Cuvant pentru suflet !

[cristiboss56]

Vă spun că nu-i vinovat vinul, că e pentru întărire. Iei un pahar, e pentru întărire, pentru un bătrân sau pentru oricine e obosit, un pahar, două, acolo. Dar e rea beţia, necumpătarea, asta e rea.
Părinte, din discuţiile pe care le-aţi avut cu mirenii care v-au cercetat aici, la mănăstire, care credeţi că sunt principalele probleme cu care se confruntă familia creştină în ziua de azi? Şi care ar fi mijloacele de a face faţă acestor probleme?
Prea multe nu prea ştiu. Sunt aici mulţi care-s veniţi din ţară, din România, muncitori care muncesc pe aici. Unii găsesc de lucru, unii găsesc chiar cu un preţ mai puţin... Şi din câte am auzit de la dânşii, problemele care sunt în ţară sunt sărăcia, beţia, or mai fi şi altele, poate, dar asta ştiu eu.
Şi cum s-ar putea face faţă acestor probleme, cum ar putea fi depăşite?
Ei, păi... beţia... prin a nu bea.... Ar fi cel mai bine. Eu nu pot, sau nu ştiu cum... Ar fi mai multe de vorbit. Sărăcia... zic şi mă gândesc că la sărăcie trebuie oarecum muncă... Şi la beţie, trebuie să vorbească cu preotul. Să se ducă la mărturisit, să se mărturisească, să primească un canon şi după asta, încet-încet, se poate lăsa şi de beţie.
În unele sate se duceau la preot şi îi cereau să-i lege, sau puneau jurământ că un an nu beau, sau aşa ceva. E bine?
Nu-i bine. Păi, el dacă are de băut, bea... Tocmai, îşi pune jurământ, şi apoi îl calcă şi... Totuşi, totuşi, să se abţină el. Să ia hotărâre. Să se gândească că îşi cheltuieşte şi banii, că, pentru a bea, îi trebuie bani, şi îşi nenoroceşte şi familia. Câte s-au auzit şi câte s-au întâmplat: îşi bate femeia acasă, copiii fug şi sunt speriaţi, şi, din beţie, câte nu s-au întâmplat... Aşa că, trebuie să se gândească şi el că e om, are minte, poate judeca.
Un părinte mi-a spus că Sfântul Ioan Gură de Aur ar zice undeva că mulţi oameni s-au înecat pe mare, dar şi mai mulţi într-un biet pahar.
Vă spun că nu-i vinovat vinul, că e pentru întărire. Iei un pahar, e pentru întărire, pentru un bătrân sau pentru oricine e obosit, un pahar, două, acolo. Dar e rea beţia, necumpătarea, asta e rea.
Şi cu sărăcia? Cu sărăcia se confruntă din ce în ce mai mulţi oameni. Cum trebuie purtată crucea sărăciei?
Hm... asta ar fi o cruce?! Bine spus, e o cruce, şi aşa este: trebuie să ducem o cruce a sărăciei. Dar mă gândesc: în vremurile din urmă, în comunism – spunea cineva – i-au învăţat pe oameni să fie leneşi şi să fure. Asta i-au învăţat comuniştii şi timpurile. Asta i-au învăţat. N-a mai avut el, omul, gospodăria lui, să muncească şi noaptea pentru copii sau ce-i trebuia. Gata, au trecut ca la normă, toate... când se întorceau de la lucru, mai furau de pe ici, de pe colo, s-au învăţat... Aşa a fost cu asta. Acum, nu mai ştiu cum e.
(Ne vorbesc părinţi athoniţi, Avva Dionisie de la Colciu, Avva Iulian de la Prodromu, Editura Bunavestire, Galaţi, 2003)

[cristiboss56]

Nu cumva Dumnezeu îngăduie totul spre binele nostru?
Dumnezeu iconomisește lucrurile în așa fel încât să rămânem aproape de El. Le rânduiește pe toate spre binele nostru. Desigur, nu cu forța. Știe că ne vom familiariza, vom rămâne aproape de El și vom fi recunoscători.
,,Lasă problemele. O să mă ocup eu de ele. Neglijează-le ca și când nu le-ai avea”, spun celui încărcat, ca să scape puțin de griji, de presiunea stări pe care o simte a mâhnirii pe care o simte. Cel care crede în aceste cuvinte, va primi mare ajutor. În mod funcțional, adică psihologic, cel care se încrede, scapă de griji. Făcând aceasta Hristos găsește sufletul linistit, împăcat, netulburat și dăruieste din belsug Harul Său.
Orice facem, facem în numele lui Hristos. Suntem adunați în numele lui Iisus Hristos. În locul de spovedanie în numele lui Iisus Hristos suntem adunați. Acolo este prezent Hristos. Dacă nu este prezent de ce să mai stăm acolo? Sau, dacă nu este aici prezent de ce mai stăm, de ce mai venim? Este posibil să nu fie, din moment ce ne-a făgăduit că o să fie? Uneori Dumnezeu manifestă nu doar iubirea Lui, ci iubirea lui fină într-un mod fin. Așadar de ce să ne înspăimântăm?
Va veni ceasul – nu știm când, depinde de atitudinea fiecăruia- când omul va conștientiza și va spune: ,,Dumnezeul meu, te-ai ocupat de mine în felul acesta! Ai rânduit să mă îmbolnăvesc, ai rânduit să am complexe, ai rânduit să am traume încă din anii copilăriei! Ai făcut acestea tocmai pentru a mă împiedica să o iau pe un drum gresit!”
Omul se topeste în fața iubirii lui Dumnezeu.

„SUFLETUL MEU, TEMNIȚA MEA” – Arh. simeon Kraiopolous, Ed. Bizantină – 2009

[cristiboss56]

Sa fii bun si ascultator. Sa ai rabdare cu ceilalti, sa nu te necajesti, sa nu fii prea sensibil, sa fii destoinic in munca ta. Sa nu vorbesti la serviciu prea mult despre lucruri religioase, daca nu esti intrebat.
Sa fii un exemplu demn de urmat, in drumul spre Hristos.
Sa mergi la biserica in mod regulat, sa te spovedesti si sa te impartasesti des si-atunci vei scapa de toata frica si ti se vor tamadui toate ranile sufletesti.
Te povatuiesc sa ai mereu dragoste pentru toti. In primul rand dragoste apoi toate celelalte.
Trebuie sa iubim cu inima curata si tot astfel trebuie sa ne rugam.
Nu vreau sa te apropii de Dumnezeu din pricina ca te temi de moarte. Vreau sa te apropii de El cu multa dragoste.Acesta este lucrul cel mai de seama, fiule.
Cand uneori incepe sa-ti fie frica, asa cum spui, aceasta se intampla din pricina ca nu Il iubesti indeajuns pe Hristos. Asta e totul.
Sa te rogi si sa iubesti. Sa-L iubesti pe Dumnezeu si sa-i iubesti si pe semenii tai. Nu vezi cate poate face dragostea lui Hristos? Sa nu te intrebi in sinea ta daca te iubesc ceilalti. Daca-i iubesti tu primul, sa stii ca atunci si ei te vor iubi deopotriva.
Ca sa fii iubit de ceilalti, mai intai trebuie sa-i iubesti tu.
Cand se revarsa asupra noastra Harul cel dumnezeiesc, rugaciunea noastra devine cu totul curata.
Sa te rogi neincetat, zi si noapte, chiar si cand dormi in pat.
Nu trebuie sa-i silim pe altii sa mearga la Biserica. Hristos a spus: Cine voieste, sa-Mi urmeze Mie.
Oricat ai fi de obosit sa nu uiti niciodata, seara inainte de culcare, sa faci rugaciunile de seara.
Sa nu te rogi lui Hristos sa-ti ia bolile, ci sa dobandesti pacea, lucrand rugaciunea mintii si fiind rabdator. Astfel vei avea mare folos.
Roaga-te si nu te supara. Roaga-te si fii rabdator.

[cristiboss56]

Suferinţele lumii sunt fără sfârşit. O descompunere generală, pe familii, şi mici şi mari. În fiecare zi inima mea mi se toacă. Cele mai multe case sunt pline de supărări, de nelinişte, de stres. Numai în casele care trăiesc după Dumnezeu oamenii sunt bine. În celelalte, divorţuri, unii falimentari, alţii bolnavi, unii accidentaţi, alţii cu psiho-medicamente, cu droguri! Mai mult sau mai puţin cu toţii, sărmanii, au o durere. Mai ales acum, nu au de lucru; datorii de aici, suferinţe de dincolo, îi trag băncile, îi scot din case, cu grămada şi nu pentru o zi sau pentru două. Sau dacă un copil sau doi dintr-o astfel de familie sunt sănătoşi, se îmbolnăvesc din pricina acestei situaţii. Multe familii de acestea dacă ar avea lipsa de grijă a monahilor, ar petrece cel mai bun Paşte!
Câtă nefericire există în lume! Când pe cineva îl doare şi se intereseză de ceilalţi şi nu de sine, atunci el vede întreaga lume ca la radiografie, cu raze duhovniceşti... De multe ori, atunci când rostesc rugăciunea: "Doamne Iisuse" - văd copilaşi mici, sărmanii, cum trec pe dinaintea mea mâhniţi şi se roagă lui Dumnezeu. Mamele lor îi pun să facă rugăciune, pentru că au probleme, greutăţi în familie şi cer ajutor de la Dumnezeu. Întorc butonul pe aceeaşi frecvenţă, şi astfel comunicăm.

(Cuviosul Paisie Aghioritul, Cu durere şi dragoste pentru omul contemporan, Editura Evanghelismos, Bucureşti)

[cristiboss56]

sursa: Γερόντισσα Γαβριηλία: Η Ασκητική της Αγάπης, 19η έκδοση, Εκδόσεις Το Τάλάντο, 2006, pp. 357-358

Bucuria lui Hristos se găseşte doar în prezent.


Când ai gând de judecată, să rogi pe Dumnezeu să ţi-l ia în acel ceas ca să poţi iubi acea faţă (pre care o judeci) aşa cum o iubeşte El. Atunci Dumnezeu te va ajuta şi o să vezi ale tale scăpătări. Dacă Hristos era vizibil, vei avea judecată?
Dacă nu-ţi place de cineva gândeşte-te că pe faţa lui vezi pe Hristos. Atunci nu vei îndrăzni nici să gândeşti să spui vreun cuvânt de judecată.
Trebuie să-i iubim pre oameni şi să-i îmbrăţişăm precum ni-i aduce Dumnezeu. Astfel vede şi Însuşi Domnul Tradiţia Dreptei Înţelegeri.
Nimeni nu trebuie să devină rob omului. Suntem robi doar lui Dumnezeu. Cumpăraţi-vă dară cinste, zice Apostolul. Linguşeala nu trebuie să existe.

Numai atunci când te desăvârşeşti întru dragoste poţi atinge nepătimirea.
Reuşite au doar cei carele fac ceva cu adevărată dragoste.
Judecata este normal să vină la om. Critica şi osândirea se întâmplă din răutate. Discernământul este Darul lui Dumnezeu şi trebuie să ne rugăm ca să-l dobândim. Este neapărat pentru a noastră ocrotire şi pentru a noastră întărire.
Omul indecis n-are părtăşie în viaţă.
Dumnezeu, când trebuie, trimite pe cineva aproape de noi. Toţi suntem însoţitori de drum.
Limba lui Dumnezeu este tăcerea.
Cine trăieşte în Trecut, trăieşte precum un lepădat. Cine trăieşte în Viitor cu imaginaţia lui, este naiv, deoarece Viitorul este doar al lui Dumnezeu. Bucuria lui Hristos se găseşte doar în prezent. În vecinicul prezent al lui Dumnezeu.

[cezar_ioan]

În prealabil postat de cristiboss56

te rog să primeşti şi din partea mea un " cuvant pentru suflet ",rostit de Teofil Pârian :
http://www.youtube.com/watch?v=hNCO8WdODvQ

Mult bine e pus în cuvântul acesta. Mulţumesc, mulţumesc frate Cristian!
De l-ar asculta şi l-ar pune la inimă cât mai mulţi dintre forumişti!...

[cristiboss56]

Iubirea creştină este „imposibilitatea posibilă" de a-L vedea pe Hristos în celălalt, oricine ar fi, şi pe care Dumnezeu, în iconomia Sa veşnică şi tainică, a hotărât să-L aducă în viaţa mea, fie chiar şi numai pentru câteva momente, nu ca pe un prilej de a face o „faptă bună" sau ca pe un exerciţiu de caritate, ci ca începutul unei veşnice însoţiri în Dumnezeu Însuşi. Pentru că, într-adevăr, ce este dragostea dacă nu acea putere tainică ce transcende întamplătorul şi exteriorul din „celălalt" — prezenţa sa fizică, treapta socială, originea etnică, capacitatea intelectuală — şi ajunge la suflet, unica „rădăcină" personală a fiinţei umane, partea divină din el? Dacă Dumnezeu iubeşte fiecare om, aceasta se întamplă pentru că El cunoaşte comoara nepreţuită şi absolut unică, „sufletul" sau „şinele" pe care El le-a dăruit fiecăruia în parte. Iubirea creştină este atunci participarea la acea cunoaştere divină şi darul acelei iubiri divine. Nu există iubire „impersonală", pentru că iubirea este minunata descoperire a „persoanei" în „om", a unicului şi personalului în comun şi general. Este descoperirea a ceea ce este „de iubit" in fiecare om, a ceea ce este de la Dumnezeu.

(Pr. Prof. Alexander Schmemann, POSTUL CEL MARE, Ed. Univers enciclopedic, Bucureşti, 1995, p.26)

[cristiboss56]

sursa: http://www.oodegr.com/oode/pateres1/paisios/eksomologisi_1.htm

- Gheronda, în primii ani ai Creștinismului, creștinii făceau spovedanie publică. Ajută acest lucru ?
- Altceva era în primii ani ai creștinismului și altceva este acum. Astăzi acest lucru nu ajută.
- De ce gheronda ? Atunci era mai multă râvnă ?
- Da oamenii aveau și mai multă râvnă și nu aveau bolile sufletești pe care le au astăzi. Acum, vezi, de pildă, soții se despart fără motiv, nu este ca în vechime.
Oamenii s-au îndepărtat de taina spovedaniei, de aceea și sunt sufocați de gânduri, de patimi. Câți vin și cer să-i ajut în vreo problemă, și nici nu se mărturisesc, nici nu se duc la biserică ! „Mergi la biserică ?”, îi întreb. „Nu”, îmi zic. „Te-ai spovedit vreodată ?”. „Nu, eu doar am venit să mă faci bine”. „Dar cum ? Trebuie mai întâi să te pocăiești pentru păcatele tale, să le mărturisești, să mergi la biserică, să te împărtășești când ai binecuvântare de la duhovnic și eu voi face rugăciune, ca să te faci bine. Ai uitat că există și o altă viață și că trebuie să ne pregătim pentru dincolo ? ”. „Uite ce e, părinte, ceea ce îmi spui, biserici, altă viață etc., pe mine nu mă interesează. Acestea sunt povești. Am fost la vrăjitori, la medium-uri și nu au putut să mă facă bine. Am aflat că tu poți să mă faci bine”. Asta-i bună ! Le vorbești despre spovedanie, despre viața viitoare și îți spun că „astea sunt povești”, dar pe de altă parte tot ei zic : „Ajută-mă, iau medicamente !” Ei, dar cum așa, în chip magic să se facă bine ?
Și vezi, mulți, deși au probleme pe care le-au provocat păcatele lor, nu se duc la un duhovnic care poate să-i ajute efectiv, ci ajung să se mărturisească la psihologi. Își spun povestea lor, sunt sfătuiți de ei pentru problemele lor și e ca și cum, dacă au de trecut un râu, i-ar arunca înăuntru și fie se îneacă, fie ies la suprafață, dar unde ies… În timp ce, dacă s-ar fi dus la duhovnic, ar fi trecut pe celălalt mal pe un pod, comod, pentru că în taina spovedaniei lucrează harul lui Dumnezeu și îi izbăvește.
- Gheronda, mulți spun : „Nu găsim duhovnici buni și de aceea nu ne ducem să ne spovedim”
- Acestea sunt îndreptățiri. Orice duhovnic are dumnezeiască putere, atâta timp cât poartă epitrahil. Săvârșește taina, are dumnezeiescul har, când citește rugăciunea de dezlegare, Dumnezeu șterge toate păcatele pe care le-a spovedit cu pocăință sinceră. De noi depinde cât de mult vom fi ajutați de taina spovedaniei. Odată a venit aici la coliba mea cineva care avea probleme psihologice, cu gândul că eu am darul străvederii și că aș putea să-l ajut. „Ce vezi cu privire la mine, îmi zice ?” „Să-ți găsești un duhovnic, îi zic, să te spovedești ca să dormi apoi ca un prunc și să nu mai iei medicamente”. „Ei, îmi zice, azi nu mai sunt duhovnici buni. Mai demult erau”. Vin cu cugetul bun că vor fi ajutați, dar nu primesc ceea ce le spui și păcat de banii cheltuiți pe drum.
Dar am observat și un nou meșteșug al diavolului. Le dă oamenilor în minte gândul că dacă fac vreo făgăduință și o împlinesc, dacă se mai duc și în vreun pelerinaj, sunt în regulă duhovnicește. Și vezi mulți care merg cu lumânări și făgăduințe la mănăstiri, în pelerinaje, ca să ardă lumânările acolo, să facă și vreo câteva cruci mari, să mai și plângă oleacă, și li se pare că au făcut de ajuns. Nu se pocăiesc, nu se spovedesc, nu se îndreaptă și se bucură tangalaki.
- Gheronda, un om care nu se spovedește poate să fie aibă pace lăuntrică, să fie odihnit sufletește ?
- Cum să fie odihnit sau liniștit ? Ca să simtă cineva odihnă, trebuie să arunce molozul și zgura care se află înlăuntrul lui. Acest lucru se întâmplă odată cu mărturisirea, cu spovedania. Deschizându-și omul inima la duhovnic și spunându-și păcatele, se smerește și astfel deschide ușile cerului, vine bogăția harului lui Dumnezeu și se eliberează.
Mai înainte de mărturisire în capul lui este ceață, pâclă deasă, vede toate murdar și își îndreptățește păcatele lui. Fiindcă atunci când mintea lui este întunecată de păcate, nu vede curat. Odată cu spovedania, face un „pfuu !” și gata se risipește negura și se curățește orizontul. De aceea toți câți vin să discutăm vreo problemă sau să îmi ceară vreun sfat etc., dacă nu s-au spovedit niciodată, îi trimit mai întâi să se spovedească și după aceea să vină să vorbim. Unii îmi spun : „Gheronda, dacă poți să înțelegi ce trebuie să fac în această problemă, spune-mi”. Chiar dacă aș înțelege eu ce trebuie să faci, le zic, nu vei înțelege tu ce-ți voi spune. De aceea, du-te mai întâi și te spovedește și pe urmă vino să discutăm”. Fiindcă, spune-mi și mie, cum poți să comunici și să te înțelegi cu un om, când te afli pe altă frecvență ?
Prin mărturisire aruncă omul tot ce are nefolositor înlăuntrul lui și rodește duhovnicește. Într-o zi, săpam în grădină ca să răsădesc câteva roșii. Taman în ceasul acela, a venit cineva și îmi spune : „Ce faci gheronda ?” „Ce să fac”, îi zic, „iaca, îmi spovedesc grădina”. „Bine, gheronda, îmi zice, dar și grădina are nevoie de mărturisire ?” „Cu siguranță, are. Sunt încredințat că atunci când o spovedesc, scot adică afară pietre, buruieni, mărăcini și celelalte, atunci și ea produce roade alese, altminteri, roșiile vor fi sarbede și pipernicite !”

[cristiboss56]

sursa: Din cartea Despre Dumnezeu. Ratiunea simtirii, Indiktos, Atena 2004 Arhimandrit Emilianos Simonoperitul - Prezența noastră la Biserică
În aceste două zile în care am trăit împreună cu voi, am înțeles și am simțit câtă credință au inimile voastre, cât de mult Îl căutați pe Dumnezeu, cum în cele mai grele clipe din viața voastră căutați un mic semn de la El, un prilej de pocăință și mărturisire. Acum la plecare, aș vrea să spunem două trei cuvinte pe seama sfântului pe care îl prăznuim astăzi.
Sfântul Sfințit Mucenic Iacob este una dintre personalitățile cele mai de seamă ale Bisericii primare. Sfântul Iacob, fratele Domnului, nu era numai o rudă după trup a lui Hristos, ci el a absorbit adânc din duhul Lui. Era atât de drept, încât i-au atribuit supranumele de drept ca semn distinctiv al vieții sale.
Potrivit tradiției Bisericii, el este cel care a săvârșit prima liturghie, primul text, din care ulterior s-au ivit și celelalte liturghii. Nu putem ști exact care era conținutul acestei liturghii, dar și numai această tradiție arată că sfântul nostru de astăzi a iubit slujirea lui Dumnezeu și a urmărit dumnezeiasca liturghie. Este cel ce a trasat o linie în biserică și mai cu seamă în Biserica Apostolică a Ierusalimului. Această tradiție a trecut apoi și la celelalte Biserici.
Dumnezeiasca Liturghie este cu adevărat un dar al Duhului Sfânt pentru noi oamenii. Este o mistagogie a Duhului, un mod de descoperire a lui Dumnezeu și a tuturor lucrurilor din cer. Nu există nimic în liturghie care să nu fie descoperire a dumnezeirii și a lucrărilor Sfintei Treimi.
Fiindcă știm și credem că Dumnezeu este Tatăl nostru, de aceea și biserica, mai ales atunci când slujim liturghia, o vedem ca pe propria casă. Intrăm, ieșim, ne bucurăm, ne facem cruce, aprindem lumânările, putem să și spunem ceva, dar oricine poate vedea că ortodoxul simte că biserica e casa lui. Biserica e casa noastră. Și această adunare este adevărata noastră familie. Familia mea nu înseamnă numai unul, doi sau trei copii pe care îi avem. Suntem noi toți și toți aceia care se învârt la dreapta și la stânga și care poate încă nu s-au gândit la Dumnezeu sau nu au îndrăznit să mărturisească încă faptul că înlăuntrul lor au vaiete și plânsete și că încearcă prin acestea să deschidă cerul, ca să răspundă Dumnezeu, ci șovăie și se rușinează. Liturghia este familia noastră, adunarea noastră, casa noastră. Fiindcă, împreună cu dumneavoastră și cu cei care nu sunt prezenți și cu păcătoșii și cu cei răi și cu morții, împreună cu toți aceștia sunt și aceia care astăzi se află în pedeapsă, dar cărora ceva poate să le amintească de Dumnezeu. Rugăciunile Bisericii, pomenirile, dumnezeieștile liturghii, cine știe pe câți dintre ei îi vor folosi și pe câți îi vor scoate încă și din iad, pe câți îi vor scoate din osândă. Aceasta este casa noastră. Atât de mare casă avem noi credincioșii!
Intrăm așadar în biserică, în casa noastră, și ne bucurăm adevărat. Acesta este cel mai mare privilegiu pe care poate să-l aibă un creștin. Trăim aici harul lui Dumnezeu. Trăim mântuirea noastră, rezultatele lucrării izbăvitoare a Dumnezeului nostru, a Marelui Arhiereu. Aici în biserică putem experimenta locul acela de la Apostol: Hristos „a intrat odată pentru totdeauna în Sfânta Sfintelor ... cu însuși sângele Său și a dobândit o veșnică răscumpărare”. Hristos trăiește pentru noi, profețește și Își ridică mâinile la Tatăl cel ceresc. O dată Și-a vărsat sângele, o dată a intrat în Sfânta Sfintelor, și din ziua aceea nu a încetat să îndemne pe sfinți ca să intre și ei – și mai cu seamă, maica Lui, Preasfânta noastră – la Tatăl ceresc pentru noi, pentru inimile noastre, pentru păcatele noastre, pentru durerile noastre, pentru dezamăgirile vieții noastre. O dată a intrat în cer și rămâne veșnic, fără să cadă de pe tronul pe care a șezut de-a dreapta Tatălui ceresc. Aceasta înseamnă că atunci când intrăm în biserică să urmărim sfânta liturghie, nu este un lucru întâmplător. Nu este ceva să poți spune: nu te plictisești, voi veni și mâine, și poimâine. Este un lucru unic. Ne ducem la Cel pe Care L-am iubit, la Cel Care Și-a dat viața Lui pentru noi, la Hristos.
Dar unde este Hristos? Și aici este, și pretutindeni. În fond, Hristos, cea de-a doua Persoană a dumnezeirii este la dreapta Tatălui ceresc, în Sfânta Sfintelor. Prin urmare, să nu socotiți că atunci când intrăm în Biserică, intrăm și ieșim și iarăși intrăm. Nu. Urcăm și intrăm în Sfânta Sfintelor, în ceruri. Așa cum deschidem dvera din fața ușilor împărătești și iese Hristos, Sfântul Potir, așa deschidem ușa cerurilor și intrăm noi păcătoșii! Noi, păcătoșii, în măsura în care venim la Sfânta Liturghie, urcăm în Ierusalimul cel de sus. Înțelegeți ce lucru măreț trăiesc sufletele noastre? Ședem și noi de-a dreapta Tatălui și luăm cinste din cinstea lui Hristos și de la cinstitul trup al Domnului și Dumnezeului nostru!
Astfel încât, atunci când intrăm în biserică, străbatem distanța de la pământ la cer. Străbatem printre stele, lăsăm în urma noastră îngerii și urcăm acolo unde șade Preasfânta Treime. Aceasta este taina Bisericii noastre. Vedem pâinea și vinul, dar cine dintre noi nu crede că este Hristos? Mirosim vinul și pâinea, dar cine dintre noi nu crede că este trupul și sângele lui Hristos!
Aceeași taină are loc și aici. Vedem că suntem în fața acestor icoane sub candelabre, unul lângă altul. Greșit. Este taină. Nu suntem aici. Suntem acolo sus cu cetele sfinților, cu taberele îngerilor, împreună cu serafimii cei cu șase aripi, care aleargă atât de repede ca să ne învețe și pe noi să alergăm la Hristos ziua și noaptea, suntem împreună cu heruvimii cei cu ochi mulți, ca să se obișnuiască și ochii noștri să-L descopere pe Hristos. Aceasta înseamnă taina Bisericii noastre.
Pentru a o înțelege mai bine, să zicem că vrem să facem o călătorie, ca să urcăm pe un munte înalt. Ce facem atunci? Luăm cu noi merinde, hrană, încălțări, toiege, și orice altceva este de trebuință pentru călătorie, ne cercetăm sănătatea și ne pregătim. Și în timp ce ne pregătim, dintr-odată ne trezim că suntem sus, în vârf. Ceva de felul acesta se întâmplă și aici. Adică în timp ce ne pregărim inimile ca să urcăm undeva sus în cer, în realitate, încă din clipa în care ne-am gândit să mergem la biserică, ne aflăm deja pe înălțimile cerești. Ne pregătim de război, ca să biruim păcatul și demonii, deși vedem că păcatul are încă putere în trupul nostru, în sufletul nostru, în inima noastră, odată intrați în biserică, acest trup stă de-a dreapta Tatălui și Hristos ne arată pe noi Tatălui ceresc. Această taină se descoperă de atâtea și atâtea ori în biserică.

[b.mihaela]

"Iubire fără libertate nu se poate. Iubirea nu poate fi o colivie de aur în care-l ţinem captiv pe cel pe care-l iubim. Dar cea mai mare libertate este tocmai aceea de a iubi. Iar culmea iubirii şi a libertăţii este prietenia. Nu este chemare mai importantă în această lume decât aceea la prietenie. Restul, tot felul de fapte bune necesare, se va adăuga firesc. Avem chemarea lui Hristos: „Poruncă nouă vă dau: Să vă iubiţi unul pe altul! Aşa cum v-am iubit Eu pe voi, aşa să vă iubiţi unul pe altul” (Ioan 13, 34); la care se adaugă mărturia Lui: acum nu vă mai zic slugi, că sluga nu ştie ce face stăpânul său; ci v-am numit prieteni, pentru că toate câte le-am auzit de la Tatăl Meu vi le-am făcut cunoscute” (Ioan 15, 15). Între prieteni se împart toate în împărtăşire nu cu împuţinare, ci, dimpotrivă, cu sporire."-

Cuvintele de mai sus se refera la iubirea divina , iubirea pura ,iubirea sufletului adica la gandirea pozitiva si faptele bune fata de tot ce intalnesti fara sa nu ceri nimic nimic in schimb . Asa cum si Tatal Nostru ne iubeste cand ne este greu ,ne asculta rugaciunile ,ne invaluie sufletul cu lumina ,ne da sanatatea trupului si ne ajuta pentru faptele noastre bune si noi trebuie sa ajutam pe semeni dezinteresat material pentru ca familia sa fie sfanta in iubire si credinta de Dumnezeu iar atunci SUFLETUL nu va fi niciodata captiv in propria colivie doar TRUPUL .