Teoria Evoluţionistă se desfiinţează

[iuliu46]

În prealabil postat de AlbertX

Probabil ca nu stii cum s-a ajuns la 7522 de ani, uite care-i explicatia si cum s-a calculat:

Întâia vârstă a lumii de la facerea lui Adam până la potop, după Septuaginta - 2262 ani
A doua vârstă a lumii de la potop până ieşirea fiilor lui Israel - 1632 ani
A treia vârstă a lumii de la ieşire până la zidirea Templului în anul al 4-lea al domniei lui Solomon - 601 ani
A patra vârstă a lumii de la zidirea Templului până la risipirea lui, robia Ierusalimului - 424 ani
A cincea vârstă a lumii de la risipire până la întâia venire a Domnului nostru Iisus Hristos - 589 ani

=> 2262 + 1632 +601 +424 +589 = 5508 ani au trecut de la facerea lui Adam până la întâia venire a Domnului Iisus Hristos

5508 ani + 2014 ani (anul curent) => 7522 ANI ... De la 1 septembrie sunt 7523 de ani de la Facerea lumii.

In Biblia din 1688, scrie foarte clar pe prima pagina, "anul de la Facerea lumii, 7197, iara de la Spasenia lumii, 1688", probabil aceast mod de masurare a timpului poate fi considerat o dogma a Bisericii Ortodoxe.

Stiu si eu cum s-a calculat. Dar nu stiu cat de real e calculul. Si asta ca "probabil acest mod de masurare poate fi considerat" este o formulare in genul celor pe care i le reprosai colegei noastre de forum.

Cand anume este alungat Adam din rai ? Cand incepe numaratoarea anilor lui ?
Admitand ca Sf. Ioan Gura de Aur a scris acel lucru, totusi de unde reiese ca satana a devenit rau inainte de creerea protoparintilor ? Daca a devenit rau in timpul pe care acestia l-au petrecut in rai ?

[AlbertX]

În prealabil postat de iuliu46

Stiu si eu cum s-a calculat. Dar nu stiu cat de real e calculul

Extras din http://www.moldovenii.md/md/news/vie...ion/11/id/2478

Calendarul tradițional din Țara Moldovei

Pe parcursul întregii istorii a Țării Moldovei moldovenii au folosit un calendar, bazat pe versiunea Septuaginta Biblică (Culegere de traduceri a Vechiului Testament în greaca veche), în care sistemul cronologic începe de la crearea lumii, adică cu 5508 ani înainte de Naşterea Domnului. Anul întîi al acestui calendar constituie data presupusă a creării lumii, este anul dintre 1 septembrie 5509 î.Hr. şi 31 august 5508 î.Hr.

Calendarul tradițional din Țara Moldovei ca şi din alte state ortodoxe a fost calculat de la facerea lumii şi nu de la Naşterea lui Hristos, cum s-a procedat în Apus.

Respectiv, cronicarii moldoveni începeau numărarea anilor de la facerea lumii, adică începînd cu anul 5508 î.Hr.

Astfel, calendarul tradițional numără cu 5508 ani mai mulţi decît cel contemporan, care începe numărarea anilor de la naşterea lui Iisus Hristos. Conform calendarului contemporan sîntem acum în anul 2013, pe cînd dacă ne conducem de calendarul tradițional acum este anul 7521 (anul nou 7522 va veni în septembrie).

Trebuie să menționăm, că în Moldova pînă în anul 1572 prima zi a anului era 1 ianuarie, iar după această dată – 1 septembrie.

Calendarul tradițional a fost folosit cu precădere pînă spre mijlocul secolului al XVIII-lea, fiind înlocuit treptat la mijlocul secolului al XIX-lea cu calendarul contemporan, care începe sistemul cronologic de la Naşterea lui Cristos. Acest lucru nu înseamnă că trebuie să ignorăm în suflet, în mod obligatoriu, cronologia tradițională de care s-au condus strămoşii noştri pe parcursul secolelor şi care începea numărarea anilor de la facerea lumii. De atunci au trecut, aşa cum ni se spune, 2013 ani, adică în total 7521 de ani.

În prealabil postat de iuliu46

Cand anume este alungat Adam din rai ? Cand incepe numaratoarea anilor lui ?

Daca vei citi cartea Sfântului Ioan Gură de Aur - Cele dintâi omilii la Facere sau cartea Sfântului Vasile cel Mare - Omilii la Hexaimeron, vei gasi raspunsurile la intrebarile tale ... daca nu vei citi ... probabil ca nu te intereseaza raspunsul, ci doar sa pui niste intrebari ... de dragul discutiei.

Numaratoarea anilor incepe de la Facerea Lumii ... si nu de la alungarea lui Adam din Rai, ca daca ar fi fost asa, pe Biblia din 1688 ar fi fost scris, "anul de la alungarea lui Adam, 7197"

http://www.sfantascriptura.com/Bibli...resti_1688.pdf

În prealabil postat de iuliu46

Admitand ca Sf. Ioan Gura de Aur a scris acel lucru, totusi de unde reiese ca satana a devenit rau inainte de creerea protoparintilor ?

Te indoiesti si de faptul ca Sfantul Ioan Gura de Aur ar fi scris ceea ce am extras eu ? Interesant ? De ce anume te mai indoiesti ?

Ia mai verifica si citeste inca o data, poate vei intelege pana la urma:

Am extras din Sfantul Ioan Gura de Aur - Diavolul si magia, pagina 11 - http://blogcartiortodoxe.files.wordp...l-si-magia.pdf

Sfânta Scriptură ne învaţă că, mai înainte de crearea proto-părinţilor, s-au surpat din treapta lor diavolul şi cei care erau cu el, fiindcă s-au mândrit. Căderea diavolului a avut drept urmare venirea morţii în lume, aşa cum spune un înţelept al Vechiului Testament: “Iar prin pizma diavolului moartea a intrat în lume…” (Înţelepciunea lui Solomon 2, 24).

Spune-mi dar, dacă diavolul n-ar fi căzut înainte de facerea omului, cum l-ar fi putut pizmui pe om, rămânând în treapta sa? Căci pizma îngerului faţă de om nu poate avea temei: a aceluia aflat la o cinste aşa de mare pentru acela îmbrăcat în trup.

Diavolul, căzut de la slava cea mai înaltă la starea cea mai rea, văzându-l pe omul creat de Dumnezeu ridicat la o cinste aşa mare (chiar dacă era o făptură trupească) din pricina iubirii celei mari a Creatorului, l-a pizmuit prea tare şi, prin înşelăciune, trimiţându-l pe şarpe să-l amăgească, l-a făcut vinovat de pedeapsa morţii.

[iuliu46]

În prealabil postat de AlbertX

Sfânta Scriptură ne învaţă că, mai înainte de crearea proto-părinţilor, s-au surpat din treapta lor diavolul şi cei care erau cu el, fiindcă s-au mândrit.

Ba nu-i adevarat. Sfanta Scriptura ne invata ca la un moment dat diavolul si cei care erau cu el au cazut. Nu scrie nicaieri ca s-a petrecut inainte sau dupa crearea proto-parintilor

În prealabil postat de AlbertX

Căderea diavolului a avut drept urmare venirea morţii în lume, aşa cum spune un înţelept al Vechiului Testament: “Iar prin pizma diavolului moartea a intrat în lume…” (Înţelepciunea lui Solomon 2, 24).

Nu reiese de aici ca s-a petrecut inainte de crearea lui Adam. Diavolul il pizmuieste pe om, il ispiteste, si asa intra moartea in lume. Deci moartea nu intra in lume din cauza caderii diavolului ci din cauza caderii lui Adam in ispita.

Dincolo de asta, calendarul folosit in trecut era tot o conventie. Adica niste unii s-au apucat si au socotit anii. Asta nu inseamna ca aveau si dreptate, si nu inseamna ca exista o dogma in acest sens.

[AlbertX]

Iuliu46, daca tu crezi ca Sfantul Ioan Gura de Aur a intrepretat gresit, asta e. Daca pentru tine calendarul folosit in trecut era "tot o conventie", ce vrei sa mai zic, crezi ce vrei. De dogma, ce sa mai zic, vad ca tu "stii foarte bine" ce este si ce nu este dogma.

Stii tu mai bine, am inteles ... In ce an de la Facerea lumii spui ca suntem ? Dar de la facerea multiversului ? Dar de la Big-Bang ?

Esti sigur ca esti ortodox ? Intreb si eu asa ... Si Corinusha spunea ca e si a sters pana la urma "Ortodox".

[AlbertX]

Sfantul Ioan Gura de Aur

Diavolul si magia - http://blogcartiortodoxe.files.wordp...l-si-magia.pdf

Culegere de texte patristice şi traducerea lor în neogreacă de Ieromonahul BENEDICT AGHIORITUL

SINODIA SPIRIDON IEROMONAHUL NEA SCHITI, SFÂNTUL MUNTE ATHOS

Prolog

Sfântul Ioan Gură de Aur, acest mare învăţător, sociolog, economist, pedagog, mare cunoscător al dogmelor, interpret al Scripturilor şi multe altele, s-a ocupat în scrierile sale, şi de vrăjmaşul cel neadormit al mântuirii.

În textele pe care le veţi citi în această carte, Sfântul ne învaţă despre puterea aceasta netrupească care, din pricina trufiei, a căzut din cer şi care, numai din pricina geloziei, l-a împins pe om la răzvrătire faţă de Dumnezeul şi Părintele său. De atunci, între om şi diavol există un război dur şi neîmpăcat şi o duşmănie neîmblânzită. Sfântul ne învaţă cum să dăm această luptă care are atâtea forme, învăţăturile sale se îndreaptă spre aceia ce susţin că, dacă n-ar fi diavolul, mântuirea omului ar fi fost mai uşoară, dar şi spre cei care spun că demonii cârmuiesc cele omeneşti.

De asemenea, îi combate pe creştinii care vor să fie şi cu Hristos, dar şi cu diavolul, care vor să meargă la biserică, dar care, în acelaşi timp, se duc şi la mediumuri când în viaţa lor apare vreo problemă. Atunci Îl părăsesc pe Hristos şi părăsesc Biserica, alergând la duşmanii Lui.

Se pare că şi în vremea Sfântului se întâmpla ceea ce se întâmplă şi astăzi. Prin urmare, cuvântul lui este, şi azi, la fel de potrivit ca şi atunci.

Sfântul Ioan Gură de Aur le răspunde celor care întreabă cum de cunoaşte diavolul anumite taine şi cum de se adevereşte ce le-a spus lor “baba”. Astfel combate vrăjitoria şi şarlatania care şi atunci erau în floare.

Mai spune că ispitirile diavolului şi puterea lui de-a prevesti sunt neputincioase în faţa unui mădular credincios al Bisericii, aşa cum diavolul însuşi este ca o vrabie în faţa aceluia care luptă pentru mântuirea sa…

Benedict Ieromonahul, Schitul Nou, 17 ianuarie 1996, Sfântul Munte Athos

Extras de la pagina 11, din cartea de mai sus,
sau puteti accesa linkul - http://www.ioanguradeaur.ro/423/despre-diavol/

Vremea şi pricina căderii diavolului

Sfânta Scriptură ne învaţă că, mai înainte de crearea proto-părinţilor, s-au surpat din treapta lor diavolul şi cei care erau cu el, fiindcă s-au mândrit. Căderea diavolului a avut drept urmare venirea morţii în lume, aşa cum spune un înţelept al Vechiului Testament: “Iar prin pizma diavolului moartea a intrat în lume…” (Înţelepciunea lui Solomon 2, 24).

Spune-mi dar, dacă diavolul n-ar fi căzut înainte de facerea omului, cum l-ar fi putut pizmui pe om, rămânând în treapta sa? Căci pizma îngerului faţă de om nu poate avea temei: a aceluia aflat la o cinste aşa de mare pentru acela îmbrăcat în trup.

Diavolul, căzut de la slava cea mai înaltă la starea cea mai rea, văzându-l pe omul creat de Dumnezeu ridicat la o cinste aşa mare (chiar dacă era o făptură trupească) din pricina iubirii celei mari a Creatorului, l-a pizmuit prea tare şi, prin înşelăciune, trimiţându-l pe şarpe să-l amăgească, l-a făcut vinovat de pedeapsa morţii.

Contribuţia diavolului la căderea protopărinţilor

Împins de pizmă, diavolul s-a slujit de şarpe pentru a-şi duce la capăt înşelăciunea.

“Şarpele însă era cel mai şiret dintre toate fiarele de pe pământ, pe care le facuse Domnia Dumnezeu. Şi a zis şarpele către femeie: ‘Dumnezeu a zis FA, oare, să nu mâncaţi roade din orice pom din rai?’ “(Fac. 3, 1)

Fii atent la urzeala şi la planul plin de şiretenie pe care l-a născocit acest demon viclean când a văzut că omul, pe care l-a creat Dumnezeu, e înălţat la o aşa mare cinste şi că nu este aproape cu nimic mai prejos decât îngerii, cum spune profetul David: “Micşoratu-l-ai pe dânsul cu puţin faţă de îngeri” (Psalmul 8, 5). Acest “cit puţin” i-a pricinuit păcatul neascultării, pentru că profetul a spus aceasta după cădere.

Aşadar, văzând stăpânitorul răului, diavolul, că pe pământ se află un înger pământesc şi topindu-se de ciudă că el, deşi făcuse parte din oştirile cereşti, a fost aruncat din slava demnităţii sale din pricina vicleniei şi a răutăţii sale prea mari, s-a folosit de un mare şiretlic ca să-i răpească omului bunăvoinţa lui Dumnezeu. După ce l-a făcut să fie nerecunoscător, l-a şi despuiat apoi de bunătăţile cele negrăite, dăruite lui de Dumnezeu, în marea Sa bunătate. Şi ce a făcut?

După ce a văzut el că această fiară, şarpele, în şiretenie, le întrece pe toate celelalte, aşa cum ne-a încredinţat şi fericitul Moise, spunând “şarpele însă era cel mai şiret dintre toate fiarele de pe pământ, pe care le făcuse Domnul Dumnezeu” (Fac. 3, 1), s-a slujit de el ca de o unealtă şi, prin cuvinte amăgitoare, a atras în capcana pe care a întins-o vasul cel mai slab, adică femeia.
(Cuvântul II la Facere PGB 2, 410-412 PG 53, 126)

Marea amăgire a diavolului

După ce s-a folosit de această necuvântătoare ca să-şi alcătuiască planul viclean, prin şarpe a vorbit cu femeia şi i-a spus: “…Dumnezeu a zis El, oare, să nu mâncaţi roade din orice pom din rai?” (Fac. 1, 3).

Observaţi, vă rog, cât de mare şi strigătoare la cer i-a fost nelegiuirea. A strecurat în vorbă ceva ce Dumnezeu n-a spus niciodată, prefăcându-se gata a-i povăţui de bine. S-a prefăcut că-i întreabă cu cele mai bune intenţii, ca şi cum le-ar purta de grijă, întocmai acesta este înţelesul cuvintelor: “Dumnezeu a zis El, oare, să nu mâncaţi roade din orice pom din rai?” E ca şi cum ar spune: “de ce oare v-a lipsit de o desfătare aşa de mare? De ce nu vă dă voie să vă împărtăşiţi de toate bunătăţile raiului, ci v-a lăsat să vă desfătaţi de ele doar cu privirea?” De ce nu v-a îngăduit să aveţi parte de toate bunătăţile şi să vă bucuraţi de o desfătare mai mare decât aceea de a le privi ? A zis, oare, Dumnezeu … ?” De ce asta? întreabă diavolul. Ce câştig ar avea cineva să rămână în rai, dacă nu i se îngăduie a se bucura de toate bunătăţile lui, ba, pe deasupra, să mai şi sufere nespus privind, tânjind şi neputându-se bucura de gustul minunat şi de dulceaţa poamei?

Ai văzut cum, doar în câteva cuvinte, şi-a aruncat veninul, cum ar arunca o nadă?

Femeia ar fi trebuit să înţeleagă, din această încercare, sminteala diavolului şi că înadins îi spune lucruri care nu există; şi, mai ales, ar fi trebuit să-înţeleagă că se preface grijuliu doar ca să afle care sunt poruncile date lor de Dumnezeu, ca să-i ispitească să le încalce. (Cuvântul II la Facere PGB 2, 412 PG 53, 126)

Defăimarea Creatorului

Nu s-a mulţumit, însă, să se răzvrătească împotriva cuvintelor lui Dumnezeu. L-a defăimat pe Creator şi, ca un pizmaş, ca să poată aduce la mijloc înşelăciunea şi să-şi împlinească scopul, a făcut-o pe femeie să cadă.
“Nu, nu veţi muri” – spune – “dar Dumnezeu ştie că în ziua în care veţi mânca din el vi se vor deschide ochii şi veţi fi, ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul”. Iată întreaga urzeală.

Ispita de a fi Dumnezeu

După ce a umplut paharul cu veninul ucigaş, l-a întins femeii. Ea n-a voit să-i vadă conţinutul aducător de moarte, deşi, dacă ar fi voit, ar fi putut să-l cunoască încă de la început. Dar, auzind de la satana că Dumnezeu i-a oprit de la împărtăşirea de fructele acelui pom, temându-Se că li se vor deschide ochii şi vor fi asemenea Lui, cunoscând binele şi răul, femeia s-a mândrit cu nădejdea de-a fi asemenea lui Dumnezeu, închipuindu-şi că o aşteptau lucruri mari pentru sine.

Acestea sunt planurile vrăjmaşului. Când cineva urcă la înălţimea unei trepte înşelând, Dumnezeu îl prăvăleşte în cea mai adâncă prăpastie.

Închipuindu-şi că va deveni întocmai ca Dumnezeu, a alergat la împărtăşirea de rodul oprit şi numai la el şi-a îndreptat cugetul şi gândul. La nimic altceva nu se mai gândea, decât cum să bea până la fund din paharul pe care i-l întinsese demonul cel viclean. (Cuvântul XVI la Facere PGB 2, 418-422. PG 53, 129)

Cum îl putem recunoaşte pe diavol?

Firea diavolului este să facă zarvă, să provoace nebunie şi să aducă mult întuneric, în timp firea lui Dumnezeu este să ne lumineze şi să ne înveţe cele ce se cuvine să facem, prin simboluri. (Cuvântul XXIX la Epistola I Corinteni PGB 18A.248. PG 61, 242)

Lucrarea diavolului este credinţa în mai mulţi dumnezei şi închinarea la idoli

Demonii duc pe oamenii la idoli, îi depărtează de Dumnezeu şi îi conving să nu creadă în viaţa veşnică. Diavolul, când e ocărât, nu face bine, dar şi când nu e ocărât îi vătăma pe cei ce cred în el şi-l cinstesc. (Cuvântul XXXII la Evanghelia după Matei PGB 10, 374. PG 53, 378)

Era un obicei la neamuri să-i socotească pe oameni dumnezei. De aceea, când te întreabă cineva de unde vine închinarea la idoli, să ştii care a fost începutul. Chiar şi pe apostoli, deşi erau oameni, îi socoteau dumnezei (Fapte 14, 11).

În acelaşi chip, şi diavolul s-a străduit, la început, din răsputeri, să le zdruncine oamenilor cucernicia, căci a zis: “Veţi fi ca Dumnezeu” (Fac. 3, 5). Pentru că n-a reuşit, a încercat s-o facă mai târziu, străduindu-se mereu să-i determine pe oameni să creadă în zei. (La Daniil, cap.II PGB 8, 564. PG 56, 209)

Viclenia diavolului

Aceasta este viclenia fără seamăn a diavolului. Se străduieşte să-şi răspândească învăţăturile pierzătoare fie adăugând ceva, fie scoţând ceva, fie denaturând, fie interpretând greşit textul Scripturii. (Aceasta este explicaţia apariţiei sectelor, Not. Ed.) (Cuvânt la “Doamne, nu a omului este calea lui?” PGB 8A, 482. PG 57, 210-211)

[iuliu46]

În prealabil postat de AlbertX

Iuliu46, daca tu crezi ca Sfantul Ioan Gura de Aur a intrepretat gresit ... asta e. Daca pentru tine calendarul folosit in trecut era "tot o conventie", ce vrei sa mai zic ... crezi ce vrei. De dogma, ce sa mai zic, vad ca tu stii foarte bine ce este si ce nu este dogma ...

Eu spun ca e o intrebare buna de vreme ce Dumnezeu spune ca totul este bun dupa ce creaza omul. Admit ca se poate intampla inainte, dar nu sunt de acord cu zilele de 24 de ore. Adica imi vine greu sa cred ca toata chestia aia s-ar fi putut intampla in primele zile ale creatiei (aproximativ100 de ore ).

Si da, calendarul era o conventie, la fel cum si unii protestanti au socotit anii altfel. Chiar si calendarul pe care-l folosim acum este o conventie si nu reprezinta neaparat 2014 ani de la nasterea Mantuitorului. Eu nu spun ca nu-s 2014 sau 7500, eu spun ca agatarea asta cu dintii si afurisirea tuturor celor care cred din diferite motive ca pamantul e mai vechi sau mai nou, sau ca zilele sunt mai lungi sau mai scurte, nu numai ca nu ajuta la nimic, dar nu stiu in ce masura reprezinta punctul de vedere al Bisericii. Nu stiu in ce masura credinta in 7500 de ani e o conditie necesara pentru a fi un bun crestin. Dar stiu sigur ca nu e suficienta.

[iuliu46]

În prealabil postat de AlbertX

Spune-mi dar, dacă diavolul n-ar fi căzut înainte de facerea omului, cum l-ar fi putut pizmui pe om, rămânând în treapta sa? Căci pizma îngerului faţă de om nu poate avea temei: a aceluia aflat la o cinste aşa de mare pentru acela îmbrăcat în trup.

Si daca ar cade dupa facerea omului, ar fi exact acelasi lucru.

[AlbertX]

Nu trebuie să dispreţuim nici cele mai neînsemnate lucruri

Diavolul ne războieşte cu o sălbăticie fără seamăn şi ne pizmuieşte mântuirea împresurând-o din toate părţile. Suntem datori, de aceea, a priveghea şi a fi cu luare aminte şi a ne păzi de loviturile lui ce pot veni de pretutindeni.

De va afla un cât de mic prilej, îşi va găti sieşi o intrare cât mai încăpătoare şi, pe nesimţite, îşi va strecura în noi toată puterea.

Dacă ne preocupăm de propria noastră mântuire, nu-i vom îngădui să înainteze nici până la cele mai neînsemnate lucruri, ca să le păzim, astfel, pe cele mai însemnate.

Ar fi un lucru de neînţeles, el să arate un zel atât de mare, străduindu-se să ne piardă sufletul, iar noi să nu dovedim nici măcar atâta grijă cât zelul său de-a ne pierde, luptând pentru propria noastră mântuire. (Cuvântul XXIII la Evanghelia după Ioan PGB 13, 68. PG 59, 137)

Daca sunteti interesati puteti citi continuarea aici - http://www.ioanguradeaur.ro/423/despre-diavol/

[AlbertX]

În prealabil postat de iuliu46

Si daca ar cade dupa facerea omului, ar fi exact acelasi lucru.

Iuliu46, daca ai fi citit postarea de mai sus cu atentie - http://www.crestinortodox.ro/forum/s...&postcount=755

... ai fi vazut ca faci exact cum face diavolul ... din pacate.

"Aceasta este viclenia fără seamăn a diavolului. Se străduieşte să-şi răspândească învăţăturile pierzătoare fie adăugând ceva, fie scoţând ceva, fie denaturând, fie interpretând greşit textul Scripturii."

[AlbertX]

Diavolul se străduieşte să ne piardă, iar noi ne străduim să câştigăm mântuirea aproapelui

Diavolul întotdeauna luptă împotriva mântuirii noastre, dar nu biruie nicicând, ba, dimpotrivă, se vătăma din pricina propriei sale răutăţi. Cu toate acestea, sminteala şi furia îi sunt atât de mari, încât, adeseori, încearcă lucruri cu neputinţă. Bunăoară, îi atacă nu numai pe cei de la care se aşteaptă să se poticnească, ci şi pe cei despre care ştie sigur că-i vor birui toate vicleşugurile.

Auzindu-L vicleanul pe Dumnezeu, Care cunoaşte toate tainele, lăudându-l pe Iov, a crezut că va putea să-l răstoarne şi nu s-a dat înapoi de la nimic. Pe toate le-a lucrat şi le-a uneltit, ca să-l facă să se poticnească. Cu nimic nu se dădea bătut acest demon necurat şi preaviclean, deşi Dumnezeu a încercat virtutea celui drept atât cât a fost cu putinţă.

Apoi, spune-mi, să nu ne ruşinăm şi să nu roşim că, în timp ce diavolul nu deznădăjduieşte nicicând, aşteptându-ne pieirea, noi ne pierdem uşor nădejdea în mântuirea fraţilor noştri?

În cazul lui Iov, deşi ar fi trebuit să renunţe de la început la planurile sale şi să nu încerce să-l tenteze, ştiind bine că Dumnezeu cunoştea virtutea celui drept, diavolul nu s-a depărtat.

Dimpotrivă, chiar şi după ce Domnul a dat mărturie pentru credinciosul Său, purtat de ura-i oarbă împotriva noastră, a sperat că-l va putea birui, deşi Iov se arătase în toate curajos.

Noi însă, în ciuda faptului că nu ne-au fost date patimile lui Iov ca să ne descurajăm, nu ne ducem lupta până la capăt. Diavolul, însă, cu toate că Dumnezeu îl opreşte, nu încetează nicicând să ne războiască.

Tu, cu toate că Dumnezeu te îndeamnă şi te deşteaptă să-i ajuţi pe păcătoşi, dai înapoi speriat? Vrăjmaşul L-a auzit pe Dumnezeu zicând: “… că nu este nici unul ca el pe pământ fără prihană şi drept şi temător de Dumnezeu şi care sa se ferească de ce este râie?” (Iov 1, 8) şi totuşi, după atâtea mari şi grăitoare mărturii, stăruie spunând: “Poate dacă voi abate asupra lui întruna rele tot mai mari voi putea să-l înfrâng şi să-l surp din turnul lui nebiruit”.

Ce iertare vom avea noi, iubiţilor, ce apărare dacă diavolul, uneltind cu atâta sfruntată ură împotriva noastră, nu ne ostenim pentru mântuirea fraţilor noştri nici a mia parte din câţi se osteneşte el să ne piardă, cu toate că noi îl avem de partea noastră pe Dumnezeu? (Cuvântul I la Săracul Lazăr PGB 25, 398-400. PG 48, 967)

Războiul este greu

Câtă vreme există război şi există oştirile răului, câtă vreme începătoriile sunt netrupeşti, câtă vreme există stăpânitori ai lumii acesteia şi duhurile răutăţii, spune-mi, cum poţi să petreci bine, gustând din dulceţile vieţii, nepăsător la toate acestea? De ce eşti împrăştiat? Cum vom birui dacă nu suntem înarmaţi?

Să-şi spună fiecare sieşi toate acestea, în fiece zi, ori de câte; ori se mânie sau se lasă pradă dorinţelor materiale şi ori de câte ori va căuta viaţa deşartă, cea a desfătării trupului.

Să asculte ce spune fericitul Pavel: “Căci lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor întunericului…” (Efeseni 6, 12).

Războiul acesta nevăzut este mult mai greu decât cel obişnuit, lupta e mult mai încrâncenată. Gândeşte-te numai de câtă vreme luptă) diavolul, pentru cine se luptă şi păzeşte-te.

De ce luptăm împotriva diavolului?

De ce ne luptăm cu diavolul? Pentru că avem un ajutor atotputernic, harul Sfântului Duh, de la care am învăţat cum trebuie să luptăm sau, mai bine zis, împotriva cui. Nu împotriva oamenilor, ci împotriva demonilor trebuie să luptăm.

De ce Dumnezeu nu l-a făcut să dispară?

Ar putea întreba cineva: de ce Dumnezeu nu l-a pierdut pe diavol după ce l-a amăgit pe om? Îi vom răspunde: Dumnezeu n-a făcut-o tot din marea Sa grijă pentru noi.

Dacă spurcatul acela l-ar fi biruit pe om slujindu-se de puterea sa, atunci discuţia noastră ar mai fi avut un temei, dar, de vreme ce el îşi pierduse orice putere, rămânându-i numai aceea de-a convinge (iar a nu ne lăsa convinşi de el stă în puterea noastră), de ce să-l lipseşti pe om de pricina izbânzii şi de prilejul de-a câştiga cununile?

În plus, chiar dacă Dumnezeu ar fi ştiut ca diavolul e nebiruit şi că i-ar învinge pe toţi, tot l-ar fi lăsat să facă ce-a făcut şi acest lucru nu trebuie de loc să te mire, pentru că tot de noi ar fi depins să nu-i înfrângă şi să nu-i stăpânească pe cei ce nu cu sila, ci de bună voie i s-au supus.