu, indumnezeiti, deveniti in intregime lumina, asa au marturisit: ca Duhul Sfant purcede doar de la Tatal. Eu pe ei ii cred, intrucat Dumnezeu li S-a descoperit astfel; ei sunt teologi adevarati (nu de repetitie), graitori nemincinosi de Dumnezeu, calauzitori sinceri.