Familie vs celibat

[Gavrilia]

Am 24 de ani. Sunt absolventa de facultate, acum masteranda.
Problemele cu sanatatea m-au adus in punctul in care simt nevoia sa va cer parerea, a dvs, a unor oameni care nu ma cunosc (tocmai pentru a evita subiectivismul familiei sau al prietenilor). Aceste probleme au intervenit in adolescenta. Asa se face ca acum sunt fericita "posesoare" a trei operatii pe coloana vertebrala (pentru a corecta o scolioza juvenila, o deformatie in forma de S a coloanei). Am avut si am in continuare dureri cumplite, trebuie sa respect niste indicatii foarte clare de la medic (sa nu stau in frig, sa nu car greutati mai mari de 2 kg etc). Ma intreb adesea cum va evolua viata mea, insa ma las total in mana Lui Dumnezeu.
Lucrul pe care mi l-am dorit cel mai mult, intotdeauna, a fost sa ajung imi intemeiez o familie, chiar cu eforturile supraomenesti pe care ar trebui sa le fac pentru a avea grija de o gospodarie, de un sot si de un copil.

Scopul acestei marturisiri nu este acela de a ma plange sau de a va strani mila. Mi-am acceptat crucea si Il binecuvintez pe Dumnezeu pentru ea, merg mai departe, insa desi Dumnezeu m-a indrumat pe calea implinirii profesionale si sociale, din punct de vedere sufletesc ma simt neimplinita.

Din cauza faptului ca am ramas cu o usoara deformatie a coloanei (deoarece curburile nu au putut fi reduse total), a ramas o denivelare a spatelui, care nu se observa insa, pentru ca m-am obisnuit sa aleg bluze ceva mai lejere. Cu toate acestea, ma simt ingrozitor de fiecare data cand un baiat incearca sa se apropie de mine. Am avut pana acum cativa prieteni, insa doar ultimul dintre acestia a stiut adevarul despre sanatatea mea. A fost si cel care m-a iubit asa cum sunt, insa pe care, din pacate, eu nu am reusit sa il iubesc, desi m-am straduit (!) si mi-am tot repetat ca ar trebui sa fac asta, macar pentru simplul fapt ca ma accepta.
Acum trec printr-o perioada extrem de trista. Am sentimentul ca insel permanent increderea fiecarui baiat care imi cere vreo intalnire, pentru ca el ma vede asa cum "par", nu asa cum sunt. Nu mi-ar putea descoperi problema cu spatele, decat daca eu i-as spune despre asta. Si intr-adevar numai la asta ma gandesc, inca de la prima intalnire: Cand este bine sa ii spun, la a cata intalnire? Oare cum va reactiona? etc.

Este o tortura permanenta. Uneori, capitulez si imi spun ca sunt doar o persoana cu certificat de handicap accentuat, care ar trebui sa isi vada de serviciu, in asa fel incat sa isi castige existenta si sa accepte ca nu va avea viata de familie.

Imi doresc langa mine un barbat in sensul adevarat si nobil al cuvantului, care sa imi devina sot prin Sf Taina a Cununiei si nu vreau sa fac compromisuri numai din cauza problemelor mele de sanatate.

Dar ma gandesc ca risc sa ajung sa mi se spuna intr-o zi "mi-am facut mila si te-am luat de nevasta". Cum ar putea un barbat sa ma accepte, inclusiv in momentele de intimitate, cand eu as tresari la fiecare atingere a spatelui? (nu mi-am inceput viata sexuala si daca o voi face vreodata, va fi dupa casatorie, o alegere pe care mi-o asum si pe care ma rog la Maica Domnului sa ma ajute sa o pastrez).

Daca ati avut rabdarea sa cititi pana la capat, vor rog aveti si bunavointa de a-mi oferi o parere: este bine sa sper in continuare sau ar fi mai potrivit sa renunt la asta si pur si simplu sa imi dedic viata Lui Dumnezeu si oamenilor din jurul meu?

Dvs, domnilor, ati putea lua de sotie o fata cu probleme de sanatate cum am eu?

Si acum, ceva mai copilaresc: la a cata intalnire credeti ca ar fi potrivit sa imi "instiintez" partenerul de discutii despre problema mea? :)

Doamne ajuta!

[AndruscaCIM]

Eu cred ca mai mult este un complex al tau, si mai mult decat atat nici nu mi se pare ca merita acest zbucium interior al tau.

La a cata intalnire ai putea sa ii spui despre scolioza ta???? Cred ca o poti aduce in discutie atunci cand vine vorba de sanatate..nu stiu, dar nu cred ca ar trebui sa lasi sa te afecteze atat de mult acest lucru si nici sa te defineasca, asa ca nici nu vad de ce ar trebui sa ii spui neaparat acest aspect la primele intalniri...sau de ce ar fi necesar sa iti faci ganduri legate de momentul ii care ii vei spune!!!!!

Incearca sa fii mai relaxata si sa privesti acest aspect ca pe oricare altul, fara a-i mai da atata importanta.

Eu de exemplu la inceputul relatiei aveam imperios necesara o refacere a unei lucrari...de fapt stai, a 2 lucrari dentare, una dintre ele chiar in fata...deci iti dai seama ce zambet cuceritor aveam, nu????... dar crezi ca mi-am facut griji???

Fii mai sigura pe tine, da la spate aceasta problema si roaga-te lui Dumnezeu sa iti dea ce stie el ca ai nevoie!

Pupici, Doamne ajuta!

[sophia]

@Andrusca - scolioza se vede. Nu trebuie sa spui.

@Gavrilia - eu te inteleg perfect. Scolioza mea este mult mai usoara si tot mi-am facut ganduri, dar tu cu operatii si chinuri.
Tu nu trebuie sa gandesti asa. Cel care iti este sortit si te iubeste, te ia asa cum esti.
Fiecare om are un defect, o boala.
Cate cupluri exista unde sunt probleme de familie si totusi se iubesc, se fac si copii!
Eu am avut in facultate un coleg care era in carucior (avusese un accident ca sportiv). Era...casatorit de f.tanar.
Sotia lui il aducea adeseori la facultate si asa il ingrijea.
Am inteles ca si acum sunt impreuna.
Nu este usor pentru ea, dar nici nu cred ca a fortat-o cineva.
Nu stiu ce leziuni are el si cum functioneaza viata lor, ma intelegi la ce ma refer. Nu stiu nici daca au copii.
Acum insa se pot face si altfel copiii.
Stiu ca este greu, dar incearca sa te preocupi de alte lucruri cand esti cu un baiat, sau chiar cu fete. Uita coloana.
Pe urma, mai tarziu, cand vine vorba de casatorie veti planui ce se poate si ce nu. La fel cu profesia.
Sa ai grija sa nu te ingrasi, asta creeaza probleme coloanei si dureri.
In rest are grija medicul sa-ti spuna.
La fel, vezi ce zice medicul legat de sarcina. Va trebui probabil sa stai la pat in acel timp si s afaci cezariana. M-am informat si eu.
Cel care iti va fi dat de Dumnezeu te va intelege, respecta si ajuta in toate.
La mine este asa.
Roaga-te sa-l gasesti pe cel potrivit.
Multa sanatate si succes si...curaj!

[MariS_]

În prealabil postat de Gavrilia

Am 24 de ani. Sunt absolventa de facultate, acum masteranda.
Problemele cu sanatatea m-au adus in punctul in care simt nevoia sa va cer parerea, a dvs, a unor oameni care nu ma cunosc (tocmai pentru a evita subiectivismul familiei sau al prietenilor). Aceste probleme au intervenit in adolescenta. Asa se face ca acum sunt fericita "posesoare" a trei operatii pe coloana vertebrala (pentru a corecta o scolioza juvenila, o deformatie in forma de S a coloanei). Am avut si am in continuare dureri cumplite, trebuie sa respect niste indicatii foarte clare de la medic (sa nu stau in frig, sa nu car greutati mai mari de 2 kg etc). Ma intreb adesea cum va evolua viata mea, insa ma las total in mana Lui Dumnezeu.
Lucrul pe care mi l-am dorit cel mai mult, intotdeauna, a fost sa ajung imi intemeiez o familie, chiar cu eforturile supraomenesti pe care ar trebui sa le fac pentru a avea grija de o gospodarie, de un sot si de un copil.

Scopul acestei marturisiri nu este acela de a ma plange sau de a va strani mila. Mi-am acceptat crucea si Il binecuvintez pe Dumnezeu pentru ea, merg mai departe, insa desi Dumnezeu m-a indrumat pe calea implinirii profesionale si sociale, din punct de vedere sufletesc ma simt neimplinita.

Din cauza faptului ca am ramas cu o usoara deformatie a coloanei (deoarece curburile nu au putut fi reduse total), a ramas o denivelare a spatelui, care nu se observa insa, pentru ca m-am obisnuit sa aleg bluze ceva mai lejere. Cu toate acestea, ma simt ingrozitor de fiecare data cand un baiat incearca sa se apropie de mine. Am avut pana acum cativa prieteni, insa doar ultimul dintre acestia a stiut adevarul despre sanatatea mea. A fost si cel care m-a iubit asa cum sunt, insa pe care, din pacate, eu nu am reusit sa il iubesc, desi m-am straduit (!) si mi-am tot repetat ca ar trebui sa fac asta, macar pentru simplul fapt ca ma accepta.
Acum trec printr-o perioada extrem de trista. Am sentimentul ca insel permanent increderea fiecarui baiat care imi cere vreo intalnire, pentru ca el ma vede asa cum "par", nu asa cum sunt. Nu mi-ar putea descoperi problema cu spatele, decat daca eu i-as spune despre asta. Si intr-adevar numai la asta ma gandesc, inca de la prima intalnire: Cand este bine sa ii spun, la a cata intalnire? Oare cum va reactiona? etc.

Este o tortura permanenta. Uneori, capitulez si imi spun ca sunt doar o persoana cu certificat de handicap accentuat, care ar trebui sa isi vada de serviciu, in asa fel incat sa isi castige existenta si sa accepte ca nu va avea viata de familie.

Imi doresc langa mine un barbat in sensul adevarat si nobil al cuvantului, care sa imi devina sot prin Sf Taina a Cununiei si nu vreau sa fac compromisuri numai din cauza problemelor mele de sanatate.

Dar ma gandesc ca risc sa ajung sa mi se spuna intr-o zi "mi-am facut mila si te-am luat de nevasta". Cum ar putea un barbat sa ma accepte, inclusiv in momentele de intimitate, cand eu as tresari la fiecare atingere a spatelui? (nu mi-am inceput viata sexuala si daca o voi face vreodata, va fi dupa casatorie, o alegere pe care mi-o asum si pe care ma rog la Maica Domnului sa ma ajute sa o pastrez).

Daca ati avut rabdarea sa cititi pana la capat, vor rog aveti si bunavointa de a-mi oferi o parere: este bine sa sper in continuare sau ar fi mai potrivit sa renunt la asta si pur si simplu sa imi dedic viata Lui Dumnezeu si oamenilor din jurul meu?

Dvs, domnilor, ati putea lua de sotie o fata cu probleme de sanatate cum am eu?

Si acum, ceva mai copilaresc: la a cata intalnire credeti ca ar fi potrivit sa imi "instiintez" partenerul de discutii despre problema mea? :)

Doamne ajuta!

Draga Gavrilia, ma faci sa rad. Tu handicap? Eu am scolioza la
minte, noroc ca nu se vede! Ala care nu te accepta e handicapat,
nu tu. Tu ai un suflet nemaipomenit! Fii serioasa si nu te mai
considera in suferinta, ca nu e cazul. Ai inzestrari cu mult mai
mari decat oricare din pretendentii tai. Ii poti selecta si chiar
te rog sa-i selectezi. Fii naturala, nu ascunde nimic, fii sincera
intotdeauna, poarta-te firesc si fara nicio umbra de tristete.
Domnul nostru te iubeste, pentru El sufletul conteaza, caci trupul
se "restaureaza" fara probleme, iar de sufletul tau are grija Domnul.
Fruntea sus, curaj si priveste cu incredere la Domnul. Succes!

[AndruscaCIM]

În prealabil postat de MariS_

Draga Gavrilia, ma faci sa rad. Tu handicap? Eu am scolioza la minte, noroc ca nu se vede! Ala care nu te accepta e handicapat, nu tu. Tu ai un suflet nemaipomenit! Fii serioasa si nu te mai
considera in suferinta, ca nu e cazul. Ai inzestrari cu mult mai
mari decat oricare din pretendentii tai. Ii poti selecta si chiar
te rog sa-i selectezi. Fii naturala, nu ascunde nimic, fii sincera
intotdeauna, poarta-te firesc si fara nicio umbra de tristete.
Domnul nostru te iubeste, pentru El sufletul conteaza, caci trupul
se "restaureaza" fara probleme, iar de sufletul tau are grija Domnul.
Fruntea sus, curaj si priveste cu incredere la Domnul. Succes!

M-ai facut sa ma rostogolesc pe jos de atata ras!!!!Recunosc...cred ca si eu, sotul meu stieeeeeeeeeee !!!

[MariS_]

În prealabil postat de AndruscaCIM

M-ai facut sa ma rostogolesc pe jos de atata ras!!!!Recunosc...cred ca si eu, sotul meu stieeeeeeeeeee !!!

Vezi Gavrilia, si eu care credeam ca scolioza mea la minte nu se vede!

[MadalinaM]

Daca simti ca familia e de tine, atunci nu ai de ce sa te ingrijorezi in privinta acestui defect minuscul, nu uita ca cele mai mari si grave defecte sunt la inima, nu la trup! Daca am stii sa ne uitam la suflet, atunci am face cele mai bune alegeri pentru noi si lume, insa nu stim toti, unii dintre noi sunt superficiali iar de unul dintre acestia nu ai nevoie, caci el va cauta mereu suprafata si nu va dori sa te cunoasca in profunzime, poate pentru ca ii e frica sa se cunoasca pe el insusi in profunzime.

Apoi, fii exact asa cum esti, nu incerca sa ascunzi nimic! Doar cine va stii sa aprecieze asta merita sa fie alaturi de tine. Atunci cand ai complexe, se vede, ele ne intuneca chipul si sufletul si relatiile cu cei din jur. Nu uita ca ai niste calitati, unele "pe cale de disparitie" in zilele noastre, la acestea sa te gandesti si pe ele sa le cultivi, dar cu grija, fara a cadea in mandrie.

Numai bine si Dumnezeu sa te ocroteasca!

[philalex]

stai linistita...ce defect e asta?mergi inainte...trebuie sa traiesti in comuniune...dar pot sta si singura, in vremurile de azi e bine sa gandesti inainte...decat sa te arunci....oricum vom fi din ce in ce mai mult mai singuri, intr-o societate cu probleme ca a noastra...Doamne ajuta!

[Gavrilia]

Va multumesc pentru raspunsuri!

@AndruscaCIM: m-ai facut sa rad cu "zambetul cuceritor". Iar cu "zbuciumul interior"... ai dreptate, gandurile legate de asta devin, uneori, un zbucium. Si chiar asa o sa ma rog in continuare, "sa imi dea Dumnezeu ce stie El ca am nevoie".

@sophia: "Cel care iti va fi dat de Dumnezeu te va intelege, respecta si ajuta in toate. La mine este asa." Ma bucur din suflet sa aud de la tine asta. Ca ai primit darul Lui Dumnezeu. Si eu ma rog sa-l primesc, daca va fi voia Lui. Si tie multa sanatate, draga Sophia!

@MariS_: Mai, "scolioza la minte"?! Cat am putut sa rad!... Da, uite, mai ales dupa mesajele voastre de aici, o sa-mi fac curaj (de fapt, o sa ma rog sa primesc curaj, pentru ca, de fel, sunt cam "frunza tremuratoare") ca sa fiu mai relaxata in privinta problemei mele. Si, intr-adevar, am simtit iubirea Lui Dumnezeu si stiu ca El cerceteaza adancul inimii mele.

@MadalinaM: Mi-ai adus aminte de ce imi mai spune mama uneori, cand vede cate o umbra de tristete pe fata mea; imi spune ca ar trebui sa fiu fericita asa, pentru ca, daca intr-adevar voi ajunge sa fac pasul casatoriei, voi sti ca omul acela a trecut un "test" si ca ma iubeste cu adevarat, pentru ceea ce sunt ca persoana si ca suflet, abia apoi pentru infatisare.

@philalex: iti multumesc de incurajare!...

...si voua tuturor! Este bine sa stiu ca niste oameni pe care nu-i cunosc fizic, dar care stiu exact despre ce problema este vorba, considera ca merita sa nu renunt la gandul familiei. Este bine, spun, pentru ca eu asta imi doresc: o familie binecuvantata.
Insa, cum va vrea Dumnezeu, pentru ca El stie cel mai bine! :)

Doamne ajuta!

[AndruscaCIM]

În prealabil postat de Gavrilia

@AndruscaCIM: m-ai facut sa rad cu "zambetul cuceritor". Iar cu "zbuciumul interior"... ai dreptate, gandurile legate de asta devin, uneori, un zbucium. Si chiar asa o sa ma rog in continuare, "sa imi dea Dumnezeu ce stie El ca am nevoie".

Pai in opinia mea nimeni nu e perfect, dar cel si cel mai mult conteaza starea de spirit si credinta in Dumnezeu. Din cate am citit..tu ai avut deja ceva prieteni, stii cum e sa fii iubita, deci chiar nu cred ca trebuie sa iti mai faci probleme, trebuie doar sa depasesti acest complex pe care il ai si sa fii TU insati.

În prealabil postat de Gavrilia

Este bine sa stiu ca niste oameni pe care nu-i cunosc fizic, dar care stiu exact despre ce problema este vorba, considera ca merita sa nu renunt la gandul familiei. Este bine, spun, pentru ca eu asta imi doresc: o familie binecuvantata.
Insa, cum va vrea Dumnezeu, pentru ca El stie cel mai bine! :)

Ceea ce iti doresti tu este un lucru foarte frumos si cu siguranta Dumnezeu iti va trimite omul portivit la momentul potrivit!

Doamne ajuta!