Budism - decodificarea realitatii

În prealabil postat de florin.oltean75

Asteptam o definitie originala, de genul "paganism inseamna fictiune sau perspective ontologice neconforme cu realul".

Păgânismul este un termen generic folosit de obicei de crestini pentru a desemna diferitele tradiții politeiste, religioase non-avraamice.
Sau, as adauga eu, inchinarea la creatie, in loc de Creator.

În prealabil postat de florin.oltean75

Nu stim ce este mantuirea. Corect.

Dar stim cum arata Chipul Lui Dumnezeu?

Este o exagerare.

Doar credinta in Hristos nu este mantuitoare.

Credinta este necesara, dar nu suficienta.

Trebuie incununata de fapte.

O credinta fara fapte nu este credinta.

Crestinismul este unica religie mantuitoare, ne marturiseste Sundar Singh. Ce altceva l-ar fi facut sa treaca de la budism la crestinism?!?

Iti recomand sa citesti II Epistola a Sf. Apostol Petru, ca sa vezi ca e nevoie de mai multe pentru a ne mantui. Credinta e prima, urmata de fapte bune si apoi de cunoastere. La sfarsit enumera iubirea si dragostea. Cu toate acestea, mantuirea o primim in dar de la Dumnezeu, avand in vedere ca aportul nostru, chiar in conditiile implinirii tuturor conditiilor, reprezinta doar 1%, iar restul ne da Dumnezeu.

Imi face o deosebita placere sa postez din nou aceste versete:

3. Dumnezeiasca Lui putere ne-a dăruit toate cele ce sunt spre viaţă şi spre bună cucernicie, făcându-ne să cunoaştem pe Cel ce ne-a chemat prin slava Sa şi prin puterea Sa,
4. Prin care El ne-a hărăzit mari şi preţioase făgăduinţe, ca prin ele să vă faceţi părtaşi dumnezeieştii firi, scăpând de stricăciunea poftei celei din lume.
5. Pentru aceasta, puneţi şi din partea voastră toată sârguinţa şi adăugaţi la credinţa voastră: fapta bună, iar la fapta bună: cunoştinţa,
6. La cunoştinţă: înfrânarea; la înfrânare: răbdarea; la răbdare: evlavia;
7. La evlavie: iubirea frăţească, iar la iubirea frăţească: dragostea.
(II Petru 1)

[florin.oltean75]

În prealabil postat de Miha-anca

Crestinismul este unica religie mantuitoare, ne marturiseste Sundar Singh. Ce altceva l-ar fi facut sa treaca de la budism la crestinism?!?

Iti recomand sa citesti II Epistola a Sf. Apostol Petru, ca sa vezi ca e nevoie de mai multe pentru a ne mantui. Credinta e prima, urmata de fapte bune si apoi de cunoastere. La sfarsit enumera iubirea si dragostea. Cu toate acestea, mantuirea o primim in dar de la Dumnezeu, avand in vedere ca aportul nostru, chiar in conditiile implinirii tuturor conditiilor, reprezinta doar 1%, iar restul ne da Dumnezeu.

Imi face o deosebita placere sa postez din nou aceste versete:

3. Dumnezeiasca Lui putere ne-a dăruit toate cele ce sunt spre viaţă şi spre bună cucernicie, făcându-ne să cunoaştem pe Cel ce ne-a chemat prin slava Sa şi prin puterea Sa,
4. Prin care El ne-a hărăzit mari şi preţioase făgăduinţe, ca prin ele să vă faceţi părtaşi dumnezeieştii firi, scăpând de stricăciunea poftei celei din lume.
5. Pentru aceasta, puneţi şi din partea voastră toată sârguinţa şi adăugaţi la credinţa voastră: fapta bună, iar la fapta bună: cunoştinţa,
6. La cunoştinţă: înfrânarea; la înfrânare: răbdarea; la răbdare: evlavia;
7. La evlavie: iubirea frăţească, iar la iubirea frăţească: dragostea.
(II Petru 1)

Cunostinta

Ce intelegem prin "cunostinta"?

"Cunostinta" depinde de minte.
"Cunostinta" este o functie a mintii.

Prin minte intelegem atat cuvantul "Dumnezeu" cat si "cuvintele Lui Dumnezeu", prin minte ne infranam sau desfranam, prin minte facem fapte bune sau fapte rele.

Prin minte ajungem sa credem sau nu, prin minte ne inaltam sau coboram, prin minte poftim sau ne infranam, prin minte iubim sau uram, prin minte ne smerim sau ne mandrim.

Nimic nu poate ocoli MINTEA. Nici binele, nici raul. Nici credinta, nici necredinta.

Dar ce este mintea?

Este o intrebare esentiala, care necesita un raspuns pentru cei ce doresc sa cunoasca in profunzime insasi procesul cognitiei (element cauzal in procesele de decizie derivate)

In textele sacre budiste sunt identificate trei niveluri ale mintii:
-unul grosier corespunzator starii de veghe,
-unul subtil care este inactiv in stare de veghe dar se manifesta in somn (pt. fiintele obisnuite),
-unul foarte subtil, care devine activ doar in momentul mortii (pt. fiintele obisnuite)

Doar cel de al treilea nivel "supravietuieste" mortii - de aceea se spune ca este nivelul indestructibil - mintea radacina.


(1) Mintea corespunzatoare nivelului grosier

In sutrele sacre este definita prin trei parametri: natura, locatie si functie.

- Natura acesteia este claritatea. Claritate pentru ca in ea se reflecta toate obiectele cunoasterii. Este 'perfect clara'. Perfect clara - pentru ca niciun alt obiect nu are o asemenea 'transparenta'. De asemenea, este fara forma. Ii lipseste cu desavarsire orice forma, orice proprietate fizica. De aceea se spune ca este 'goala de forma'. Aceasta goliciune insa nu este ultima sa esenta, 'natura ultima', ci este natura ei conventionala. Fiind fara nicio proprietate fizica nu putem spune ca are o anumita intindere sau limitare spatiala.

-Locatia mintii este in inima (nu in cap). "Fara forma fiind, locasul ei adancul inimii este".

-Functia este aceea de a cunoaste. Mintea este cea care executa procesul de imputatie la interactiunea cu realitatea inconjuratoare. De exemplu, o padure nu este padure daca mintea nu o intelege astfel. O inchisoare nu este o inchisoare daca nu o intelegem astfel.


Mintea este cea mai puternica forta din univers. Intr-o clipita ne poate azvarli in iadul cel mai adanc. Niciun demon, nicio forta exterioara nu ne poate clinti, daca mintea nu se clinteste.

In sutre se spune ca mintea fiintelor obisnuite se aseamana cu un animal vorace, neimblanzit sau cu un tiran. Este poftitoare si patimasa. Fiintele obisnuite se afla sub comanda propriilor lor minti, fara putere de a i se impotrivi.

Procesul cunoasterii directe a propriei minti se aseamana cu imblanzirea unei fiare crude, cu imblanzirea unui cal naravas.

Fara realizarea propriei minti, fiintele desi vad - sunt oarbe, pentru ca vad ceea ce mintea lor necontrolata le arata. Astfel, desi ele cred ca sunt in lumina, in fapt umbla in bezna necunostintei.

[florin.oltean75]

DINCOLO DE STARI


Toate starile - fie ca sunt adictive, fie ca sunt stari "normale" ('de la caderea lui Adam incoace nu mai este nimic normal') - sunt, fara exceptie, fenomene neuropsihice.

Realitatea in care ne miscam si respiram este pur si simplu o compilatie din aceste stari.

Finalmente, chiar daca vorbim despre senzatii, idei abstracte sau amintiri cuibarite in ungherele memoriei – acestea sunt, fara exceptie, impresii mentale.

De aceea sta scris in scripturile budiste, ca privind cu intelegere in jurul nostru, in noi insine, putem observa ca "totul este in natura mintii".

Pentru ca orice percepem este o proiectie, o amprenta in minte.

De aceea, vanarea de stari este ca o invartire in jurul cozii. Este inselare, pentru ca aceste actiuni de apucare nu reusesc sa inteleaga natura profunda a starii si a setei de stare.

Se aseamana cu o betie. Sau cu alergarea dupa himere. ( "Opriţi-vă şi cunoaşteţi că Eu sunt Dumnezeu!")

Nu este o deosebire fundamentala intre vanarea de stari trupesti sau stari duhovnicesti. Este implicat acelasi mecanism. Acelasi tipar de actiune. Se schimba doar conceptele. Acelasi om vechi, insa, imbracat cu alte haine.

"Nu oricine-Mi zice: „Doamne, Doamne!” - (Ma va vana) - va intra in imparatia cerurilor."

--------------

Ce este dincolo de "stare"?

Dincolo de neuropsihic?

Oare putem noi “saraci duhul” intr-o asemenea masura incat sa nu mai fie ingreunat de nicio impresie mentala?

Sa fie complet liber de mecanismul cognitiv cauzal: obiect stimul - simt - impresie mentala...?

Oare putem noi separa "sufletul" de trup, in trup fiind?

Mintea de neuron, in trup respirand?

Sa lasam in urma trupescul ca pe o piele de sarpe? Sa "naparlim" - sa lasam, cu totul, duhul cel vechi?

Sa linistim furtuna si sa facem pace pentru totdeauna?
-------------

Budismul spune ca da, si arata cum.

[Ioan_Cezar]

Bună Florin,
sunt nelămurit în legătură cu afirmaţia ta despre realitate (în care trăim, în care ne mişcăm şi respirăm).
Mai întâi nu sesizez distincţia dintre realitate şi mediu ambiental. Sunt acelaşi lucru?
Apoi, dacă realitatea e totuna cu o compilaţie a stărilor subiective, să înţeleg că natura realităţii nu are nimic obiectiv? Nu e nimic real independent de subiectivismul nostru?
În fine, dacă subiectivismul e atât de accentuat, ba chiar total, cum se face că persoane diferite, subiectivităţi diferite pot comunica, se pot deosebi ori asemăna etc.?

Pe de altă parte, afirmi că budismul arată cum putem despărţi mintea de neuron etc. Că a avea omul trup e cam totuna cu a avea piele de şarpe etc.
Aici îţi reamintesc că Biserica învaţă nu desconsiderarea trupului sau distrugerea lui, ci înfrânarea, asceza. Iar aceasta pentru un singur scop capital: curăţia necesară lucrării de schimbare a minţii prin nevoinţă şi har (despătimire, iluminare... ştii tu...).

Mai direct spus, ţinta ascezei creştine e spiritualizarea trupului, pneumatizarea lui. Nu separarea trupului şi a minţii, nu ruptura dintre "minte şi neuron" ci spiritualizarea/pneumatizarea materiei prin lucrarea (simţită, resimţită, cunoscută) harului în om, astfel încât omul să devină treptat lăcaş ori tron al Duhului Sfânt şi astfel să parcurgă devenirea întru Fiinţă, care este nesfârşită.
Biserica este tocmai organismul viu unde are loc acest proces al învierii şi al înveşnicirii omului întru Hristos.

Aşadar, în Biserică nu voim să separăm neuronul şi mintea (măcar că mintea e susţinută de fenomenologia unei mase de neuroni cu intercorelaţii sistemice de nespusă complexitate, neputînd funcţiona în baza câte unui element sau a unei grupări oarecare rupte de sistemul întreg) ci să avem parte de harul Duhului lui Hristos în relaţia "neuronului" cu mintea, a sufletului cu trupul.
Problema, după cum înţeleg eu, nu e de a găsi o cale de evadare din trup ci, tocmai prin relaţia (îmblânzitoare, înstăpânitoare în baza unui "duh stăpânitor" pe care îl cerem în rugăciune) cu trupul,
şi pe de altă parte, în extensie simultană cu semenii
şi cu Duhul Sfânt,
să dobândim o relaţie curată şi lucrătoare între minte şi trup, adică o relaţie mântuitoare şi necontenit sfinţitoare în Hristos Cel Înviat şi Pururea Viu.

Duhul şi materia omului se întrepătrund, subiectivul şi obiectivul coexistă. Sfinţii dau mărturie că răpirea în vedenie prin Duhul înseamnă cu totul altceva decât ruptura dintre suflet şi duh, dintre "neuron şi minte". Şi, în orice caz, aceste modificări ale cunoaşterii (care nu sunt în nici un caz detaşări budiste) vin din voia Domnului, din pedagogia Lui mântuitoare, iar nu din ambiţiile omului. Ambiţii care, se pare, vin adeseori din suferinţe personale şi colective insuficient elucidate ori incomplet dăruite Domnului întru binecuvântare.

[florin.oltean75]

Bine ai revenit Cezar!

Bună Florin,
sunt nelămurit în legătură cu afirmaţia ta despre realitate (în care trăim, în care ne mişcăm şi respirăm).
Mai întâi nu sesizez distincţia dintre realitate şi mediu ambiental. Sunt acelaşi lucru?

Daca mediul ambiental este tot ceea ce percepe mintea noastra inclusiv ambientul senzorial intern trupului si mintii atunci putem afirma ca mediul ambiental este realitatea subiectiva.

Apoi, dacă realitatea e totuna cu o compilaţie a stărilor subiective, să înţeleg că natura realităţii nu are nimic obiectiv?
Nu e nimic independent de subiectivismul nostru?
În fine, dacă subiectivismul e atât de accentuat, ba chiar total, cum se face că persoane diferite, subiectivităţi diferite pot comunica, se pot deosebi ori asemăna etc.?

“Realitatea in care ne miscam si respiram este pur si simplu o compilatie de stari.”

Realitate imediata/subiectiva este suma tuturor experientelor, clipa de clipa.

Este proiectia lumii in mintea noastra, inclusiv propriile ganduri, sentimente, stari trupesti.

Este realitatea efectiva.

Realitatea obiectiva, evident, exista si nu este suma starilor noastre subiective.

Insa, realitatea obiectiva, cea care exista dincolo de raza de actiune a simturilor, nu poate fi accesata decat inferential, prin reprezentari mentale subiective.

De aceea “realitatea obiectiva”, dpdv al sinelui, se curbeaza inerent, curge intr-o “realitate subiectiva”.

Astfel, se poate afirma ca realitatea obiectiva “nu exista efectiv”.

Aceasta nu inseamna ca realitatea obiectiva nu exista in mod absolut.

In experienta curenta, noi insa nu simtim cum ca mintea noastra este cea care oglindeste fiecare experienta personala. Ca este implicata in fiecare cuanta a cognitiei, indiferent cat de neinsemnata.

Figurativ, nu simtim ca propria minte da viata realitatii obiective intr-un mod subiectiv. Realitatea obiectiva o simtim in afara mintii noastre, nu inlauntrul ei.

Percepem viata de zi cu zi ca si cum am fi o singularitate printre alte singularitati. Ca si cum realitatea obiectiva, cu toate promisiunile ei (de mister, placere, cunostere exotica…) asteapta sa fie descoperita de mintea noastra.

Cand de fapt mintea noastra este in centru. Este cea care“da viata” efectiv fiecarei experiente.

Universul exista efectiv pentru ca mintea noastra exista.

Realitatea este inlauntrul nostru, nu inafara noastra.

Cand intelegem acest adevar incepem sa ne reintregim. Ne intoarcem acasa.

Mintea se reintoarce in chip minunat in ea insasi. Nu mai dam nimic dusmanului. Nu mai risipim.

Pana atunci ramanem pribegi, intr-o tara straina.

----------------------
Mintile pot comunica pentru ca pot stabili conventii in raport cu diferite forme de reprezentari mentale. (Etichete, foneme, tipare, simboluri).

Cand conventia nu este stabilita comunicarea este imposibila.

Conventiile sunt forme de realitate subiectiva congruente in subiecti diferiti.

Pe de altă parte, afirmi că budismul arată cum putem despărţi mintea de neuron etc. Că a avea omul trup e cam totuna cu a avea piele de şarpe etc.

“Sa lasam in urma trupescul ca pe o piele de sarpe? Sa "naparlim" - sa lasam, cu totul, duhul cel vechi?”


Adica, omul trebuie sa lase duhul sau cel vechi, apucator si aflat in necunostinta, ca pe o piele de sarpe.

De fapt, mintea trece prin multe naparliri pana ajunge la curatenia desavarsita.

Aici îţi reamintesc că Biserica învaţă nu desconsiderarea trupului sau distrugerea lui, ci înfrânarea, asceza. Iar aceasta pentru un singur scop capital: curăţia necesară lucrării de schimbare a minţii prin nevoinţă şi har (despătimire, iluminare... ştii tu...). Aşadar, în Biserică nu voim să separăm neuronul şi mintea (măcar că mintea e susţinută de fenomenologia unei mase de neuroni cu intercorelaţii sistemice de nespusă complexitate, neputînd funcţiona în baza câte unui element sau a unei grupări oarecare rupte de sistemul întreg) ci să avem parte de harul Duhului lui Hristos în relaţia "neuronului" cu mintea, a sufletului cu trupul.
Problema, după cum înţeleg eu, nu e de a găsi o cale de evadare din trup ci, tocmai prin relaţia (îmblânzitoare, înstăpânitoare în baza unui "duh stăpânitor" pe care îl cerem în rugăciune) cu trupul,
şi pe de altă parte, în extensie simultană cu semenii
şi cu Duhul Sfânt,
să dobândim o relaţie curată şi lucrătoare între minte şi trup, adică o relaţie mântuitoare şi necontenit sfinţitoare în Hristos Cel Înviat şi Pururea Viu.

Duhul şi materia omului se întrepătrund, subiectivul şi obiectivul coexistă. Sfinţii dau mărturie că răpirea în vedenie prin Duhul înseamnă cu totul altceva decât ruptura dintre suflet şi duh, dintre "neuron şi minte".

In budism, trupul este considerat un vas extrem de pretios, insasi fundamentul iluminarii.

Prin ceea ce reflecta trupul in mintea noastra putem cunoaste in cele din urma ceea ce este dincolo de orice impresie trupeasca.

Prin trup patimitor lucram nepatimirea.

“Neuronul” lucreaza activ la toate impresiile noastre trupesti, dar sustine si cugetarea la Dumnezeu.

Insa duhul nu este trup. Mintea nu este trup.

Sunt doua continuumuri diferite, chiar daca temporar coexista si conlucreaza.

Ele sunt separate obligatoriu la moartea trupului (neuronul este despartit de minte), dar pot fi separate si in rugaciunea profunda.

Cand mintea intra in ea insasi poate vedea limpede propria sa natura si lucrare, diferita de cea a trupului.

In rugaciunea adanca mintea devine netrupeasca lasa in urma toate impresiile si imaginatiile - cultivate prin ascultare, citire sau reflectie.

Lasa cele ale trupului (roscoavele lumii) si se intorce la Tatal, hranindu-se cu “frumusetea si lumina Lui”.

Gaseste apa vie si devine apa vie. Nici nu mai inseteaza, nici nu mai flamanzeste.
------

[Ioan_Cezar]

Cuvântul lui Gheron Iosif:

"Si cand, in ascultare si in liniste, se vor curati simturile tale si se va odihni mintea ta si se va curati inima ta, atunci vei primi har si luminarea cunostintei. Vei deveni in intregime lumina, in intregime minte, in intregime straveziu. Si izvoraste din el asa o teologie, incat daca ar fi trei care sa scrie in acelasi timp, nu ar putea sa cuprinda raurile care ies cu repeziciune si care raspandesc pace si deplina nemiscare a patimilor in tot trupul. Se aprinde inima de iubirea dumnezeiasca si striga : " Tine, Iisuse al meu, valurile harului Tau, ca ma topesc ca ceara ". Si intr-adevar se topeste, netinandu-l. Si mintea este rapita in contemplatie, in vederea cea dumnezeiasca. Si se savarseste unirea. Se transforma omul si devine una cu Dumnezeu, incat nu se mai cunoaste si nu se mai distinge sinele sau, precum fierul inrosit in foc, cand se aprinde si se face una cu focul.

Pe toate acestea le vei gusta si tu cand te vei alipi de un Parinte ( Gheron ) duhovnicesc si cu experienta si vei lucra rugaciunea mintii. Ma ai si pe mine. Eu iti voi scrie des si iti voi descrie taine din care, daca traiesti in lume, nici picatura nu poti gusta din ele. Paraseste luptele si cuvintele umflate. Pe omul cel dinlauntru vrea harul Dumnezeiesc sa-l uneasca cu Dumnezeu. Atunci vei deveni folositor si altora."

http://www.crestinortodox.ro/carti-o...nul-80987.html

[florin.oltean75]

În prealabil postat de Ioan_Cezar

Cuvântul lui Gheron Iosif:

"Si cand, in ascultare si in liniste, se vor curati simturile tale si se va odihni mintea ta si se va curati inima ta, atunci vei primi har si luminarea cunostintei. Vei deveni in intregime lumina, in intregime minte, in intregime straveziu. Si izvoraste din el asa o teologie, incat daca ar fi trei care sa scrie in acelasi timp, nu ar putea sa cuprinda raurile care ies cu repeziciune si care raspandesc pace si deplina nemiscare a patimilor in tot trupul. Se aprinde inima de iubirea dumnezeiasca si striga : " Tine, Iisuse al meu, valurile harului Tau, ca ma topesc ca ceara ". Si intr-adevar se topeste, netinandu-l. Si mintea este rapita in contemplatie, in vederea cea dumnezeiasca. Si se savarseste unirea. Se transforma omul si devine una cu Dumnezeu, incat nu se mai cunoaste si nu se mai distinge sinele sau, precum fierul inrosit in foc, cand se aprinde si se face una cu focul.

Pe toate acestea le vei gusta si tu cand te vei alipi de un Parinte ( Gheron ) duhovnicesc si cu experienta si vei lucra rugaciunea mintii. Ma ai si pe mine. Eu iti voi scrie des si iti voi descrie taine din care, daca traiesti in lume, nici picatura nu poti gusta din ele. Paraseste luptele si cuvintele umflate. Pe omul cel dinlauntru vrea harul Dumnezeiesc sa-l uneasca cu Dumnezeu. Atunci vei deveni folositor si altora."

http://www.crestinortodox.ro/carti-o...nul-80987.html

“Lumina mare /focul curatitor se pogoara si aprinde sufletul” atunci cand sufletul este pregatit, replamadit in ascultare si liniste.

Prima este pregatirea, a doua este forjarea.

Ascultarea initiaza lucrarea de Intregire a mintii (sufletului) iar Focul o desavarseste.

Insa samburele ascultarii este “luarea aminte”.

Ce este luare aminte, ce este ascultarea si ce este linistea?

Evident cele trei comunica - sunt ape ale aceluiasi izvor.

Care este insa diferenta dintre ele?

Caci fara “luare aminte” toata lucrarea se afla pe sol lunecos si mlastinos. Nemiscarea si aprinderea sunt imposibile.

[Ioan_Cezar]

Da, cam aşa înclin să cred şi eu... :)
E o ascultare şi în luarea aminte, liniştea fiind plămădită şi din ele,
iar liniştea hrăneşte şi împlineşte ascultarea şi luarea aminte ....
şi tot aşa mereu.... se împletesc reciproc, se nutresc şi se înalţă una pe alta.
O împletire care suie sufletul tot mai subţiat (prin strunjirea însângerată de grosolănie/răutate/împietrire)
pe măsură ce cugetarea se face tot mai smerită (conştientă de raportul şi de legătura dintre om şi Dumnezeu), se coboară pe sine din fumurile ameţitoare ale închipuirilor măririi, din falsele cunoaşteri care alcătuiesc ignoranţa lucie...
Iar inima se limpezeşte treptat, murindu-şi multe (lepădîndu-se) şi lăsîndu-se murită/văduvită de adaosurile pocitoare ale nesimplităţii. Prin focul curăţitor al harului (pentru aceasta avem Biserica, slujbele şi rânduielile şi toate Tainele), sfinţitor.
Dar pentru toate astea e nevoie de niţel curaj şi de oarece nebunie mişcătoare. Câţi oare mai îndrăznim astăzi? Şi câţi perseverăm?

[florin.oltean75]

În prealabil postat de Ioan_Cezar

Da, cam aşa înclin să cred şi eu... :)
E o ascultare şi în luarea aminte, liniştea fiind plămădită şi din ele,
iar liniştea hrăneşte şi împlineşte ascultarea şi luarea aminte ....
şi tot aşa mereu.... se împletesc reciproc, se nutresc şi se înalţă una pe alta.
O împletire care suie sufletul tot mai subţiat (prin strunjirea însângerată de grosolănie/răutate/împietrire)
pe măsură ce cugetarea se face tot mai smerită (conştientă de raportul şi de legătura dintre om şi Dumnezeu), se coboară pe sine din fumurile ameţitoare ale închipuirilor măririi, din falsele cunoaşteri care alcătuiesc ignoranţa lucie...
Iar inima se limpezeşte treptat, murindu-şi multe (lepădîndu-se) şi lăsîndu-se murită/văduvită de adaosurile pocitoare ale nesimplităţii. Prin focul curăţitor al harului (pentru aceasta avem Biserica, slujbele şi rânduielile şi toate Tainele), sfinţitor.
Dar pentru toate astea e nevoie de niţel curaj şi de oarece nebunie mişcătoare. Câţi oare mai îndrăznim astăzi? Şi câţi perseverăm?

Cezar, esti chiar tu! Te-ai intors...
Stilul este inconfundabil.

"strunjirea însângerată de grosolănie"

"adaosurile pocitoare ale nesimplităţii"

Limba romana are resurse inepuizabile de exprimare ...

------------------------------------

Apropo, ce a insemnat pentru tine perioada de "post al postarii"?

A fost autoimpusa, fortuita sau o tacere care a venit natural, firesc?