Cuvant pentru suflet !

[cristiboss56]

Când faci, mamă, pomelnic pentru ai matale, la Liturghie, pune şi unul sau doi săraci, sau o văduvă pe care nu are cine o pomeni şi a murit, săraca. Este mare pomană. Asta se cheamă milostenie duhovnicească. Este mai mare decât aceea când îi dai o haină sau o mâncare omului, că-l ajuţi dincolo, în veşnicie.
(Părintele Cleopa Ilie)

[cristiboss56]

Frumusetea este strans legata de vesnicie

Frumusețea este o stare firească a lucrurilor. Cu cît lucrurile sînt mai în armonie și mai aproape de ceea ce trebuie să fie, cu atît ele sînt mai frumoase. Frumusețea este strîns legată de veșnicie: lucrurile trainice ne par mai frumoase, cum ar fi cerul, jocul stelelor, munții sau apele. Nimic din ceea ce este inventat nu poate fi numit frumos. O bucată simplă de lemn, o piatră sau lutul ars întrec în frumusețe orice aliaj făcut de om pentru a-și împodobi viața. Pigmenții naturali pe care îi obțineau artiștii de odinioară din pămînt, din pietre sau din fierberea plantelor sînt frumoși în sine, de aceea orice amestec de culori era armonios, iar preocuparea pentru legile armonice pe care o au școlile moderne de pictură era improprie: armonia se conținea chiar în materialele folosite. Menirea artistului este de a pătrunde frumusețea inițială a materiei cu care lucrează pentru a se întipări pe sine în legea veșnică a frumuseții lăsată de Dumnezeu.
Nu este pe pămînt frumusețe mai răpitoare decît cea a omului. Chipurile frumoase înfloresc, se coc și se ofilesc pentru ca, pînă la urmă, să se pogoare în pămînt și să putrezească. Totuși pentru o clipă, căci atît durează tinerețea raportată la veșnicie, frumusețea cea dintîi copleșește făptura și, oricine are ochi să privească, vede taina veșniciei pe chipurile noastre. Altminteri, nu este cu putință a ne închipui un lucru mai zadarnic decît acela de a crea Cineva o frumusețe atît de mare cum este cea a omului doar pentru o strălucire de cîțiva ani, ca mai apoi să o întoarcă în pămînt.
Această descoperire a frumuseții inițiale o cîntă Biserica în slujba Învierii, vorbind parcă cu cuvintele mortului: “Chipul slavei Tale celei negraite sînt, deși port ranele păcatelor… Cela ce cu mîna dintru neființă m-ai zidit și cu chipul Tău cel dumnezeiesc m-ai cinstit; iar pentru călcarea poruncii iarăși m-ai întors în pămînt, din care am fost luat; la Cel după-asemănare mă ridică, cu frumusețea cea dintîi iarăși împodobindu-mă” (Binecuvîntările Invierii, glasul 5).
Este atîta frumusețe în tot ce există, încît nu ajung zilele omului pentru a se bucura de ea. Pînă și legumele și fructele pe care le mîncăm sînt frumoase sau înfloresc frumos. De aceea, a face lucruri urîte: a picta urît, a scrie urît, a cînta urît este o erezie. Păstrați-vă în frumusețe, ca să fiți mai aproape de Dumnezeu.
Savatie Baștovoi

[cristiboss56]

Omule, nu-ți da pacea ta lăuntrică pentru nimic în lume. Împacă-te cu tine însuți, și atunci se vor împăca și cerurile și pământul cu tine . Vedeți cât de adânci sunt aceste gânduri și de câte ori repetă acest lucru? – dar nici până astăzi n-am putut ajunge la această treaptă.
Putem fi toți buni dacă ne unim cu Izvorul vieții , cu Dumnezeu, din toată inima noastră; atunci El ne va da putere să ne iubim pe noi și pe aproapele nostru . Fără Domnul, nu ne putem iubi nici pe noi. Prin El putem toate, căci El este puterea și viața noastră.
( Starețul Tadei de la Mănăstirea Vitovnița)

[cristiboss56]

Am putea să ne bucurăm de o mare pace, dacă am vrea să nu ne îndeletnicim deloc cu ceea ce zic sau fac alţii şi nici cu ceea ce nu ne priveşte. Cea mai mare şi singura împotrivire este că odată robiţi de patimile şi poftele noastre nu facem nici o sforţare să intrăm în făgaşul desăvârşit al sfinţilor. „Vă las pacea Mea, vă dau vouă pacea Mea, nu cum v-o dă lumea” .
Ce plăcută dulceaţă, ce dragoste atrăgătoare în aceste cuvinte ale lui Iisus Hristos! Sunt două feluri de păci: pacea lui Iisus şi pacea lumii. Pacea lumii cuprinde: grijile, întristările, neliniştile, scârba, remuşcările. Iisus grăieşte:
„Biruieşte-te pe tine însuţi” . Înfrânează-ţi poftele tale, împotriveşte-te dorinţelor, frângeţi patimile şi atunci duhul tău va fi ascultător poruncilor Lui, rămâne-va întru pacea cea nespusă, iar toate trudele vieţii, suferinţele, nedreptăţile, prigoanele, nimic nu va tulbura pacea Lui, care întrece orice înţelegere. Amin .
( Ieromonah Arsenie Boca, Cărarea Împărăţiei , Editura Charisma, Deva, 2006, p. 16)

[cristiboss56]

„Omule, nu-ți da pacea ta lăuntrică pentru nimic în lume. Să-ți păzești cu orice preț pacea lăuntrică. Împacă-te cu tine însuți, și atunci se vor împăca și cerurile și pământul cu tine.” ( Sfântul Isaac Sirul)
Vedeți cât de adânci sânt aceste gânduri și de câte ori repetă acest lucru? - dar nici până astăzi n’am putut ajunge la această treaptă. Putem fi toți buni dacă ne unim cu Izvorul vieții, cu Dumnezeu, din toată inima noastră; atunci El ne va da putere să ne iubim pe noi și pe aproapele nostru. Fără Domnul, nu ne putem iubi nici pe noi. Mulți cad adesea în deznădejde și se ridică împotriva vieții lor, curmânduși-o, căci fără Domnul nu ne putem iubi nici pe noi înșine, cu atât mai puțin pe semenii sau pe vrăjmașii noștri. Prin El putem toate, căci El este puterea și viața noastră.
Trebuie să supunem cuiva inimile noastre - și dacă le supunem cuiva de pe fața pământului, acest lucru ne poate aduce vătămare. Toți căutăm dragoste veșnică și neschimbătoare, pace fără de sfârșit, și cine poate da toate acestea? Nu ni le poate da nici mama, nici tatăl, nici fratele, nici sora. Toți aceștia ne pot părăsi, disprețui și lepăda. De ce? Pentru că toți suntem mărginiți în timp și în spațiu, toți ne aflăm în luptă cu puterile din văzduhuri care neîncetat ne întinează gândurile. Așadar, toți cei cărora ne supunem inimile, toți aceștia ne pot părăsi, ne pot răni. Duhurile cele viclene strecoară gânduri în dragostea noastră curată, dumnezeiască și caută să ne înrobească.
Dragostea dumnezeiască este nesfârșită, atotcuprinzătoare, iar noi viem, ființăm, trăim mărginiți, înrobiți nu numai de ființele vii, ci și de lucrurile moarte, fără viață, care sânt fără valoare. Inima noastră este înrobită de lucrurile lumești, iar dacă cineva i le răpește, suferă. Avem voie să ne alipim prin dragoste numai de Dumnezeu – mai întâi de Dumnezeu și abia apoi de rudele și semenii noștri.
Nu ne este îngăduit să ne fim idoli unii altora, nu este voia lui Dumnezeu. Sfinții Părinți spun că această naștere a noastră pe fața pământului este din îngăduința Domnului, după cădere – căci Dumnezeu le-a făcut pe toate și El este tuturor părinte - dar iată, din păcate, toate s’au tulburat. S-a tulburat și firea noastră, căci strămoșii noștri erau nemuritori. Prin căderea omului a venit moartea, s’a tulburat lumea materială, cosmosul, căci Adam a fost zidit ca o cunună a întregii Zidiri și stăpân al întregii lumi materiale. În fiecare persoană este reprezentată întreaga lume materială a Cosmosului și puterile cugetătoare, căci se spune că omul este
un micro-cosmos, o „lume mică.” Trebuie să ne întoarcem în brațele Părintelui nostru, ca să ne întărească în credință, să fim puternici într’însul, și prin Domnul vom vedea Împărăția Cerurilor.
Sfinții Părinți spun: „Ceea ce credința dorește, Dumnezeu făptuiește, dar plinătatea vieții Creștine este desăvârșita smerenie.” Chiar unul dintre prorocii Legii Vechi spune:
„Numai asupra celui blând și smerit cu inima voi privi.” Cei blânzi și smeriți sânt moștenitorii Împărăției Cerurilor, și vouă, tuturor, vă doresc să fiți și voi fii ai Luminii, și să ne aflăm împreună înaintea Domnului, să-L slăvim pe Domnul pururea și în veacul veacului.
Iată, planeta noastră a ajuns la sfârșitul ei; tot ceea ce s’a întâmplat, până la capăt, și mai cu seamă în această scurtă vreme, totul trece neînchipuit de repede - și slavă lui Dumnezeu că este așa, ca viața noastră să nu fie în zadar, să nu ne chinuim aici fără folos, căci Împărăția Cerurilor este o stare gândită a sufletului, iar iadul asemenea; noi acum suntem în rai, acum în iad. Când ne aflăm într’o stare rea, în noi e iad, nu avem pace, nici liniște. Când avem în inimă bucurie, atunci ne simțim ca în Rai. De aceea trebuie neîncetat să ne ostenim în rugăciune. Puțini sânt cei de pe fața pământului care primesc în dar harul. Am cercetat cu foarte mare luare-aminte felul cum s’au simțit Sfinții Părinți în timpul vieții și cum au reușit să păstreze acest dar al harului până la capăt, aici - harul primit în dar.
Sfinții Părinți spun că aici pe pământ se află oameni care au păcătuit mult, care au cercarea vieții, dar care, atunci când s’au întors la Domnul, nu s’au mai abătut nici la dreapta, nici la stânga, ci au mers de-a dreptul spre Domnul. Și Sfântul Apostol Pavel, și Maria Egipteanca, și mulți alții, când s’au întors la Domnul, au rămas cu El. Noi încă nu am ajuns la această înălțime, pe noi încă ne atrage ceva aici, pe pământ. Acum suntem în odihnă, acum în luptă, dar puțini sânt cei ce dobândesc darul harului. Eu tare m’am minunat când am înțeles că puțini sânt monahii care primesc harul în dar și că mulți dintre oamenii din lume au primit acest har. Aproape acum un an a venit la mine un tânăr din Bania Luka, care se îndeletnicea cu rugăciunea lui Iisus. De puțină vreme un prieten de-al lui, care era căsătorit și avea copii, a învățat și el să se îndeletnicească cu rugăciunea lui Iisus. Mult m’am mirat când prietenul său a venit și mi-a spus cum inima i se roagă neîncetat și rugăciunea curge neîntreruptă. Acest tânăr era atât de luminat de bucurie, plin de o pace negrăită. El s’a încredințat pe sine, pe soția și pe copiii săi lui Dumnezeu și a dobândit în dar harul. Prietenul care la învățat rugăciunea nu a dobândit acest har, deși s’a rugat îndelung pentru a-l primi. Așadar, Domnul privește la inima noastră, iar când noi ne rugăm din inimă, Domnul de îndată ne mângâie.
Numai cei ce au primit harul în dar pot cunoaște starea sfinților și a îngerilor. Alții nu o pot cunoaște. Ne rugăm noi lui Dumnezeu și ne trudim, dar dacă cineva nu a dobândit harul nu poate înțelege starea îngerilor și a sfinților, căci acestea nu pot fi deslușite în cuvinte.
Staretul Tadei
de la Mănăstirea Vitovnița

[cristiboss56]

Este adevărat lucru că atât cât omul alergă să ajute pe ceilalţi, tot atât prisoseşte harul lui Hristos în el, pentru că iubirea este porunca lui Dumnezeu, prima şi cea mai mare: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din tot sufletul tău şi din toată inima ta”. Iar cea de-a doua asemenea ei: „Și pe aproapele tău ca pe tine însuţi”.
În aceste două porunci se cuprind toată Legea şi prorocii. Cât de mult însetează cineva pentru mântuirea fratelui său, atât de mult este copleşit sufletul său de iubirea lui Dumnezeu.
(Gheron Iosif Isihastul, Mărturii din viaţa monahală, Editura Bizantină, 2003, p. 323)

[cristiboss56]

Minunată, preaînțeleaptă este cântarea proorocească a Maicii lui Dumnezeu: „Mărește, suflete al meu, pe Domnul... că a căutat spre smerenia roabei Sale, că iată, de acum mă vor ferici toate neamurile” (Luca 1, 46-48). Mai întâi de toate, ea laudă pe Dumnezeu pentru că i-a dat smerenie și a căutat spre această smerenie. Preasfânta Fecioară, prin smerenia ei adâncă, a îndreptat alunecarea spre trufie și spre dorința de a fi asemenea lui Dumnezeu a Evei. Fiul Ei și Dumnezeu „S-a smerit, ascultător făcându-Se până la moarte, și încă moarte pe cruce... S-a deșertat pe Sine, chip de rob luând, întru asemănarea oamenilor făcându-se” (Filipeni 2, 7-8). Tot pentru smerenie a înălțat-o pe Fecioara Maria, făcând-o Maică a Sa – i-a făcut ei mărire neînchipuit de mare.
(Sfântul Ioan de Kronstadt)

[cristiboss56]

Mai întâi de toate, căutarea lui Dumnezeu nu este un scop. Țelul este întâlnirea cu Dumnezeu. Căutarea lui Dumnezeu reprezintă demersul. Pe de altă parte, demersul îl face mai ales Dumnezeu, nu atât de mult noi. El Se mișcă spre noi prin evenimente, prilejuri, oameni, semne etc. Noi așteptăm întâlnirea cu El și, simplu, stăm de veghe. Ceea ce trebuie să facem este să așteptăm și să avem ochii deschiși pentru a-L recunoaște. Nu reprezintă o reușită a noastră întâlnirea cu Dumnezeu, ci un răspuns la harul Său. Din acest motiv și experierea harului nu este însoțită de mândrie, ci de și o mai mare smerenie.
Pregătirea întâlnirii începe cu lupta curățirii, adică cu eliberarea de patimi, înfrângerea egoismului, cultivarea virtuților. Urmează luminarea minții și succede unirea și comuniunea cu Dumnezeu. Noi ne străduim pentru prima treaptă, celelalte reprezintă lucrul lui Dumnezeu. Este un proces continuu de cădere și înviere. O binecuvântată cale!
(Nicolae, Mitropolit de Mesoghéia și Lavreótica, Dacă există viață, vreau să trăiesc,Editura Doxologia, Iași, 2017, pp. 111-112)

[cristiboss56]

Modelul de comportament pe care trebuie să îl urmăm ne este dat de Hristos. El a venit pe pământ nu pentru ca să I se slujească Lui, ci ca El Însuşi să slujească; El a venit ca să iubească, iar noi trebuie să învăţăm aceasta de la El. Dacă tu nu îi iubeşti pe toţi înseamnă că te iubeşti numai pe tine şi pe nimeni altul, pentru că iubirea nu face deosebiri. În caz contrar, nu este vorba despre iubire, ci despre autosatisfacţie.
Singura libertate reală pentru noi, ca şi pentru oricare făptură a lui Dumnezeu, constă în ascultare. Se întâmplă astfel, pentru că Dumnezeu ne-a creat; El ştie că aşa este cel mai bine pentru noi. Şi dacă noi suntem ascultători faţă de El înseamnă că facem acele lucruri pentru care am fost creaţi. De exemplu, dacă avem o maşină, iar în loc de benzină turnăm în rezervor sirop, nu o vom putea conduce, pentru că ea nu este construită să funcţioneze cu acest „combustibil”. Dacă facem ascultare de noi înşine şi nu de Dumnezeu, nu vom ajunge în Rai, pentru că noi nu am fost creaţi pentru altceva decât pentru a-L iubi pe Dumnezeu şi pe aproapele.
Noi nu ştim nimic despre dragoste. Uitaţi-vă la noi înşine! Nici unul dintre noi nu îi poate iubi pe toţi, dacă nu credem în Dumnezeu. E important să ştii în ce crezi. Fiecare dintre noi trăieşte pentru sine, chiar şi în mănăstire, şi din această pricină se pierde tot sensul şederii noastre în ea.
(Schiarhimandrit Ioachim Parr, Convorbiri pe pământ rusesc, traducere din limba rusă Cristea Florentina, Editura Egumeniţa, 2015, p. 17)

[cristiboss56]

Sfântul Vasile cel Mare, Omilii și cuvântări, Omilia a XV-a, III, în Părinți și Scriitori Bisericești (1986), vol. 17, p. 512
„Duhul Sfânt umple pe îngeri, umple pe arhangheli, sfințește pe puteri, însuflețește totul. Duhul Sfânt se împarte în toată creația, este împărtășit în chip diferit de fiecare din cele create, dar cu toate acestea Duhul nu este micșorat de cei care participă la El. Dă tuturor harul Lui; nu se termină, deși este împărțit celor care participă la El, iar cei care Îl primesc sunt plini de Duhul, iar Duhul Sfânt rămâne neîmpuținat. După cum soarele nu este micșorat întru nimic de cei care participă la lumina și căldura sa, deși luminează corpurile și este împărțit în felurite chipuri de corpuri, tot așa și Duhul rămâne nemicșorat și neîmpărțit, cu toate că dă tuturora harul Său. Luminează pe toți pentru a înțelege pe Dumnezeu, insuflă pe profeți, înțelepțește pe legiuitori, sfințește pe preoți, întărește pe împărați, desăvârșește pe drepți, umple de cinste pe cei curați sufletește și trupește, dă harurile tămăduirilor, învie pe morți, dezleagă pe cei legați, înfiază pe cei străini. Acestea le lucrează prin nașterea de sus. Dacă ia un vameș, care crede, îl face evanghelist; dacă se pogoară peste un pescar, face din el un teolog; dacă găsește un prigonitor, care se pocăiește, îl face apostol al neamurilor, predicator al credinței, vas al alegerii. Prin Duhul Sfânt cei slabi ajung puternici, cei săraci se îmbogățesc, oamenii simpli la cuvânt sunt mai înțelepți decât înțelepții.”