Forum Crestin Ortodox Crestin Ortodox
 
 


Du-te înapoi   Forum Crestin Ortodox > Biserica ortodoxa > Biserica Ortodoxa Romana
Răspunde
 
Thread Tools Moduri de afișare
  #1  
Vechi 07.04.2008, 14:26:28
razvan_m
Guest
 
Mesaje: n/a
Implicit

Viața Muceniței Heruvima, de la Mănăstirea Petru Vodă



„Sfînta pomenire a Mucenicilor sfințește cu Duhul Sfînt pe toți cei ce o sfințesc pe ea cu Ortodoxie” (Octoih, gl. 6, Luni la Utrenie)


"Pentru că de curînd mi-a fost dat să citesc într-unul din cotidienele centrale că la Central University of Europe de la Budapesta, întemeiată în 1990, cel mai mare număr de studenți din vreo țară a fost cel al românilor, 145 de studenți din 1990 pînă acum, am hotărît să scriu acest material despre ceea ce am văzut și am auzit.

În cimitirul Mănăstirii Petru Vodă se odihnește de mai bine de 5 ani de zile monahia Heruvima, pe care ca mireancă a chemat-o Svetlana Mihaela Tanasă. Maica Heruvima a terminat facultatea de limbi clasice la Iași și în 1995 a primit o bursă de la Fundația Söröș pentru un masterat în istorie medievală la CEU, Budapesta. Lucrarea sa de masterat a constat în cercetarea unui manuscris al Tîlcuirii la Facere scrisă de Sfîntul Ioan Gură de Aur, și dovedea în această lucrare că textul tipărit de iezuiți și preluat de J.P. Migne în Patrologia Graeca are numeroase interpolări și modificări față de manuscrisul cercetat, în care se regăsea un text cu adevărat hrisostomic, plin de duh. Concluzia era că la o ulterioară ediție critică a Tîlcuirii la Facere se va descoperi balastul introdus cu reavoință de iezuiți (de altfel, apropo de asta, dar din neștiință de data aceasta, și pr. Dumitru Fecioru a făcut același lucru cu traducerea în rumînește, pentru că a luat textul tradus la Neamțu și care se găsește într-un uriaș manuscris de la Academia Română, și l-a prelucrat după cel tipărit în PG; o altă observație pe care aș vrea să o fac ar fi aceea că părinții nemțeni de acum 200 de ani nu au tradus nici un singur cuvințel după edițiile apusene ale Sfinților Părinți, ci doar după manuscrisele din spațiul ortodox).

Profesorii ei i-au apreciat munca și i-au propus să se înscrie la doctorat. Lucrarea sa de doctorat era axată tot pe tîlcuirea la cartea Facerii: trebuia să dovedească faptul că Sfinții Părinți l-au urmat în tîlcuirea lor la Facere pe ereticul Orighen. Svetlana s-a apucat de lucru cu încredere, neștiind ce i s-a cerut, de fapt. Dar, pe măsură ce mai citea din Sfinții Părinți cu pricina, realiza hula ce i se cerea să o dovedească. Am aici, rămase de la ea, Tîlcuirea la Facere a Fericitului Augustin (în latină), cea a lui Orighen (în greacă), cea a Fericitului Theodorit al Kirului (în greacă), și cea a Sfîntului Efrem Sirul (în engleză), ba chiar și comentariul filosofului evreu Filon din Alexandria (în greacă), lucrări pe care le citise acolo la Budapesta, în original. Cu cît citea mai mult, cu atît înțelegea că nu numai că Sfinții Părinți nu l-au urmat pe ereticul Orighen în lucrările lor, ci unul din motivele pentru care au întocmit aceste lucrări a fost acela de a-l combate pe eretic, și se vedea asta din felul în care abordau fiecare chestiune în parte.

S-a întîmplat ca fiind acolo să-și pună cîteva întrebări despre profesorii săi și să afle că majoritatea sînt evrei, și să vadă disprețul lor pentru Ortodoxie și pentru Tradiție, cu toate studiile lor universitare. Iar cînd le-a comunicat concluzia de mai sus cu privire la Sfinții Părinți, ei i-au spus: „Nu, nu e așa. Mai citește-i o dată. Mai gîndește-te. Noi te plătim ca tu să demonstrezi ceva, iar tu trebuie să o faci”.

Au urmat mai multe zile de certuri și argumentări.

Venind în țară pentru a-și mai aduce niște lucruri, s-a simțit rău și s-a dus la medic să-și facă un control. Așa a aflat că are un cancer al pielii cu o evoluție rapidă, în zona omoplatului stîng. Explicația era una singură: fusese iradiată. Doctorul i-a zis că mai are doar cîteva luni de trăit. S-a întors la Budapesta să-și ia bagajele. S-a certat cu toată lumea, care îi spunea: „De ce pleci? Avem soluții pentru boala ta. Nu e nimic grav, noi putem să-ți oferim vindecarea. Fii ascultătoare și vei scăpa cu viață.” (se pare că aveau dreptate, căci medicii au confirmat că se practică o metodă de inducere a cancerului care se poate vindeca dacă nu se zăbovește, dar cu niște costuri medicale uriașe) A refuzat să se lepede de Sfinții lui Dumnezeu, și astfel n-a părăsit-o Dumnezeiescul har care a întărit-o pînă la capăt. A luat tot ce a putut (deși mare parte din cărți i-au rămas acolo) și a venit în țară. A venit la Părintele Iustin și i-a povestit toată tărășenia, iar Părintele i-a spus să rămînă la noi în mănăstire (aceasta se întîmpla în august 1997).

A urmat un an și jumătate de suferință. Boala a ajuns repede la metastază. Încet, încet, se topea văzînd cu ochii. A primit să fie rasoforită, și cu cîteva săptămîni înainte de a pleca dintre noi a fost călugărită de Părintele Iustin.





A refuzat să ia morfină, pentru a-și șterge prin suferință toate păcatele săvîrșite în această lume. Pătimirile ei au dat mărturie de cuvintele Octoihului: „Sfinții Tăi, Doamne, cu pavăza credinței îmbrăcându-se, și cu chipul Crucii pe sine întărindu-se, la munci bărbătește au alergat, și trufia și vicleșugul diavolului au surpat.” Urletele ei de durere vestesc și astăzi, în urechile celor care le-au auzit, chinurile iadului prin care a trecut.

Dumnezeu i-a ascultat ultima dorință, aceea de a prinde sărbătoarea Sfinților Arhangheli. După privegherea hramului mănăstirii noastre, în noaptea de 7 spre 8 noiembrie 1998, pe la ora 3 dimineața, Sfînta Muceniță Heruvima a plecat dintre noi cu sufletul împăcat, luminoasă la chip, să mărturisească înaintea Sfintei Treimi lupta ortodocșilor împotriva stăpînitorilor acestui veac și să mijlocească pentru iubitorii de adevăr. Dacă lumea în care trăim este, în întregul său, chipul Babilonului, al curvei celei mari, atunci Sfînta Heruvima dă mărturie despre ceea ce stă scris în Apocalipsă: «Și într-însa s-a aflat sânge de prooroci și de sfinți și de toți cei junghiați pe pământ.» Venind aici, maica Heruvima ne-a spus despre faptul că de la CEU, mai înainte de ea, plecaseră din același motiv, cancer al pielii, un student din Bulgaria, o studentă din Georgia, și o alta din SUA. Îmi pare rău că nu vă pot da numele lor. Poate cineva le va afla vreodată.

Batjocura cea mare a fost aceea că după plecarea maicii Heruvima, foștii ei profesori au instituit la CEU premiul Svetlana Tanasă, pentru cea mai bună lucrare a anului.

Diavolul a vrut să surpe în gheena acest suflet curat, dar mila Domnului l-a scos din ghearele sale pentru iubirea de adevăr, căci Adevărul este Hristos Dumnezeul nostru. Ortodoxia este vie și rodește întru Adevăr, iar sămînța credinței este sîngele mucenicilor. „Degrab ne întîmpină pe noi mai înainte pînă ce nu ne robim de vrăjmașii cei ce Te hulesc pe Tine și ne îngrozesc pe noi, Hristoase Dumnezeul nostru. Pierde-i cu Crucea Ta pe cei ce se luptă cu noi, să cunoască cît poate credința ortodocșilor, pentru rugăciunile Sfinților Mucenici și ale Născătoarei de Dumnezeu, Unule Iubitorule de oameni.”



Sursa: Monah Filotheu



Reply With Quote
  #2  
Vechi 07.04.2008, 14:38:02
razvan_m
Guest
 
Mesaje: n/a
Implicit

Link:

http://www.sfantuldaniilsihastrul.ro/sf_heruvima.html



Dumnezeu sa o odihneasca in pace pe sfanta Heruvima.
------------------------------------------------------------------------------------------------------
Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ne pe noi, pacatosii!

------------------------------------------------------------------------------------------------------
Mantuieste, Doamne, poporul Tau si binecuvinteaza mostenirea Ta.
Biruinta binecredinciosilor crestini asupra celor potrivnici daruieste!
-------------
Reply With Quote
  #3  
Vechi 07.04.2008, 18:45:15
quasar quasar is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 28.11.2006
Mesaje: 343
Implicit

Am mers de atatea ori la Petru Voda si nu am stiut...
Reply With Quote
  #4  
Vechi 07.04.2008, 19:23:35
razvan_m
Guest
 
Mesaje: n/a
Implicit

Eu abia azi am descoperit materialul cu Sfanta Mucenita Heruvima, fiind in cautarea de materiale pentru thread-ul legat de viata si minunile Sfantului Ioan (Maximovici)de Shanghai si San Francisco, Noul Facator de minuni.
Mi s-a parut cutremurator tot ce am citit in materialul despre Sfanta Mucenita Heruvima, despre cum pot face atata si atata rau evreii si in general anticrestinii, ateii , satanistii tinerilor crestini care nu li se supun intru totul: ii ucid prin iradiere, infarct provocat de la distanta si alte cate si mai cate mijloace satanicesti.
Sarmana fata (avea, cred, cel mult 26-27 de ani cand a murit...), cat trebuie sa mai fi suferit ducandu-si in acest fel crucea vietii, dar oare de ce ar trebui sa judecam noi, nevrednicii si nemilostivii actiunile Domnului, cand El stie infinit mai bine decat noi ce face si din ce motiv face ceea ce face.
Acum este in ceruri in ceata Mucenicilor... si se roaga pentru noi, cei pacatosi, ramasi pe pamant!



O, Doamne, slava Tie, Dumnezeul nostru, slava Tie!
Pomeneste-o, Doamne, pe Sfanta Mucenita Heruvima in Imparatia Ta si asculta-i rugaciunile pentru noi, pacatosii si nemilostivii ramasi aici pe pamant!

------------------------------------------------------------------------------------------------------
Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ne pe noi, pacatosii!

------------------------------------------------------------------------------------------------------
Mantuieste, Doamne, poporul Tau si binecuvinteaza mostenirea Ta.
Biruinta binecredinciosilor crestini asupra celor potrivnici daruieste!


-------------------------------------------------------------------------------------
Reply With Quote
  #5  
Vechi 11.04.2008, 11:25:31
E_my E_my is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 02.10.2007
Religia: Ortodox
Mesaje: 194
Trimite un mesaj prin Yahoo pentru E_my
Implicit

Multumim, razvan, pentru informatiile pe care ni le oferi, nu cred ca as avea timp sa descopar singura viata sfintilor mai putin cunoscuti.

Imi permit sa te rog , daca gasesti ceva despre Sfantul Gherman din Dobrogea, eu am gasit tare putin, si de obicei este asociat cu Sfantul Ioan Casian si viata lui se prezinta prea succint.

Ar fi o mare bucurie pentru mine si pentru noi toti sa mai descoperim un Sfant ce ajuta tinerilor si tuturor celor care au patimi ( lacomia, desfranarea, etc ). Exemplul lui de despatimire ar trebui sa il urmam si noi.

Eu nu am gasit mai nimic despre minunile Sfantului :|

Doamne ajuta!
Reply With Quote
  #6  
Vechi 11.04.2008, 12:56:47
razvan_m
Guest
 
Mesaje: n/a
Implicit

Iubita sora in Hristos E_my,

In legatura cu dorinta ta, de a gasi si a da mai multe amanunte despre viata unui sfant roman mai putin cunoscut, cum este si Sfantul Gherman din Dobrogea, majoritatea informatiilor in legatura cu el provin din opera Sf. Ioan Caisan - "Convorbiri Duhovnicesti", unde Ioan Caisan il numeste "sfant" pe prietenul sau Gherman de Dobrogea.

Cartea se gaseste la Editura Sofia, are 610 pagini si un pret care zic eu merita sacrificiul financiar, 42 lei (RON).

Ce am gasit disparat pe net in legatura cu Sfantul Gherman de Dobrogea e de asemenea asociat si cu Sfantul Ioan Casian si le postez in continuare:


[quote]
Pomenirea Preacuviosului Părintelui nostru Gherman din Dobrogea
(29 februarie)
Versiune fara diacritice | Viețile Sfinților pe luna februarie



Acest sfînt și purtător de Dumnezeu Gherman s-a născut pe la anul 368 în nordul Dobrogei, din părinți străromâni, fiind din același sat și contemporan cu Sfîntul Ioan Casian. Localitatea Casimcea este considerată vatra străbună a acestor doi sfinți daco-romani de la gurile Dunării.

Părinții și strămoșii lor erau creștini din primul secol, fiind botezați în numele Prea Sfintei Treimi poate chiar de Sfîntul Apostol Andrei și de ucenii lui, care au semănat cuvîntul Evangheliei lui Hristos în jurul Mării Negre și în Sciția Mică, adică Dobrogea de astăzi.

După ce a învățat carte în satul natal și pe lîngă Episcopia Tomisului, împreună cu fericitul Ioan Casian, cu care a fost prieten și împreună-viețuitor pînă la moarte, s-a dus să deprindă învățătura Sfinților Părinți în părțile Constantinopololului. Apoi, tot împreună, au intrat în viața monahală, la una din mănăstirile din sudul Dobrogei, ce depindeau de vestita eparhie a Tomisului, unde străluceau mari ierarhi și purtători de Dumnezeu, ca Sfinții Bretanion și Teotim.

Dorind o viață mai înalt duhovnicească în Hristos, s-a dus împreună cu fericitul Casian să se închine Cuvioșilor Părinți ce se nevoiau în Egipt, pe valea Nilului. După ce au vizitat pe marii sihaștri de acolo și au primit multe cuvinte de folos de la ei, s-au nevoit un timp în preajma marilor anahoreți egipteni, învățînd de la ei neîncetata rugăciune. Apoi s-au dus la Sfintele Locuri și s-au închinat la mormîntul dătător de viață al Domnului nostru Iisus Hristos.

S-au nevoit apoi un timp în mănăstirile din Constantinopol, în preajma Sfîntului Ioan Gură de Aur, care i-a hirotonit pe amîndoi - Sfîntul Ioan Casian diacon, iar pe Cuviosul Gherman, preot. Aceasta era pe la anul 400.

În anul 403, cînd unii ierarhi și dregători din Răsărit, îndemnați de împărăteasa Eudoxia, s-au ridicat împotriva Sfîntului Ioan Gură de Aur cerînd să-l depună din treaptă, atunci și Coviosul Gherman s-a aflat printre cei ce au luat apărarea marelui ierarh.

Acest mare nevoitor era atît de cinstit de prietenul său, Sfîntul Ioan Casian, încît îl numea, în cartea sa "Convorbiri cu Părinții din Pustie", "Sfîntul Părinte Gherman". El a contribuit mult la întărirea vieții monahale în Dobrogea, din Italia și din Galia.

După o aspră și îndelungată nevoință duhovnicească, ajungînd la măsura sfințeniei, Cuviosul Părintele nostru Gherman a răposat la Roma, prin anii 405-415, dîndu-și sufletul cu pace în mîinile lui Hristos, plin de zile și de harul Duhului Sfînt. Pentru viața lui aleasă, Sfîntul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a trecut în ceata Sfinților Părinți, la 20-21 iunie 1992, cu data de prăznuire la 29 februarie, iar cînd nu sînt ani bisecți, la 28 februarie.

Cu ale cărui sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi. Amin.




Viața și nevoința Cuviosului Părintelui nostru Ioan Casian
(29 februarie)

Acest Cuvios Părinte de neam străromân s-a născut prin anii 365 de la venirea mîntuirii prin Hristos-Domnul, în Dobrogea, numită pe atunci Sciția Mică, la un loc ce-i păstrează din vechime pînă azi numele “podișul Casian” și “peștera lui Casian”. Localitatea Casimcea din județul Tulcea îi poartă, de asemenea, numele. Provenind dintr-o familie distinsă, a urmat la școlile timpului. Dar însuflețit de o arzătoare sete de desăvîrșire duhovnicească renunță de tînăr la atracțiile deșarte și înșelătoare ale vieții lumești și pleacă la Locurile Sfinte însoțit de prietenul său Gherman, frate nu prin naștere, ci în duh. Așa au ajuns amîndoi călugări într-o mănăstire din Betleem. Întemeindu-se după cuviință în rînduielile vieții chinoviale, adică de obște, după modelul de viață al călugărilor din Palestina, Mesopotamia și Capadocia și simțind în ei dorul de o mai mare desăvîrșire, au hotărît să plece în sihăstriile Egiptului, la anahoreții despre a căror îmbunătățită viață duhovnicească auziseră. Așa au ajuns la comunitățile din delta Nilului, adîncindu-se de acolo tot mai mult în pustie. Dar pretutindeni pe unde treceau, căutau cu rîvnă pe sfinții însingurați, ca să cinstească în ei strălucirea harului și bogăția roadelor lor și pentru a le cere sfaturi duhovnicești pentru mîntuirea sufletului. Aceste întrebări și răspunsuri ne vor fi lăsate ca o moștenire sfîntă în cartea Convorbirilor, cu care Cuviosul Casian a înzestrat Biserica.

Dobîndind pe cît puteau să adune din învățătura lor cerească, la sfatul Avei Iosif, au mai rămas în Egipt șapte ani și apoi au mers mai departe cercetînd din loc în loc pe acești învățători în lucrul duhovnicesc pînă ce au ajuns în vestita pustie Schitică, unde Sfîntul Macarie întemeiase și făcuse “pustia strălucitoare” vrednică de a fi sărbătorită de toți. Aici se nevoiau într-o asceză aspră un mare număr de călugări printre care străluceau îndeosebi, cuvioșii părinți Moise, Serapion, Teona, Isaac și preotul Pafnutie, învățătorul lor. El le spunea că nu este deajuns pentru călugăr să renunțe la lume, părăsind bunurile și măririle lumești pentru a se dedica grijii de suflet în nevoință, în asceză și tăcere. De aici înainte trebuie împlinită o a doua “renunțare” care constă în a te lepăda de obiceiurile, viciile și atracțiile vechi ale sufletului și ale trupului printr-o luptă îndelungată și răbdătoare, plină de ispite, dar care duce la curăția inimii. Căci acesta este scopul călugărului: să stea de vorbă permanent cu Dumnezeu prin neîncetată rugăciune, încît mintea, nerisipită la grijile lumii, să ajungă cu liniște și pace în altarul despătimit, curățit al inimii. Iar capătul lucrului său este viața de veci, unirea cu Dumnezeu, din care se poate dobîndi chiar de aici, de jos, o arvună, o pregustare a ei prin sfînta iubire. Căci, într-adevăr, ajuns la un anume sfîrșit al celei de a doua “renunțări”, sufletul pe de-antregul tinzînd către Hristos Cel dorit, călugărul trebuie să mai împlinească cea de-a treia “renunțare” care cuprinde întreaga desăvîrșire. Iar aceasta constă în părăsirea oricărei amintiri a acestei lumi, cu toate cele de față și văzute ale ei, socotite mărețe, deși sînt deșarte și repede trecătoare, pentru a se lăsa condus de Dumnezeu în “pămîntul făgăduinței” în care nu mai cresc spinii și buruienile viciilor, în locașurile cele veșnice în care vom rămîne pentru totdeauna (Convorbirea a 3-a), în simțirea negrăitei bucurii și a revărsării luminii dumnezeiești.

Acesta este marele dar al rugăciunii curate căci “atunci - precum grăia ava Isaac - acea iubire desăvîrșită, prin care El ne-a iubit mai întîi, trece și în adîncul inimii noastre prin virtutea rugăciunii curate”. Aceasta se va face așa cînd toată dragostea, Toată dorința, toată rîvna, toată strădania, tot cugetul nostru, tot ce trăim, ce vorbim, ce respirăm va fi cu Dumnezeu. Și, cînd acea unitate care există veșnic între Tatăl cu Fiul și între Fiul cu Tatăl, prin Duhul Sfînt va trece și în simțirea și în mintea noastră. Așa precum El ne iubește cu iubirea cea adevărată și curată care nu se stinge niciodată, să ne dăruim și noi Lui printr-o legătură veșnică, de nedespărțit, pentru ca orice respirăm, orice înțelegem, orice vorbim, să fie cu Dumnezeu. Iar de starea aceasta ne vom putea apropia, atît cît este cu putință pe pămînt, plinindu-se cuvîntul Apostolului: Dumnezeu este totul în toate. Apoi devenind deplin fii printr-o comuniune atît de desăvîrșită cu Tatăl, vom putea zice Celui Care este Fiu și moștenitor prin fire: Toate cîte are Tatăl ale Mele sînt (Ioan 16,15). Pentru că El Însuși S-a rugat, grăind despre noi: Părinte, cei pe care Mi i-ai dat, vreau ca unde sînt Eu să fie și ei cu mine. Aceasta trebuie să fie năzuința pustnicului, aceasta toată strădania, pentru ca, după cuviință, să aibă chiar în acest trup chipul fericirii viitoare și să înceapă să guste înainte din începutul vieții și măririi cerești. Acesta este scopul întregii desăvîrșiri: ca sufletul eliberat de orice lanțuri trupești să se înalțe zilnic la negrăitele daruri ale vieții duhovnicești, într-atît încît întreaga viață și bătaie a inimii să devină o unică și negrăită rugăciune (din Convorbirea a X-a). Cît de mîngîiat și uimit este creștinul, descoperindu-i-se un asemenea suiș al sufletului întru care petreceau străbunii noștri sfinți.

Astfel, îndrumați de pe culmile vieții călugărești și contemplînd plinirea vie la acești străluciți anahoreți, cei doi prieteni s-au dedicat cu mare severitate și neclintită statornicie vieții contemplative în timpul anilor petrecuți aici, în pustia Schitică. În liniștea chiliei, Sfîntul Casian a izbutit să facă experiența luptei aspre a sufletului îndrăgostit de Dumnezeu, împotriva gîndurilor pătimașe și a demonilor pizmași, îndeosebi împotriva ispitei amorțirii sufletului, a plictiselii care-i tulbură pe eremiți și îi silesc să-și părăsească retragerea liniștirii. Din această adîncă experiență adîncă personală și din învățătura altor bărbați învățați, ca Sfîntul Evagrie Ponticul pe care l-a cunoscut în Nitria, Cuviosul Casian întocmi o învățătură aleasă de luptă duhovnicească și despre cele opt păcate capitale, anume: al lăcomiei, adică al îmbuibării de mîncare; al doilea, al desfrînării; al treilea, al iubirii de arginți sub care se înțelege zgîrcenia; al patrulea, al mîniei; al cincilea, al tristeții; al șaselea, al neliniștii, sau al dezgustului inimii; al șaptelea, al slavei deșarte și al optulea, al trufiei.

După șapte ani, Cuvioșii Ioan și Gherman s-au întors la Betleem, unde au dobîndit de la părintele lor duhovnicesc binecuvîntarea de a trăi de aici înainte în pustnicie. Și așa plecară cu rîvnă și grăbire în Egipt. Dar, cu tot dorul lor nestins, n-au putut regăsi liniștea cuvenită contemplației, din pricina unor învinuiri nedrepte la care erau supuși călugării din Egipt de către arhiepiscopul Teofil al Alexandriei. Atunci, Cuvioșii Ioan și Gherman, urmînd un grup de 50 de monahi, hotărîră să-și caute liniștea la Constantinopol, sub ocrotirea Sfîntului și marelui Ioan Gură de Aur. Aceasta se petrecea pe la anii 401. De îndată ce îi văzu marele între patriarhi, deslușind cu o tainică privire calitatea sufletelor lor, reuși să-l convingă pe Gherman să primească prin mîinile lui preoția, iar Casian diaconia. Cucerit de curăția și sfințenia Sfîntului Ioan Gură de Aur și de negrăita sa măiestrie a cuvîntului, Casian se așeză cu un zel fierbinte sub călăuzirea sa spirituală, consimțind să jertfească liniștea pustiei pentru a scoate cîștig din petrecerea pe lîngă un asemenea învățător.

Dar n-a trecut mult timp că iată, Sfîntul Ioan Gură de Aur - victimă a lui Teofil - fiind dus în exil, Cuvioșii Casian și Gherman au fost trimiși în misiune la Roma de cler și popor, însoțindu-l pe episcopul Paladie ca să încunoștiințeze pe episcopul Romei, Inocențiu I, printr-o scrisoare, privind suferințele Sfîntului Ioan Gură de Aur. Sfîntul Casian petrecu astfel zece ani la Roma și în acest timp a fost hirotonit preot. De aici a mers la Marsilia, în sudul Galiei, unde a întemeiat, pentru bărbați, mănăstirea Sfîntului Victor, pe mormîntul unui martir din secolul al III-lea; iar pentru fecioare, aceea a Mîntuitorului, pe la anul 415. Bărbat mult încercat în viața ascetică și totodată părinte ajuns la o mare înțelepciune pastorală, el a oferit mulțimii călugărilor care se adunau în jurul lui adevărata tradiție monahală pe care o primise de la Părinții din Răsărit, ținînd seama însă de condițiile de viață din Galia, de climă și de firea locuitorilor de aici.

La rugămintea Sfîntului Castor, episcop de Apt, el întocmai lucrarea sa “Instituții cenobitice” (rînduieli pentru viața în comun), pentru mănăstirile pe care le întemeiase în Provența. În această lucrare el descrie modul de viețuire al călugărilor din Egipt, dar cu oarecare pogorămînt în ceea ce era prea aspru pentru călugării din Galia, urmînd și aici rînduielile care se obișnuiau în Palestina, în Capadocia, în Mesopotamia. Căci, scrie el: “Dacă se împlinește porunca dumnezeiască cu dreaptă socoteală și după putere, atunci păzirea ei are măsura desăvîrșirii, chiar dacă mijloacele nu sînt aceleași”. El descrie apoi leacurile și căile de vindecare de cele opt păcate capitale, spre a conduce sufletul la desăvîrșirea virtuții. Mai tîrziu el a completat această învățătură duhovnicească prin cartea Convorbirilor în care înfățișează, la cererea ermiților care trăiau la Lerins și în insulele Hâeres de lîngă Marsilia, treptele mai înalte ale luptei pentru curățirea inimii și contemplație, folosindu-se de învățătura marilor anahoreți, pe care îi întîlnise în Egipt. Sfîntul Casian a înzestrat astfel, din începuturile lui, monahismul din Galia cu o temeinică armătură duhovnicească, adăpîndu-l din izvoarele vii ale Părinților pustiei.

Ca ucenic credincios al marilor învățători Sfinții Capadocieni Vasile cel Mare, Grigore Teologul și Grigore de Nîssa, ca și al Sfîntului Ioan Gură de Aur, Cuviosul Ioan Casian s-a ridicat atunci împotriva unei separări adînci între firea omenească și harul divin, pe care Fericitul Augustin o stabilise pentru a lupta împotriva ereziei lui Pelagiu. Într-adevăr, deși tot darul desăvîrșit și tot harul de sus coboară, de la Dumnezeu Părintele Luminilor, libertatea noastră omenească, zidită după chipul libertății absolute a lui Dumnezeu și reînnoită în Sfîntul Botez, este chemată să răspundă și să conlucreze cu harul dumnezeiesc pentru a produce în suflet roadele mîntuitoare ale sfintelor virtuți și, într-o așa măsură, încît se poate spune, cu Sfîntul Ioan Gură de Aur, că: “Lucrul lui Dumnezeu este de a ne dărui Harul Său, iar cel al omului este de a-și oferi credință”. Căci, așa cum grăiește același mare învățător al Bisericii în alt loc: “Harul lui Dumnezeu curge atît pe cît este de deschis vasul credinței pus sub șipot”. O asemenea învățătură își avea limpede rădăcina în cuvîntul lui Dumnezeu, pentru că Domnul a arătat: Cel care luase cinci talanți de la stăpînul său, a adus alți cinci talanți, iar cel ce a luat doi, a adus de asemenea alți doi (Matei 25, 20-22). Deci cu adevărat, precum spune și Sfîntul Apostol Pavel, sîntem împreună lucrători cu Hristos (2 Cor. 6,1).

Față de aceste împotriviri care au mai durat, Cuviosul Ioan Casian a rămas statornic în dreapta credință a Bisericii, departe de zgomot și certuri, învățat cu adîncul contemplării divine, taină a unei păci nesurpate și blînde, și a unei liniști senine. El își încredință în pace sufletul său lui Dumnezeu către anul 435. Cunoscut ca sfînt de cei din vremea lui, el este cinstit de toți călugării Bisericii Apusene ca Părinte al lor și unul dintre cei mai mari învățători. Sfintele sale moaște sînt păstrate pînă în ziua de astăzi în mănăstirea Sfîntului Victor din Marsilia.



Pana in anii din urma nu s-a scris nimic despre un vrednic fiu al Dobrogei noastre, despre Cuviosul Gherman daco-romanul, desi numele sau era mentionat adeseori in opera literara a prietenului sau, Sfantul Ioan Casian. Abia in anul 1989, mitropolitul Antonie al Transilvaniei l-a scos din uitare si i-a facut cunoscut chipul luminos de teolog si de calugar induhovnicit. Putine date despre viata si cultura acestui mare straroman se gasesc in cartea lui Ioan Casian intitulata Convorbiri cu Parintii. De aici aflam ca ei „se imprietenisera inca de cand erau copii de scoala, apoi in oaste, precum si in viata calugareasca". Inseamna ca si Gherman era tot un daco-roman din Scythia Minor - ca si Ioan Casian - ca invatasera intr-o scoala din regiune - probabil manastireasca - si ca si-au facut impreuna serviciul militar in armata romana. Iar in alt loc, Ioan Casian scria: „Amandoi eram nedespartiti din vremea primelor lupte din oastea duhovniceasca; am vietuit impreuna atat printre cenobiti, cat si in pustie si fiecare - pentru a ne arata prietenia stransa unul fata de altul si scopul comun - aveam obiceiul sa zicem ca nu eram decat a minte si un suflet in doua trupuri". Din alte relatari ale lui Casian, se desprinde ca era mai in varsta decat el, deci se nascuse prin anul 355.
In jurul anului 380 cei doi prieteni - si cu sora lui Ioan Casian - au plecat intr-o calatorie in Orient, in dorinta de a cunoaste Locurile Sfinte in care a trait si a propovaduit Mantuitorul Iisus Hristos. S-au asezat, pentru inceput, intr-o manastire de langa Betleem, in apropierea locului in care s-a nascut Iisus, iar dupa cinci ani, cei doi prieteni s-au indreptat spre pustiurile Egiptului, unde traiau multi monahi cu viata aleasa, pentru a primi de la ei cuvinte de invatatura si a le urma nevointele duhovnicesti. Au ramas acolo ani indelungati - doar cu o scurta intoarcere in Betleem - cautand mereu modele de viata si mari Parinti ai pustiei.
Sfantul Ioan prezinta cu multa nostalgie viata lor in indepartatele pustiuri ale Egiptului, fiind „aprinsi de dorul de fiecare zi al inimii, sa ne intoarcem in provincia noastra si sa ne revedem parintii. Ceea ce ne reaprindea mereu dorul era amintirea credintei si a evlaviei lor ...". Mai departe scria de „mosia strabuna a stramosilor nostri", de frumusetea peisajului Scythiei Minor, de „dorul de patrie".
In aceeasi lucrare a lui Ioan Casian sunt redate mai multe convorbiri ale lor cu mari Parinti ai pustiei, ca Moise, Avraam, Isaac, Serenus. Dar in aceste Convorbiri, cel care punea intrebarile era Gherman; deci el conducea discutiile, ca un adevarat „dascal", cata vreme Casian se prezenta mai mult ca „ucenic". Valoarea Convorbirilor scrise de Ioan Casian se datoreaza - in mare masura - tocmai maiestriei cu care punea Gherman intrebarile. El apare astfel ca un adevarat coautor. Erau intrebari sau teme de teologie adanca, mai ales de spiritualitate, dar si de filosofie si psihologie. Amandoi erau interesati sa cunoasca parerile Parintilor pustiei despre lupta cu pacatul, prin post si alte mijloace, despre desavarsire, despre rugaciune, despre unirea credinciosului cu Dumnezeu si altele. Cercetand intrebarile lui Gherman, mitropolitul Antonie a ajuns la constatarea ca acesti doi daca-romani au fost primii isihasti de la noi, mai ales datorita rugaciunii neincetate pe care au practicat-o in chiliile lor. „Toate aceste lucruri - scria Mitropolitul Antonie - sunt de mare importanta, pentru ca fixeaza profilul cultural si spiritual al lui Gherman, atat in constiinta lui Ioan Casian, cat si a epocii, precum si a urmasilor".
In jurul anului 400 cei doi prieteni au venit la Constantinopol, capitala Imperiului roman de Rasarit, unde pastorea Sfantul Ioan a de Aur. Acesta l-a hirotonit pe Gherman preot, iar pe Casian diacon. Au ramas in preajma marelui Parinte al Bisericii pana la primul sau exil, in anul 404. In anul urmator, au plecat la Roma, pentru ca sa ceara sprijinul papei. Misiunea lor in capitala Imperiului roman de Apus este prezentata de istoricul bisericesc Sozomen (sec. V), care scria ca ei, fiind cei mai devotati prieteni ai Sfantului Ioan, au dus la Roma o scrisoare a clerului si a credinciosilor din Constantinopol, catre papa Inocentiu I, prin care-i cereau sprijinul in vederea readucerii lui din exil. De la Roma, stirile despre Gherman inceteaza. Probabil a murit aici, dupa anul 405. Inainte de anul 415, Ioan Casian a plecat la Marsilia, in sudul Galiei, unde a intemeiat doua manastiri - una de calugari si alta de calugarite -, carora le-a dat randuielile de viata ale calugarilor din pustiurile Egiptului. Acolo a trait, singur, pana in jurul anului 435. Si tot acolo si-a scris lucrarile sale teologice, intre care si Convorbirile cu Parintii pustiei.
In aceste Convorbiri, Gherman este prezentat ca „sfant", ceea ce arata ca Ioan Casian i-a pastrat aceeasi admiratie si pretuire chiar si dupa moarte. Fara indoiala ca si alti contemporani care l-au cunoscut Gherman, l-au socotit tot ca un „sfant", atat pentru cultura lui, cat mai ales, pentru sfintenia vietii sale. Din aceste motive, in 1992 Sfantul Sinod a hotarat ca daco-romanul Gherman sa fie trecut in sinaxarul sfintilor romani, alaturi de Sfantul Ioan Casian si de Cuviosul Dionisie Smeritul sau Exiguul. Sunt trei calugari carturari care au facut cinste neamului nostru si care au adus un aport de seama la formarea teologiei patristice si a spiritualitatii rasaritene.
„Facandu-va calugari, v-ati daruit lui Dumnezeu, si luminand cu faptele voastre cele bune, cuviosilor Casian si Gherman, ca soarele ati stralucit cu lumina invataturilor voastre celor dumnezeiesti luminand inimile celor care pururea va cinstesc. Pentru aceasta, cu deadinsul rugati-va lui Hristos Dumnezeu pentru cei ce va lauda pe voi cu dragoste fierbinte". (Condacul glas 4 la Utrenia din 29 februarie).
Pr. Prof. Dr. Mircea Pacurariu,
"Sfinti daco-romani si romani", Editura Mitropoliei Moldovei si Bucovinei, Iasi, 1994, pag. 55-57.


Călugărul dobrogean care a dus monahismul răsăritean în Occident


Sfântul Ioan Casian s-a născut în a doua jumătate a secolului al IV-lea, în provincia romană Scythia Minor. Parcursul vieții sale este unul deosebit de interesant: călugărit la Betleem, a ucenicit 14 ani pe lângă marii asceți ai pustiului egiptean, a fost hirotonit diacon de Sfântul Ioan Gură de Aur , iar ultimii ani ai vieții și i-a petrecut în Marsilia. Prin lucrările sale a oferit publicului galo-roman modelul răsăritean de viață călugărească, câștigând pentru totdeauna întâietatea duhovnicească în Apus, prin încorporarea învățăturii lui în regula benedictină. Bazându-se pe tradiția antropologică tradițională, a depășit conflictul dintre pelagieni și augustinieni în disputa despre relația dintre libertatea omului și harul dumnezeiesc.

Sfântul Ioan Casian s-a născut în jurul anului 360, în provincia romană Scythia Minor (Dobrogea de astăzi). Satul natal era situat în partea apuseană a teritoriului care aparținea de cetatea Histria, cea mai veche colonie grecească de pe țărmul Mării Negre. Părinții lui Ioan erau creștini și făceau parte din populația romană așezată în jurul cetăților-colonii grecești. Dispunând de o bună situație materială, aceștia s-au îngrijit cu multă dăruire de creșterea spirituală a copiilor lor. Despre aceasta ne vorbește însuși Ioan în „Convorbirile“ sale: „Știam că ei nu ne-ar împiedica niciodată de la înfăptuirea planurilor noastre și ne gândeam mereu că progresul nostru duhovnicesc îl datoram mai mult lor. Ne scuteau de orice griji, îndeplinind cu bucurie chiar tot ce ar fi trebuit să facem noi.“
Pe la vârsta de 18 ani, însoțit de sora sa mai mică și bunul său prieten, Gherman, părăsește ținuturile natale pentru a merge în Palestina. Aici, toți trei vor îmbrățișa calea monahismului: sora lui Ioan la o mănăstire de maici, iar cei doi prieteni la o mănăstire de călugări de lângă Betleem.

Remarcat de Sfântul Ioan Gură de Aur

Pe la anul 385, după ce Gherman va cere permisiunea egumenului mănăstirii, vor pleca amândoi în Egipt pentru a cunoaște viața monahilor de acolo. Vor trăi printre călugării din pustiul egiptean aproape 14 ani. În urma tulburărilor create de conflictul dintre arhiepiscopul Teofil al Alexandriei și monahii suspectați de influențe origeniste, cei doi prieteni se vor refugia, în jurul anului 400, la Constantinopol. În vremea aceea, arhiepiscop al Constantinopolului era Sfântul Ioan Gură de Aur care, remarcând viața frumoasă a celor doi și dorind să-i aibă ca ajutor în preajma sa, i-a hirotonit: pe Gherman în preot, iar pe Ioan în diacon. Cei doi tineri au fost profund impresionați de figura marelui ierarh. Sfântul Ioan Casian se va declara legat pe toată viața de Biserica din Constantinopol și se va considera ucenicul și opera Sfântului Ioan Gură de Aur.
După depunerea abuzivă din scaun a Sfântului Ioan Gură de Aur, Gherman și Ioan Casian îl vor însoți pe episcopul Paladie la Roma, pentru a-i înmâna papei Ioncențiu I († 417) scrisoarea clerului și credincioșilor din Constantinopol în care erau descrise suferințele arhiepiscopului. La Roma, Casian va fi remarcat de Inocențiu I, care vorbește despre el în două epistole, și va lega prietenie cu viitorul papă, Leon cel Mare († 461).
După acest moment, despre Gherman nu se mai știe nimic. Se pare că Sfântul Ioan s-a întors la Constantinopol cu scrisoarea episcopului Romei. Confruntat însă cu persecuția arhiepiscopului uzurpator, Atticus, împotriva clericilor și credincioșilor rămași fideli Sfântului Ioan Gură de Aur, se va retrage la mănăstirea de la Betleem. Aici va rămâne o scurtă perioadă de timp. Nesiguranța din Palestina acelor ani - invazia hunilor și a sarazinilor, agitația și răscoalele din țară, devastatorul cutremur din 419 - l-a determinat să se îndrepte spre alte ținuturi, mai liniștite. Astfel, pe la anul 419, îl aflăm la Marsilia. Între timp, fusese hirotonit preot.

Preot în Marsilia

În orașul de pe coasta Mediteranei va înființa două mănăstiri: una de călugări, în partea de sud a Marsiliei, de cealaltă parte a portului, care avea să devină celebra abație „Saint-Victor“ (numită astfel după un martir din Marsilia din secolul III), și una de călugărițe, în oraș, cunoscută sub numele de „Saint-Sauveur“. În apropier,e mai existau două mănăstiri: episcopul Castor de Apta Iulia († 420) înființase de curând pe cea de la Menerfes, iar episcopul Honorat de Arles († 429) conducea marea mănăstire de la Lerini. În Marsilia, Sfântul Ioan va rămâne până la moarte, petrecută cândva între 430 și 440.
La solicitarea monahilor din Marsilia și din împrejurimi, Sfântul Ioan va scrie în această perioadă o serie de lucrări, menite să îi îndrume: „Așezămintele mănăstirilor de obște și despre vindecarea celor opt gânduri ale răutății“, „Convorbiri cu părinții“ și „Despre Întruparea Domnului, împotriva lui Nestorie“.
În Biserica Ortodoxă, ziua de prăznuire a Sfântului Ioan Casian este 29 februarie în anii bisecți. În ceilalți ani, prăznuirea se face pe 28 februarie. Biserica Romano-catolică (în special dioceza Marsiliei) îl sărbătorește pe 23 iulie. Sfintele sale moaște se păstrează într-o capelă subterană a mănăstirii pe care a ctitorit-o, „Sfântul Victor“ din Marsilia.
În octombrie 2002, în cadrul zilelor de sărbătorire a Cuvioasei Parascheva, ocrotitoarea Moldovei, moaștele Sfântului Ioan Casian au fost aduse la Iași de Eminența Sa Bernard, arhiepiscop de Marsilia. Cu acest prilej, rectorul Universității „St. Victor“ din Marsilia, Pierre Brunet, a dăruit o părticică din moaștele sfântului Catedralei mitropolitane din Iași, spre a fi păstrate alături de moaștele Sfintei Parascheva și ale Sfântului Mare Mucenic Gheorghe.

▲ Ioan Casian și teologia sinergiei

La cumpăna secolelor IV-V, Occidentul a fost tulburat disputa dintre adepții lui Pelagiu și cei ai Augustin în problema mântuirii omului. Pelagiu, un ascet originar din Bretania, care se bucura de mare renume în Roma, învăța că omul are deplină libertate în a alege binele și răul, prin urmare, se poate mântui singur; harul lui Dumnezeu este numai un ajutor pentru ca binele să poată fi săvârșit mai ușor. Augustin, criticând erezia pelagiană, va ajunge la cealaltă extremă: omul nu poate face nimic bun singur, binele este exclusiv rodul lui Dumnezeu; mai mult, pentru a-și susține punctul de vedere, a introdus învățătura despre predestinație: mântuirea nu se acordă tuturor, ci numai acelora aleși de Dumnezeu din veci.
Sfântul Ioan Casian va răspunde prin intermediul scrierilor sale deopotrivă pelagienilor și augustinienilor, oferind învățătura teologică tradițională a Bisericii: în mântuirea omului există o tainică împreună-lucrare a omului cu Dumnezeu (sinergie). Dintre dialogurile sale cu Părinții, în special Convorbirea a XIII cu avva Cheremon tratează această problemă. Iată câteva fragmente din această convorbire:

Cum ne mântuiește Dumnezeu

„Priceperea omenească nu înțelege ușor cum se face că Domnul, pe de o parte, dă celor ce cer, Se descoperă celor ce-L caută, deschide celor ce bat, iar pe de altă parte, Se descoperă celor care nu-L caută, apare și răspunde celor ce nu-L întreabă și toată ziua întinde mâinile către un popor care nu crede în El și-I vorbește împotrivă, îi cheamă pe cei ce rezistă și stau de-o parte, îi atrage la mântuire pe cei ce nu vor, celor ce vor să păcătuiască le taie putința de a-și îndeplini această dorință, li se împotrivește cu bunătate celor ce se grăbesc să facă rău.
În om este întotdeauna libertatea de alegere, care poate să nesocotească sau să respecte harul lui Dumnezeu. Apostolul nu ne-ar fi învățat spunând: «cu frică și cu cutremur lucrați la mântuirea voastră», dacă n-ar fi știut că harul poate fi cultivat sau neglijat de noi. Dar, ca să nu creadă cineva că pentru lucrarea mânuirii nu este nevoie de ajutorul dumnezeiesc, adaugă: «căci Dumnezeu Cel Care lucrează în voi și ca să voiți și ca să săvârșiți, după a Lui bunăvoință». De aceea, sfătuindu-l pe Timotei, îi spune: «nu fi nepăsător față de harul lui Dumnezeu, care este în tine», și, de asemenea: «de aceea, te îndemn să ții aprins harul lui Dumnezeu, care este în tine». Așadar, El întâmpină voința omului, precum se spune: «Dumnezeul meu, mila Ta mă va întâmpina». Dimpotrivă, Dumnezeu este întâmpinat de voința noastră când El întârzie și așteaptă oarecum în chip folositor, ca să pună la încercare libertatea voinței noastre, zicând: «Dimineața rugăciunea mea te va întâmpina». Ne cheamă și ne invită, când zice: «toată ziua am întins mâinile Mele către poporul care nu crede în Mine și Mi se împotrivește», și este invitat de noi când Îi spunem: toată ziua am întins mâinile mele către Tine. Ne așteaptă, când ne spune prin profet: «de aceea așteaptă Domnul ca să se milostivească de voi», și este așteptat de noi când zicem: «cu răbdare L-am așteptat pe Domnul și S-a uitat la mine». Ne întărește când zice: «Și Eu am învățat și am întărit brațele lor, și ei au cugetat împotriva Mea». Strigă Iisus: «dacă este cineva însetat, să vină la Mine și să bea»; strigă la El și profetul: «ostenit-am strigând, amorțit-a gâtlejul meu, slăbit-au ochii mei nădăjduind spre Dumnezeul meu».“

▲ Blândețea nu se exersează prin nerăbdare și furie

Cea mai întinsă operă a Sfântului Ioan Casian o reprezintă „Convorbirile cu Părinții“. Este vorba despre 24 de dialoguri purtate de cei doi prieteni, Casian și Gherman, cu monahii din pustia Egiptului. Convorbirile au fost împărțite de autor în trei grupe, după centrele monahale vizitate de el și Gherman: pustia Sketis, Panephysis și Diolcos.
Convorbirile cu Părinții reprezentativi ai pustiului egiptean ating diferite teme: despre desăvârșire, despre ocrotirea dumnezeiască, despre prietenie etc. Firul roșu care le străbate de la un capăt la altul este lupta duhovnicească. Viața creștinului este o luptă continuă cu patimile sale și cu ispitele diavolului, o luptă grea, ce nu încetează până la mutarea din această viață. Pentru biruința în această luptă este nevoie în fiecare clipă de ajutorul lui Dumnezeu.
Fiecare din cele 24 de dialoguri își are frumusețea sa. Spre exemplificare, oferim un scurt fragment din Convorbirea a XVI-a cu avva Iosif - despre prietenie:
„Ce rost are faptul că uneori ne credem răbdători fiindcă refuzăm să răspundem la întrebări, dar atât de mult îi supărăm pe frații noștri printr-o tăcere amară, sau prin mișcări și gesturi în derâdere, încât mai mult le stârnim supărarea prin lipsa de cuvinte, decât i-am fi putut ațâța prin vorbe jignitoare, prin aceea socotindu-ne foarte puțin vinovați în fața lui Dumnezeu fiindcă n-am grăit nimic care ne-ar fi putut aduce în judecata oamenilor sau condamna? Ca și cum în fața lui Dumnezeu numai cuvintele și nu însăși voința noastră ne-ar fi învinovățit și numai fapta păcatului și nu intenția și gândul ar fi socotite drept crimă, sau numai ceea ce a făcut cineva și nu ceea ce a plănuit să facă trebuie cercetat în judecată. Nu numai felul supărării pricinuite, ci și intenția de a supăra este o vină și de aceea nu cum a luat naștere o ceartă, ci din vina cui s-a iscat va stabili adevărata cercetare a judecătorului nostru.
Nu numai lucrul care se înfăptuiește, dar chiar starea sufletească și intenția înfăptuitorului trebuie avute în vedere. De aceea, dacă veți cântări printr-o cercetare a inimii cu ce gând se înfăptuiește ceva și din ce simțământ lăuntric pornește, veți vedea că virtutea răbdării și a blândeții nu se poate îndeplini printr-un duh potrivnic, adică prin nerăbdare și furie. Domnul și Mântuitorul nostru, învățându-ne în adâncime virtutea răbdării și a blândeții, adică nu numai s-o spunem cu buzele, dar s-o căutăm în altarul ascuns al sufletului nostru, ne-a dat această formulă de desăvârșire evanghelică: dacă te lovește peste obrazul drept, întoarce-l și pe celălalt.“

▲ Cele opt gânduri ale răutății

Sfântul Ioan Casian a scris în special pentru monahi. Aceasta pentru că cei care l-au rugat să facă acest lucru au dorit să aibă un ghid pentru organizarea vieții călugărești din mănăstirile înființate de curând în Occident. Cu toate acestea, scrierile sale pot fi în egală măsură utile și credincioșilor din lume: viața creștină este una singură, chiar dacă sunt mai multe căile care duc la desăvârșire. Sfântul Ioan Casian, asemenea multor monahi, și-a dat seama că schimbarea omului începe de la inimă, din străfundurile ființei umane. Prin urmare, nu de la fapte trebuie să plece creștinul, ci de la gânduri: dacă gândurile sunt rele, și faptele vor fi rele; dacă gândurile se curățesc, și faptele vor fi altele. Tocmai de aceea, în lucrarea sa „Așezămintele mănăstirești“, se va opri nu asupra păcatelor capitale sau de moarte, cum suntem tentați să o facem în zilele noastre, ci asupra celor opt gânduri ale răutății: al lăcomiei, al desfrânării, al iubirii de avuție, al mâniei, al întristării, al lâncezelii, al slavei deșarte și al mândriei. Reproducem mai jos scurte fragmente din capitolele dedicate gândurilor slavei deșarte și trufiei:

Ispita celor fără patimă

„Slava deșartă este un dușman cu multe și felurite chipuri și atât de subtil încât cu ochii cei mai ageri abia poate fi zărit și recunoscut, darămite ocolit.
Pe când celelalte păcate sau patimi sunt cunoscute ca fiind simple și cu o singură înfățișare, acesta este însă complicat, având multe și felurite fețe, și-și atacă adversarul din toate părțile, și chiar pe învingătorul său în orice privință. Într-adevăr, încearcă a-l răni pe ostașul lui Hristos și în ținută, și în înfățișare, în mers, în glas, în lucrare, în veghe, în posturi, în rugăciune, în retragerea în singurătate, în citit, în știință, în tăcere, în supunere, în smerenie, în îndelungă răbdare.
Pe unul îl ispitește să se mândrească, fiindcă este cel mai răbdător la muncă și la greu, pe altul că este cel mai gata de ascultare, iar pe altul că îi întrece pe toți în umilință. Unul este ademenit spre orgoliu, prin bogăția cunoștințelor, altul prin râvna cititului, iar altul prin lungimea privegherilor. Boala aceasta nu se străduiește a-l vătăma pe cineva în nimic altceva, decât tocmai în virtuțile sale, dându-i lovituri nimicitoare chiar în cele ce constituie temeiurile vieții lui. Celor ce vor să meargă pe calea sfințeniei și desăvârșirii, vrăjmașul, întinzându-le curse, nu ascund în nici o altă parte lațurile poticnirii, decât tocmai pe drumul urmat de acesta. Așa se face că noi, care n-am putut fi biruiți în lupta cu dușmanul, suntem învinși de strălucirea triumfului nostru, sau, cel puțin ceea ce este un alt fel de înșelăciune, tocmai când am depășit măsura posibilă a înfrânării, nu mai suntem în putere a ne continua drumul din cauza vlăguirii trupului.“ (Despre duhul slavei deșarte)

„Să-i aducem mulțumiri lui Dumnezeu“

„Să-i aducem mulțumiri lui Dumnezeu nu numai pentru că ne-a creat făpturi cu rațiune, ori că ne-a dat puterea liberului arbitru, sau că ne-a acordat harul botezului, sau ne-a îngăduit cunoașterea și sprijinul legii; să-i mulțumim pentru cele ce revarsă zilnic asupra noastră prin purtarea Lui de grijă, când ne scapă de cursele vrăjmașilor, când ne apără de primejdii chiar fără să o știm, când ne susține să nu cădem în păcat, când ne luminează și ne ajută să putem înțelege și recunoaște și ajutorul pe care ni-l acordă când, sub inspirația Lui, suntem împinși la căință pentru delăsarea și pentru greșelile noastre, când, bucurându-ne de prețuirea Lui suntem certați cu cel mai mare folos, când uneori chiar împotriva voinței noastre suntem trași spre mântuire; în sfârșit, când îndreaptă spre o mai bună roadă însuși liberul nostru arbitru, care este mai înclinat spre patimi, și-l întoarce prin intervenția Lui îmbolditoare pe calea virtuților.“ (Despre duhul trufiei)
pr. Bogdan Dedu


Doamne ajuta, sora E_my!

Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ne pe noi, pacatosii!

------------------------------------------------------------------------------------------------ ------
Mantuieste, Doamne, poporul Tau si binecuvinteaza mostenirea Ta.
Biruinta binecredinciosilor crestini asupra celui potrivnic daruieste!
Reply With Quote
Răspunde

Thread Tools
Moduri de afișare


Subiecte asemănătoare
Subiect Subiect început de Forum Răspunsuri Ultimele Postari
La manastirea Petru Voda... luchian Generalitati 23 17.02.2014 16:29:33
Doresc sa ajung la Manastirea Petru Voda mircea.o Generalitati 15 04.02.2013 23:05:08
Cum pot ajunge la Manastirea Petru Voda? Anca20 Generalitati 13 13.09.2012 20:34:29
Manastirea Petru Voda Melchisedec Intrebari utilizatori 2 02.08.2011 17:17:00
manastirea Petru Voda michaela Stiri, actualitati, anunturi 6 19.01.2008 23:29:29