Forum Crestin Ortodox Crestin Ortodox
 
 


Du-te înapoi   Forum Crestin Ortodox > Generalitati > Generalitati
Răspunde
 
Thread Tools Moduri de afișare
  #11  
Vechi 13.05.2017, 16:32:01
Jonnyw2013 Jonnyw2013 is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 12.02.2015
Religia: Ortodox
Mesaje: 687
Implicit

Citat:
În prealabil postat de CristianR Vezi mesajul
Citat:
În prealabil postat de HoratiuM Vezi mesajul
Ca răspuns la problema foarte actuală ridicată de acest thread, am să vă spun o povestioară care ilustrează bine problema asta:

E Eschatonul, toți cei mântuiți sunt în Împărăție și nu mai este suferință și plângere. Domnul Dumnezeu îl ia pe Sfântul Petru și începe să Se plimbe printre Neamuri.

Ajunge în raiul budiștilor: "Iată, Doamne", spune Sfântul Petru, "aici sunt cei care s-au mântuit prin Nirvana. Au lepădat toate cele lumești și s-au dus după Legea Ta pe care le-ai pus-o în inimă, chiar dacă nu Te cunoșteau cu adevărat." Și Domnul a intrat în marele templu budist unde a fost întâmpinat cu slavă și mare bucurie.

Ajunge în raiul musulmanilor: "Iată, Doamne", spune Sfântul Petru, "aici sunt iubitorii de pace și cei care s-au supus Ție pentru toată viața lor și care ți-au dat slavă. Ei nu au suferit să cunoască Adevărul Tău așa cum este El, dar au venit după chemarea Ta pe care le-ai sădit-o în inimi". Și Domnul a pătruns în marea moschee unde a fost întâmpinat cu mare slavă și multă iubire.

Ajunge în raiul evreilor: "Iată, Doamne", spune Sfântul Petru, "aceștia sunt fiii tăi. Aceștia sunt cei care s-au luptat mereu cu tine ca niște țapi neascultători, iar unii dintre ei Te-au răstignit. Dar au zburdat de bucurie la Glasul Tău căci au înțeles la sfârșit că Tu ești în toate și că Tu i-ai chemat la ființă din veșnicie când i-ai întocmit, Tu i-ai legănat și i-ai alăptat, Tu i-ai hrănit și i-ai crescut, Tu le-ai dat un nume printre Neamuri." Și Domnul a pătruns în marele templu unde s-au auzit strigăte de bucurie și lacrimi de biruință.

Apoi, Domnul a ajuns în fața unei cetăți mari, mândre și înalte până la tăriile Cerului, cu ziduri de diamant și cremene, tot atât de înalte, semețe și amenințătoare, ferecată și fără porți de intrare sau ieșire. Mirat, Domnul l-a întrebat pe Sfânt: "Ce este aceasta oare? Nu e oare aici raiul? Cine mai stă în rai cu porțile ferecate și nu mai lasă pe nimeni să intre când Eu am hotărât să las înăuntru pe aceia de care-Mi va plăcea?"

Trist și rugător, Sfântul Petru se uită stăruitor la Domnul și-I spune:
"Să nu te mânii, Doamne, căci aici nu mai poate fi mânie. Dar acesta e raiul ortodocșilor și-și țin cetatea ferecată și semeață pentru că ei se știu atât de drepți încât cred că numai ei s-au mântuit..."

CristianR a scris:... Însă ideea topicului e de a aminti postări care ni se par valoroase.
Ma bucur de acest topic cu cele mai valoroase posturi de-a lungul timpului.Impartasesc punctul de vedere al postului de mai sus.
Considerr ca dreapta credinta, nu este o anumita Biserica .Ortodoxia,dreapta credinta este o stare de spirit,o intelepciune si o traire speciala.Imi vin in minte cativa oameni dreptcredinciosi,pana in maduva oaselor.

1.Gandhi -un om care in primul rrand a trait ceea ce predica.Le spunea oamenilor in cuvinte simple si directe crrezul sau.Inca din timpul vietii,multi oameni il considerau un sfant .Tinea posturi de purificare ,ca arma politica,unele duse la limita supravietuirii,cei din jur, traind cu teama ca va muri la urrma acestor posturi prelungite.Au fost zile cand dezinteria il chinuia cuumplit,ajungand de zeci de ori la WC.

Umbla de multe ori avand la el, nu numai Bhagavad gita,ci si Biblia si Coranul.
Era un om de mare cuvant .La un moment dat are o disputa cu unul din elevii lui,,si
isi autoimpune sa manance doar o data in zi vreme de doua luni.Lucru care a spus ca nu il va mai face, deoarece a fost foate greu sa isi tina cuvantul dat si a avut probleme de sanatate.El ca profesor putea sa dea toata vina pe elevul sau, dar el vede ca o parte din eroarea conflictului lor ca fiind vina lui, ca profesor si se autoblameaza ptr asta.
Sunt multe de spus, despre acest om magic ,despre care Albert Einstein a spus, ca generatiilor viitoare le va fi greu sa creada, ca un asemenea om a existat cu adevarat in carne si oase.
Cu atat mai mult raman ca marturie cuvintele Sfantului Nicolae Velimirovici ca raspuns unui lord englez :Scrisoarea a 90-a
UNUI LORD ENGLEZ, CHARLES B.,CARE ÎNTREABĂ CE SEMNIFICAȚIE ARE PERSONALITATEA INDIANULUI GANDHI?

2.Pam Stenzel-https://www.youtube.com/watch?v=JEO0PuO4mSE
Pentru hotararea,experienta despre problemele expuse despre viata sexuala in afara casatoriei,curajul de a strabate SUA, de la un cap la altul, ptr a rraspunde unei probleme actuale a tinerilor.Vorbirea in cuvinte directe si simple exemplu care imi vine in minte:"Esti special tocmai ptr ca esti virgin!"Deci nu e ceva de care sa iti fie rusine dimpotriva.

3.Terry Crews-ptr a fi distrus "aura" acea a unui tip teribil(fost fotbalist si actor de succes) si a spus simplu despre dependenta sa de pornografie.Deci nu vorbea despe cineva abstract:"Uite ala a gresit asa si asa ,nu faceti asa!"
A spus simplu "Pornografia era sa imi distruga viata!Nu face-ti ca mine ca s-ar putea sa va distruge-ti casatoria,familia."
Multi i-au dat zeci de mii de like-uri autentice, la filmuletul acela de cinci minute pe Facebook in care isi recunostea dependenta.Multi l-au iubit si mai mult ptr sinceritatea lui.
https://ro.wikipedia.org/wiki/Terry_Crews

4.George Muller ptr credinta sa de neclintit.A pornit un orfelinat si apoi a avut tot mai multi copii si mai multe orfelinate.A avut cativa ani in care i-a fost pusa credinta la incercare in activitatea sa cu copii,apoi ingrijirrea lor o primea ca din mana Domnului.Un fragment dintr-o carte:
CAPITOLUL XI
"Vizită la orfelinate
Cînd s-a clădit casa nr. 1, Miiller a numit-o "NoulOrfelinat"; de aici numele de
New Orphân Houses care arămas celor cinci șiruri de clădiri. înainte i se zicea:
"Orfelinatul domnului Miiller", și lui George Muller îi era ne-caz văzînd că se pune în seama lui o slavă, care "nu este decît a lui Dumnezeu". "Nu este orfelinatul meu,zicea el,nici orfelinatul vreunei secte, vreunei partide: este

Orfelinatul lui Dumnezeu"; și a făcut tot ce putea ca să înlăture denumirea aceea.Cînd ai atins înălțimile din Ashley Down, îți dai seamadintr-o aruncătură de ochi despre mărirea lucrării: cinci clădiri foarte mari, cu acareturile lor, care țin de ele, sevăd ca un întreg oraș. Te izbește atît simplitatea clădirilor,cît și mărimea lor;nici cea mai mică podoabă,
ci numaitot ce este de folos pretutindeni.Acum cîțiva ani, aceste clădiri erau în mijlocul unor pajiști verzi; azi ferestrele lor se deschid în toate părțile șidau spre șiruri de vile frumoase. Fiecare orfelinat își areziua lui de vizită; fie că ești prinț, fie că ești țăran, nu se fa-ce nici o abatere de la regulă. Nr. 1 (300 de copii), trebuievizitat miercuri după-amiază; nr. 2 (400 de copii), marțidupă-amiază, nr. 3 (450 de copii), joi după-amiază; nr. 4(450 de copii), vineri după-amiază; nr. 5 (450 de copii),sîmbătă după-amiază.122Cel dintîi șir de vizitatori trece la ora 2 și jumătate; aldoilea la 3; iar al treilea, cînd există, la 3 și jumătate. îțitrebuie cam un ceas și jumătate ca să vezi fiecare casă..."

Cateva poze cu unul din orfelinatele infiintate de el la sapte ani dupa moarte lui:

https://www.google.ro/imgresimgurl=h...act=mrc&uact=8
http://www.georgemuller.org/photos.html
__________________
http://www.cuvantul-ortodox.ro/2011/...-ca-pe-erezii/
"€žCând am ieșit pe ușa care mă purta spre libertate, am știut că dacă nu las ura și amărăciunea în spate, voi continua să fiu în închisoare€".-Nelson Mandela
Reply With Quote
  #12  
Vechi 15.05.2017, 13:19:35
CristianR's Avatar
CristianR CristianR is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 26.03.2014
Religia: Ortodox
Mesaje: 2.220
Implicit

O experiență de viață (și de moarte) cutremurătoare:
Citat:
În prealabil postat de OmuBun Vezi mesajul
Pentru majoritatea dintre noi, viata ne pune la dispozitie multe ocazii prin care sa intelegem rostul nostru pe aceasta lume. Spuneam pe un alt topic despre un foarte bun prieten de familie bolnav de cancer, ce abia implinise 41 de ani.
Barbat chipes, bland, romantic si extrem de sociabil, nu stiu daca a refuzat pe cineva vreodata cand i s-a cerut ajutorul. Casatorit, doi copii - o fetita de 6 ani si un baiat de 9.
Ne stiam de foarte multi ani, pe cand nici nu eram casatoriti, iar dupa ce a cunoscut-o pe cea care avea sa-i devina sotie am devenit un grup omogen, petrecandu-ne serile pana tarziu, cantand la chitara, mancand nuci cu paine sau sunca cu ceapa, si band must sau, mai tarziu vin fiert... De curand ne-am amintit de toate acele seri cand nu aveam atatea griji ca cele de astazi.
Acum vreo doua saptamani, la cateva zile dupa serbarea zilei de nastere, sotia lui ne-a sunat sa ne grabim ca e rau... Am mers in graba si l-am pazit toata noaptea, dar prezenta noastra il insenina, ii dadea incredere si speranta fiindca de fiecare data crizele dispareau ca prin farmec, iar noi ne pomeneam glumind si chiar razand. O rugasem pe sotia mea sa nu mai planga fiindca Dumnezeu are planul Lui, iar egoismul nostru ii poate aduce bolnavului mai multa suferinta. Dimineata plecam sa pregatim copii pentru scoala dupa care ne grabeam la serviciu.
Pe parcursul acestor doua saptamani au fost cateva astfel de nopti cand am vegheat intreaga noapte si ma intrebam cum poate sotia lui sa reziste atator nopti nedormite...
Vineri seara am mers cu inca o familie de prieteni care voiau sa-l mai vada o data si sa-si ia ramas bun, fiindca noi cei din culise stiam ca e o chestiune de zile. Apoi am ramas din nou doar noi trei de veghe - sotia lui, sotia mea si eu! Mama lui a stat un timp, dar cand a vazut cat sufera, a preferat sa plece in jurul orei 22.00.
In jurul orei 2.00 a inceput agonia. Nu am mai asistat niciodata si nu stiam cum este dar nici nu-mi era teama. Ceva imi spunea in sufletul meu cu mult timp in urma, pe cand eram inca in Londra si am aflat ca are cancer, ca eu voi fi in final alaturi de el. Ne-am asezat in genunchi, sotia lui incercand sa citeasca din rugaciunile speciale ale acestor momente. Cum nu avea putere din cauza lacrimilor, sotia mea a continuat.
Vedeam cum se lupta, parca exact ca in randurile scrise in acele rugaciuni. Privirea nu mai era ca cea de pana atunci, ci rece, adanca, patrunzatoare. Vorbea intr-una, iar noi incercam sa intelegem ce spune, fiindca acele cuvinte nu mai intrau in aria noastra de cunoastere. Din cand in cand o striga pe sotie, iar ea incerca sa inteleaga ce vrea. De fapt el nu mai vorbea de mult cu noi. Noi eram doar niste martori care NU puteam vedea ceea ce vedea el. "Nu pot sa trec!" spunea. Apoi iar cuvinte fara sens... "Mai lasa-ma putin!" ... "Ah...ce frumos!" Din cand in cand deschidea ochii si ne fixa pe fiecare in parte spunandu-ne ceea ce noi oricum nu intelegeam. Nici nu stiu daca noi mai eram NOI pentru el sau el vedea cu totul altceva. Incet-incet "marul lui Adam" i se ridica in sus.
Pe la 5.30 a inceput o noua agonie, si iarasi ne-am asezat in genunchi, sotia mea incepand din nou sa citeasca. I-am aprins lumanarea din nou si i-am asezat-o in mana iar el o strangea cu o forta neobisnuita, avand in vedere ca mai inainte cu cateva ore spunea ca are mainile si picioarele grele ca plumbul. Pentru cateva clipe, la 5.50, sotia lui a iesit la toaleta, iar el a inspirat adanc si s-a oprit. Pentru prima oara am izbucnit in plans. I-am facut semnul crucii si i-am zis "Dumnezeu sa te ierte!" Sotia lui a intrat, iar cand l-a vazut, a inteles si a izbucnit in hohot de plans. O a doua respiratie a urmat, ceea ce ne-a surprins fiindca nu stiam cum se intampla. Am rugat-o pe sotie sa continue sa citeasca si oricum nu mai erau decat cateva fraze pana la sfarsitul rugaciunilor. Dupa alte 20 de secunde, o ultima respiratie, aranjandu-si fatza intr-o expresie mai linistita ca cele de pana atunci dupa care s-a terminat. I-am inchis ochii si gura si ne-am focalizat pe sotie care parea panicata, derutata, neputincioasa. Am dat telefoane si in scurt timp casa a fost plina cu cei care urmau sa-l scalde, sa-l imbrace si sa-l aseze in sicriu...

Imaginile acelei nopti n-o sa le uit niciodata si parca mi-au mai completat o parte din lacunele privitoare la trecerea catre cele vesnice! Dumnezeu sa-l odihneasca si sa-l ierte fiindca a fost cel mai bun, mai iubitor si mai milostiv om pe care l-am cunoscut vreodata!
__________________
Știu, vom muri. Dar cîtă splendoare! (Daniel Turcea)
Reply With Quote
  #13  
Vechi 15.05.2017, 13:52:08
CristianR's Avatar
CristianR CristianR is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 26.03.2014
Religia: Ortodox
Mesaje: 2.220
Implicit

În același registru, o altă mărturie foarte profundă, pentru că cele mai bune lecții de viață se pare că ne sunt rânduite atunci când ne confruntăm cu moartea - a noastră, ori a celor dragi.

Mărturia acestei soții și mame, epopeea pe care au trăit-o împreună cu soțul muribund și transformările prin care au trecut sufletele tuturor se înscriu cu siguranță în dimensiunea harică a existenței noastre, cea despre care atât de mult vorbim, dar atât de rar o trăim.

Reiau această impresionantă postare, însă e de urmărit topicul de la începutul lui:

Citat:
În prealabil postat de stasylena Vezi mesajul
Revin si eu cu cateva noutati. Astazi am venit pana acasa sa-mi iau niste lucruri, acte medicale. As vrea sa va mai rugati pentru noi, iar cei carora ati facut-o deja vreau sa va multumesc din suflet, nimic nu a fost in zadar.

Mi-as dori sa incep cu inceputul. In urma cu o luna Vasile a fost cu parintele Adrian la Iasi. Au trecut si pe la Cuvioasa Parascheva ca sa se inchine. Vasile nu mai fusese niciodata in viata lui la Sfanta Parascheva. Cand a ajuns la racla s-a inchinat Cuvioasei iar cand a atins-o pe mana a simtit-o foarte calda. Initial a tresarit, pentru o secunda s-a gandit ca ar fi Sfanta incalzita pe dedesubt si a incercat inca o data sa o atinga . Si a doua oara a simtiti-o tot calda. Din cate mi-a povestit Vasile parintele era in urma lui si dumnealui a simtit-o rece. Cand a ajuns acasa a fost foarte entuziasmat si fericit ca a simtit atata bucurie in suflet. Dupa vreao cateva zile sotul meu a cazut la pat, n-a mai putut sa-si miste picioarele si incetul cu incetul starea lui de sanatate s-a agravat. Pe 1 ianuarie Vasile l-a chemat pe parintele sa-l spovedeasca si sa-l impartaseasca, iar a doua zi dimineata , cand s-a trezit avea senzatia ca totul e blocat in el. Am sunat la ambulanta, a ajuns la spital, acolo, medicii s-au ostenit sa gaseasca un doctor bun la care sa apeleze ca sa-l primeasca si sa se ocupe de el. Dumnezeu a randuit ca sa ajunga pe mainile domnului profesor Poeata. Pe data de 2 ianuarie seara a fost transportat la spitalul neurochirurgie din Iasi unde s-au facut investigatii. La computerul tomograf au iesit 3 tumori pe coloana vertebrala, iar la cap niciuna. Una din cele trei tumori rea destul de avansata si intre vertebre se facea o compresie care apasa pe nervul care il paraliza de picioare. In zilele urmatoare medicii i-au facut si investigatii suplimentare la celelalte organe, pe care le-au gasit in starea buna de functionare. Situatia clinica era complicata, sotul meu pe zi ce trece nu-si mai misca picioarele si nici nu le mai simtea atat de bine. Pe data de 6 ianuarie l-au dus la urgenta pentru a-i indeparta tumoarea si pentru a-i da drumul la durerea de coaste si miscarea picioarelor.
Partea frumoasa a lucrurilor a venit la operatie. Sotul meu a avut in timpul operatiei o trairea inexplicabila. La ora 13 l-au bagat in sala de operatie. Dupa ce i-au facut anestezia au inceput sa se intample lucruri extraordinare. S-a visat intr-o sala de gradinita alaturi de o doamna foarte frumoasa si tare blanda. In jurul lui erau cativa copii, toti stateau pe jos, dar in jurul acelei femei. Vasile s-a simtit extraordinar datorita atmosferei din clasa, era foarte, foarte cald acolo, iar dragostea doamnei "educatoare " il ungea la suflet. In sala aceea a stat o perioada, dar dintr-o data femeia i-a spus ca timpul de vizita a expirat si ca va trebui sa plece de acolo. L-a condus la usa , i-a deschis usa si dupa ce el a parasit camera a simtit cum masca de oxigen i-a fost trasa de pe nas iar vreo doua palme le-a simtit peste fata. A stat la reanimare o zi , dar in seara de dupa operatie cand l-am vizitat acolo era luminat la fata si era asa de fericit, statea cuminte ca un copil. Cand l-am tot intrebat ce face si cum se simte dupa operatie isi tot repeta ca tare bine a fost acolo: CALDURA, LINISTE, FRUMUSETE, PROTECTIE,FERICIRE.

Acum trebuie sa ma grabesc sa ajung la Iasi la spital. De ieri a ramas cu tatal sau. Eu mai am de aranjat cateva treburi. Inainte de a termina vreau sa va zic ca la operatie am stat cu una din surorile lui, cea pe care n-o mai vazuse de 7 ani. Dumnezeu i-a dat gand bun si a trimis-o alaturi ne noi. Duminica s-a intors in Bucuresti, iar azi ne-a sunat sa ne zica ca si-a gasit de lucru, ca tocmai si-l pierduse saptamana trecuta. Cealalta sora a sunat tot azi sa ne zica ca a plecat spre maternitate, ca sa aduca pe lume un baietel.
Daca ma intrebati pe mine care e starea mea de suflet nu pot sa zic decat ca sunt un om FERICIT!!!

Va iubesc pe toti si va rog din suflet sa aveti grija de sufletele voastre. Iertati-ma daca v-am intristat cu povestea noastra. Voi incerca sa mai scriu din Iasi. La spital n-am internet , dar va voi tine cu siguranta la curent cu toate.
Iată și ultimul mesaj, scurt și curat ca un verset din Epistole, al soțului, ce se pregătea atunci să treacă prin moarte către Viață, care deja creștea tot mai mult în sufletul său:

Citat:
În prealabil postat de vasile79 Vezi mesajul
Va multumesc mult ptr rugaciunile voastre. Un gand as avea pentru voi fratii mei: iertati cat mai mult, iubiti-va familia si pe cei din jurul vostru, lasati-va in voia Lui Dumnezeu si sa ne rugam mult.
__________________
Știu, vom muri. Dar cîtă splendoare! (Daniel Turcea)

Last edited by CristianR; 15.05.2017 at 14:06:07.
Reply With Quote
  #14  
Vechi 16.05.2017, 22:58:28
CristianR's Avatar
CristianR CristianR is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 26.03.2014
Religia: Ortodox
Mesaje: 2.220
Implicit

Scurtă si profundă lectie de antropologie crestină:
Citat:
În prealabil postat de delia31 Vezi mesajul
Pai, n-am mai dezvoltat-o? Atat cat poate cineva nestiutor si muult nestiutor ca mine sa dezvolte un asemenea subiect de domeniul reflectiei in oglinda a celor de la inceput cu cele de la sfarsit!

Am mai amintit de asta en passant, in contextul discutiilor despre constitutia edenica a omului si constitutia lui post-edenica, radical diferite una de alta. Despre cele doua tipuri de vietuire; viata harica din Eden-gr. Zoe, si viata biologica de dupa cadere-gr. Bios.

Doar ca intai de toate, trebuie sa ne exersam cugetarea in oglinda a celor din Eden in paralel cu cele de dupa Parusie, fiindca cele ce vor fi pe urma, au fost dintru inceput in intentia lui Dumnezeu si numai asa, folosindu-ne de ce spune Biserica ca va fi, putem oarecum intui cele ce au fost in Eden.

Nu stiu cat sunteti de acord cu Antropologia Ortodoxa, dar incerc (din nou) sa fac un rezumat.

Desi fusese alcatuit din materie si nematerie, omul a fost menit de la bun inceput sa fie o fiinta Pnevmatofora, adica purtatoare de Duh Sfant prin har.

De unde stim intentia asta a lui Dumnezeu de la Crearea omului? Din cuvintele "€œchip si asemanare" si mai ales din cele ce se vad la Recrearea omului, cand Hristos a unit in Persoana Sa, umanul cu divinul, vazutul cu nevazutul, materia cu Duhul.
Cele ce se vad in Cel de-al doilea Adam, fusesera destinate primului Adam si prin extensie si urmasilor lui.

In acea faza initiala a umanitatii, Adam de-abia ce-si incepuse vietuirea in har, in acea Gradina a Edenului, straluminata de prezenta lui Dumnezeu care iradia si lumina si-l hranea haric pe om.

Toata Creatia fusese facuta pentru om, astfel ca pe masura ce fiinta lui ar fi devenit tot mai luminata de harul Duhului Sfant, si creatia, la randul ei, ar fi urmat, prin lucrarea omului asupra ei, sa se spiritualizeze. Intreaga creatia ar fi urmat sa devina Hristofora si Pnevmatofora.

Insa cum Adam, si prin extensie noi toti, a / am ratat proiectul initial, acest lucru l-a realizat la plinirea vremii Hristos, cand, dupa Inviere, trupul Lui s-a pnevmatizat, adica si materia Trupului a dobandit trasaturi specifice doar naturii transcendente, fiind capabil sa treaca prin materie, sa transceanda atat timpul, cat si spatiul, sa nu fie supusa durerii, degradarii si nici unei legi a materiei.

Cum stim, in Eden, modul paradisiac de hranire, propus de Dumnezeu omului, e cuprins in acest cuvant din Facere: ,,din toti pomii din Rai poti sa mananci, dar din pomul cunoștinței binelui și răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el, cu moarte vei muri"€ .

Pomii acestia ai Raiului, ca de altfel toata creatia nu sunt altceva decat opere de arta ale lui Dumnezeu, sunt realitati dumnezeiesti prin care Dumnezeu ii graieste omului, ii transmite ceva anume. Cu alte cuvinte, intreaga lume vazuta era (si este) extinderea in creatie a ratiunilor dumnezeiesti, exprimarea lor plastica, palpabila.

Sa vedem cum talcuieste Ioan Damaschinul "pomii raiului":

"€œCaci spune Dumnezeu: "Din tot pomul din rai sa mananci" (Facerea II, 16.). Prin aceste cuvinte socotesc ca a vrut sa zica: "Suie-te, prin toate fapturile, la Mine, facatorul, si culege din toate un singur fruct, pe Mine, viata cea adevarata. Toate sa-ti rodeasca viata, iar impartasirea cu Mine fa-o intarirea existentei tale. In chipul acesta vei fi nemuritor".

Ce inteleg eu din aceste cuvinte ale lui Ioan Damaschin? Ca omul, alegand sa se hraneasca cu hrana inteligibila, adica identificand ratiunile ascunse ale lui Dumnezeu in toate acele roade, atunci ar fi ramas nemuritor, caci s-ar fi hranit cu harul. Hristos, cand a zis "Nu numai cu paine va trai omul, ci cu tot Cuvantul ce iese din gura lui Dumnezeu", la acest mod de hrana inteligibila s-a referit. ( Cuvantul fiind Logosul, a doua Persoana a Treimii - pentru eventualii cititori care nu stiu asta).

Mai departe, zice Ioan Damaschin:

"Dar din pomul cunostintei binelui si raului sa nu mancati din el; caci in ziua in care veti manca din el cu moarte veti muri" (Facerea II, 17.), in chip natural mancarea sensibila este o completare a ceea ce se pierde, ea se da afara si se distruge. Este deci cu neputinta ca sa ramana nestricacios cel care se impartaseste cu mancarea sensibila."

Iar de aici, inteleg ca, din nefericire, Adam a preferat tocmai celalalt mod de hranire, cu roade sensibile, adica cele care cad sub simturi, el nefiind inca exersat in ,,gestionarea poftei", si de aici incolo inevitabil, s-a mutat accentul pe comuniunea/impartasirea cu cele ce se vad, cu cele ce se simt cu mirosul, cu cele ce se aud, se pipaie, se gusta - care l-au acaparat si il tot acapareaza pe om.

Din momentul alegerii acestui tip de "poame" sensibile ( adica percepute cu cele 5 simturi), omul a devenit stricacios si a trebuit sa paraseasca acel loc prin excelenta pur. Din acel moment, cred ca incepe si "istoria digestiei " asa cum o cunoastem ( ii rog pe biologi, medici si/ sau alti sceptici sa nu se grabeasca sa neinteleaga, ci doar sa cugete in oglinda la cele ce vor fi dupa Parusie, unde nu este nici stricaciune, nici putrejune, nici alte chestii murdare).
"Caci, cel ce se hraneste cu roade sensibile, se face stricacios", zice Sf. Damaschin.

A trebuit sa vina Hristos si sa restabileasca El modul in care sa se hraneasca omul cu Dumnezeu ca sa nu mai moara.
Cum s-a facut asta? Stiti doar: Pe dealul Golgota a fost plantat Pomul Vietii, ce creste in forma de cruce, si al carui unic fruct e Insusi Trupul de om al lui Dumnezeu dat spre mancare lumii spre a nu mai muri in veac.




Despre Pomul Vietii, tot Ioan Damaschin:
"Pomul vietii era un pom care avea o energie datatoare de viata, sau din care puteau sa manance numai cei care erau vrednici de viata si nesupusi mortii. Unii si-au inchipuit ca paradisul este sensibil, iar altii ca este spiritual. Dar mie mi se pare ca dupa cum omul a fost creat in acelasi timp corporal si spiritual, tot astfel si locasul preasfintit al acestuia a fost creat in acelasi timp si corporal si spiritual si avea o infatisare dubla. Caci, dupa cum am istorisit, omul locuia cu trupul intr-un loc cu totul dumnezeiesc si foarte frumos, iar cu sufletul locuia intr-un loc foarte inalt si incomparabil de frumos. Dumnezeu, care locuia in el, era casa lui; Dumnezeu era imbracamintea lui stralucitoare; harul lui Dumnezeu il invesmanta; se desfata ca un alt inger cu singurul fruct prea dulce al contempl arii lui Dumnezeu; cu aceasta contemplare se si nutrea; aceasta pe buna dreptate a fost numita pomul vietii. Dulceata impartasirii dumnezeiesti da celor care se impartasesc cu ea viata neintrerupta de moarte. Si aceasta este ceea ce Dumnezeu a numit "tot pomul", zicand: "Din tot pomul care este in paradis, veti manca" (Facerea II, 16). Dumnezeu este lotul, in El si prin El se tine totul. " ( Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, cap XI http://www.crestinortodox.ro/carti-o...dis-80050.html )



Despre Pomul Paradisiac in interpretarea parintilor Bisericii ,€“ aici http://www.crestinortodox.ro/dogmati...cii-68890.html

Mai multe despre Pomii Raiului, poame edenice si modul paradisiac de hranire, aici http://www.crestinortodox.ro/dogmati...lui-68947.html
__________________
Știu, vom muri. Dar cîtă splendoare! (Daniel Turcea)
Reply With Quote
  #15  
Vechi 18.05.2017, 16:52:48
CristianR's Avatar
CristianR CristianR is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 26.03.2014
Religia: Ortodox
Mesaje: 2.220
Implicit Dostoievski

Un topic frumos, desi scurt. Am ales această recenzie, semnată de Silviu Man și postată de prietenul Scot, însă la fel de bune sunt și celelalte postări:

Citat:
În prealabil postat de Scotianul Vezi mesajul
Va doresc lectura placuta

,,Dincolo de aceste detalii tehnice, “De ce a ucis Raskolnikov?” este cea mai fireasca si mai însemnata intrebare pe care si-o pune cititorul romanului.

La un nivel minim, se poate aduce o simpla justificare clinica : un om bolnav, ipohondru, instabil psihic, stari agravate si de o alimentatie precara si un mediu neigienic de viata (se repeta deseori motivul “aerului inchis” din camera).
La un nivel valoric nu mult superior s-ar putea sustine motivatia naturalista : Raskolnikov e o bruta inascuta, inapt de a se opune determinismului sau biologic, un material uman ideal pentru studiile criminologice ale pozitivismului contemporan cu Dostoievski.

Apoi vin argumentatiile conditiei sociale, pline de arabescuri si artificii, sustinand in esenta ca Rodion Romanovici e un biet student sarman, care are nevoie sa se intretina (legenda marxista cu crima vazuta ca inocent protest comis in slujba luptei de clasa). Se uita astfel, pe langa episoade precum refuzul celor trei ruble date de Razumihin in schimbul unei traduceri, numeroasele solilocvii ale personajului in care invalideaza expres aceasta teza, si chiar o destainuire facuta Soniei Marmeladova: “- Stii, Sonia, zise el cu un fel de insufletire, stii ce am sa-ti spun : daca as fi ucis numai din pricina foamei, urma el, apasand pe fiecare cuvant, si privirea lui, desi sincera, avea ceva enigmatic, as fi fost” fericit acum!” .

Cele mai rafinate sunt insa speculatiile referitoare la teoria separarii apriorice intre omul de rand – paduche, individ intr-o masa amorfa, al carui unic scop este de a se reproduce, si geniu – la inceputul vietii caruia se poate investi o crima sau un jaf pentru a primi apoi dobanda numeroaselor fapte bune care se pot face odata castigat statutul de “om superior”. Deci, Raskolnikov ar fi un simplu empirist care vrea sa verifice pe propria constiinta teoria sus-numita : “Eu n-am ucis un om, am ucis un principiu!” , “Am vrut sa fiu un Napoleon si de aceea am ucis” Acum pricepi?” .

Fireste, directiile de interpretare de mai sus nici nu sunt obligatoriu false, nici nu se exclud neaparat, putand fi combinate in proportii diferite de catre fiecare lector. In ceea ce ma priveste, am sa incerc mai intai sa fac niste precizari in legatura cu persoana lui Rodion Raskolnikov. Primul aspect se refera la excesul lui de ratiune. Poate parea un paradox ca un om cu ratiune atat de “ascutita” cum e acesta poate avea stari atat de oscilante. Asa-zisa labilitate psihica are insa drept cauza, printre altele (inclusiv eventuala predispozitie naturala despre cam faceam vorbire mai sus), tocmai fluxul insuportabil de ganduri contradictorii – “Si sunt, sunt indiscutabil un paduche ["] pentru ca eu sunt poate mai josnic si mai dezgustator decat insusi paduchele ucis, si fiindca am presimtit dinainte ca am sa mi-o spun dupa ce-am sa ucid! Oare se poate asemana ceva cu groaza asta?! O, ticalosie! “.

Iata cum Raskolnikov, prin exces de ratiune, devine victima unui irationalism încâlcit si devastator : “Ucigasul este o victima a cartilor, a teoriilor care circula; a aratat mare indrazneala la acest prim pas, dar un anume soi de indrazneala : aceea a omului care se arunca din varf de munte sau din turla bisericii“, ii spune cu o intuitie geniala anchetatorul Porfiri Petrovici. (Acesta este, poate, cel mai nebunesc lucru din roman : a lua un om sfâșiat de teorii si a-l arunca intr-un vertij in care constienta nu se mai distinge de inconstienta, constiinta este abolita, iar neputinta de evaluare a responsabilitatii morale se amesteca exploziv cu spaima urmaririi si raspunderii penale.)

Ceea ce-i aduce Sonia in plan imediat este o indreptare catre verticalitate a zbuciumului. Ar fi facil, naiv si neadevarat sa ne inchipuim o Sonie Marmeladova perfect angelica, transfigurata in vreo credinta viciata de inertie, a carei simpla aparitie naste cataclisme interioare. Raskolnikov va capata, prin Sonia, verticalitate in lupta cu sine (sau cu absenta sinelui), dar nu in sensul unui iluminari instantanee si totale, ci treptat, neliniar, contradictoriu si mereu in plina spaima. In plan mediat, Sonia aduce ceva si mai tainic : daca Rodion Romanovici avea experienta daruirii, prin prezenta Soniei, el va capata, ca sa ma folosesc pana la capat de paradoxul steinhardtian, revelatia dobandirii.

Nu as vrea sa inchei aceste cateva idei fara a mentiona ca exista in Crima si pedeapsa o sugestiva crestere progresiva a calitatii actului marturisirii. Raskolnikov vorbeste prost si dezlanat in cea mai mare parte a romanului. Mi se pare insa uluitor cum, de pe la sfarsitul ultimei parti si continuand cu ” epilogul, Rodion Romanovici capata din ce in ce mai multa forta si sinceritate, parca reabilitandu-si cuvantul. La finalul partii a sasea sunt relevante in acest sens episodul ultimei intalniri cu mama sa, Pulheria Alexandrovna si incercarea (esuata, ce-i drept, dar nu din vina lui, ci a obtuzitatii lumii) de a-si striga in public pacatul ; tocmai in epilog va ajunge, cu greu, sa inteleaga definitiv cum si cat o iubeste pe Sonia.

Si pe ultima pagina abia, bietul Rodion Raskolnikov se va putea dezrobi de sinele hiper-rational si va ajunge in acea stare de regasire in care, in sfarsit, “viata inlocuieste judecata“.

(analiza realizata de catre dl.Silviu Man)
__________________
Știu, vom muri. Dar cîtă splendoare! (Daniel Turcea)
Reply With Quote
  #16  
Vechi 19.05.2017, 13:42:13
CristianR's Avatar
CristianR CristianR is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 26.03.2014
Religia: Ortodox
Mesaje: 2.220
Implicit

Cândva, pe-aici a fost un evreu moldovean cu talent:
Citat:
În prealabil postat de ben_gal Vezi mesajul
Uite una din ele:
&
Cum de nu m-am născut orfan.
Șemi sipuri, biti - ascultă povestea-mi, fata mea (în ebraică).

Povestea mea începe în 1913 în ziua în care s-a născut cea ce mi-a dat naștere. Mama ei, bunica mea, a murise născînd-o. Bunelul rămăsese singur cu cinci fete de crescut, prima în vîrstă de doar 12 ani, iar mama mea abia născută. Bunicul, om al cărții, era nedeprins cu creșterea unui copil. Sora bunicii, o copilă de 17 ani, a venit și a luat gospodăria în mînă.
A spus rabinul: "Fată tînără locuiește cu un văduv tînăr sub același acoperiș? Nu e bine. Biblia interzice".
A spus bunicul, atunci în vîrstă de 35 de ani, tinerei sale cumnate: "Fetico, du-te acasă și lasă-mă singur. Rabinul nu permite să stai cu noi".
"Cumnate", a spus fetica, "dacă-i așa, facem nuntă. Eu pe ăștia mici nu-i las singuri". Și iac-așa nunta. Între miri 18 ani diferență de vîrstă. Dar de crescut cinci fete fetica nu a putut. Era doar cu cinci ani mai mare ca cea mare. Și-așa au dat-o pe mama bunicilor s-o crească ei. Între timp bunicul a devenit iar tată. De data aiasta, băiet. Bucurie mare, dar reîntoarcerea mamei mele acasa nu a mai fost posibilă.
Și iac-asa crește mama cu doi bătrîni obosiți de viață, departe de tată și surori. De fapt nimeni nici nu-i povestise că-i are. Ea credea că bunicii sunt părinții ei.
Toate astea pînă ce mama a implinit șapte ani. Bunicii ei murind a trebuit luată acasa. Și s-a trezit mama cu familie mare și a zîmbit cu mare bucurie, căci să rîdă nu știa.

Poveste în poveste...

Fratele bunicului rămîne singur cu soția. Cei doi flăcăi ai lor, feți frumoși de doar 18 ani muriseră în aceiași zi de meningită. Vînd ei gopodăria și "la America". Fratele bunicului cumpără acolo o gloabă și o cotiugă și hai la împărțit lapte gospodarilor americani. Mare veselie nu e acolo și nici bani nu cine știe ce. După doi ani moare calul și fratele bunicului spune soției:
"Alt cal nu cumpăr căci tare l-am iubit pe cel mort. Hai acasă la România".
Ce agonisiseră, pentru America era un mai nimic, dar în România el era om avut acum. Cumpără fratele bunicului cea mai mare și frumoasă casă din cartierul evreiesc și viața merge înainte.
Se tot învărt ei prin căsoiul ăl mare și plictisul îi cuprinde.
Spune bătrînul bunicului: "Suntem bogați dar stingheri. Dă-mi una din fetele tale s-o adopt. Oi înzestra-o cu toate cele și la moartea noastră va moșteni casa".
Trei dintre surorile mamii erau deja măritate. A patra se pregătea se plece "la Palestina". Era lipsă de femei acolo. Anul 1931. Mama, în vîrstă de 18 ani, a fost aleasă. La 21 de ani măritiș. Tata, mai mare ca ea cu 12 ani, era contabil cu diplomă și locotenent în rezervă. Casă bogată. O partidă bună. Tinerii căsătoriți primesc un apartameni în căsoiul acela, dar părinții adoptivi spun:
"Nu vrem rîset de copil aici. Prea ne-ar aminti de feciorii nostri".
In 1940 părinții adoptivi decedează în aceași săptămîna. In 1941, Octombrie 10, mă nasc eu.
Trecuseră doar trei luni și zece zile de la Pogromul din Iași cînd tata a fost luat la moarte. Pasă-mi-te, golanii găsiseră la el uniforma, sabia de paradă și baioneta de atac.
"Aha, jid, cu uniforma asta ai intrat în bazele noastre militare și ne-ai spionat. De aia au știut rusnacii cu avioanele unde să arunce bombele".
În drum spre plutonul de executie, pe Str. Stefan cel Mare din Iași, stradă mare și foarte largă, tata fiind tot înțepat cu baioneta să meargă mai repede "căci mai erau și alți tradatori jidani de pedepsit", îl vede pe Mitică, fostul lui coleg de banca la "Școala de Subofițeri" din Oradea. Tata, om voinic cu voce de stentor îl strigă. Mitica era în dreptul Mitropoliei pe celalalt trotoar. Țipete, vaiete, împușcături, dar Mitica îl aude.
"Ce vreți voi de la evreul asta, măi soldati?".
"Să trăiți domn' ofiter. E un trădător. Am găsit la el uniforma. Il luăm la plutonul de execuție".
"Sigur că ați găsit, e doar ofițer".
"In regulă, domn' ofiter, vi-l dăm".
Spune tata:
"Măi Mitică, amu e bine, dar or veni iar. Lasă-mi doi soldați de pază la mine acasă".
Și iac' așa, nu m-am născut orfan.

Ben Gal
__________________
Știu, vom muri. Dar cîtă splendoare! (Daniel Turcea)
Reply With Quote
Răspunde

Thread Tools
Moduri de afișare