Papalitatea

[ALEXANDRU ANASTASIU]

Vincent din Lerini este al treilea scriitor la a cărui mărturie apelăm
pentru a constata doctrina Bisericilor occidentale în chestiunea Bisericii în
cursul primelor cinci secole. Opera lui Vincent, monah din Lerini în secolul al
V-lea, s-a bucurat totdeauna de o înaltă reputaţie în Occident, şi cardinalul
Baroniu însuşi o numea o carte de aur.
Scopul ce autorul şi-l propusese era de a stabili ceea ce se numeşte
criteriul credinţei catolice, adică regula care trebuie să conducă pe membrii
Bisericii pentru a rămâne în curatul adevăr revelat şi să evite orice eroare.
Opera întreagă este consacrată a stabili: întâi că, pentru a evita eroarea şi
a rămâne statornic în veritate25 nu trebuie să admită omul decât ceea ce s-a
crezut în toată lumea în toate timpurile; al doilea că primele sinoade ecumenice
n-au avut altă grijă decât de a urma această regulă, proclamând pentru a
răspunde ereticilor ceea ce toate Bisericile crezuseră ca revelat din timpurile
apostolice.
Să cităm câteva extracte din această operă atât de importantă.
Autorul începe aşa:
„Scriptura ne dă acest aviz: Întreabă pe părinţii tăi şi ei îţi vor vorbi, pe
strămoşii tăi şi ei îţi vor răspunde. Fiul meu, pleacă urechea la cuvintele
bărbaţilor înţelepţi. Fiul meu nu uita aceste cuvinte, şi conservă graiurile mele
în inima ta.26
Mi s-a părut dar, mie, sărman călător în această lume, şi cel mai mic
dintre servitorii lui Dumnezeu, mi s-a părut că îmi va fi foarte folositor de a
scrie, cu ajutorul Domnului aceea ce am aflat în cărţile sfinţilor Părinţi. Acest
lucru este foarte necesar slăbiciunii mele, şi, realizându-l adeseori, voi ajuta
puţinei mele memorii.
Nu numai folos ce voi trage din această carte mă determină a-l
întreprinde, ci şi gândirea la timpul care zboară cu repeziciune, şi facilitatea cemi
procură singurătatea în care mi-am fixat locuinţa mea. Timpul! el trage după
sine atât de iute toate lucrurile omeneşti! Nu trebuie să-i răpim noi câteva din
momentele sale spre a le utiliza pentru viaţa eternă? astăzi mai ales, când
judecata lui Dumnezeu care se apropie cere de la noi mai mult zel, şi când
artificioasa subtilitate a noilor eretici ne impune obligaţiunea de a avea mai
multă grijă şi veghere.
Unde voi găsi eu mai multă înlesnire, pentru a scrie, decât în acest sat
unde nu vine niciodată zgomotul cetăţilor; decât într-această mănăstire, în
această tăcută locuinţă unde se află cineva în starea ce o voieşte Psalmistul:
Îndeletniciţi-vă şi vedeţi că eu sunt Dumnezeu27. Acesta este un avantaj al vieţii
25 Adica in adevar.
26 Deut. XXXIII, 7; XXII, 17; III,1.
27 Psalm., XLV, 10.
WLADIMIR GUETTÉE, Papalitatea eretica
16
celei noi ce eu am îmbrăţişat. Câtva timp, am fost măcinat în mijlocul
vârtejurilor triste şi schimbătoare ale vieţii lumeşti; dar, în fine, prin inspiraţia
lui Hristos, m-am refugiat în limanul religiei, care oferă tuturor un azil atât de
sigur. Aici am depus inspiraţiile vanităţii şi ale orgoliului, caut să-mi fac pe
Dumnezeu favorabil prin sacrificiul smereniei, şi să evit, nu numai naufragiul
vieţii prezente, ci şi focurile secolului viitor.”
Aşa cum Vincent expune raţiunea credinţei catolice:
„Adeseori28, şi cu zel şi solicitudine, am întrebat pe bărbaţi eminenţi în
ştiinţă şi în sfinţenie, cum aş putea, cu ajutorul unei reguli generale, să disting
adevărul credinţei catolice, de erorile ereziei. Toţi mi-au răspuns că dacă, eu sau
oricare altul, am voi să descoperim cursele ereticilor, să evităm erorile şi să
conservăm credinţa noastră curată şi în toată întregimea sa, trebuie, cu ajutorul
Domnului, să întărim credinţa noastră în două moduri: întâi prin autoritatea legii
dumnezeieşti, şi apoi prin tradiţia Bisericii catolice.
Îmi va zice poate cineva: Fiindcă regula Scripturilor este perfectă şi
fiindcă este, prin ea însăşi, mai mult decât îndestulătoare, pentru ce să-i mai
adăugăm autoritatea înţelegerii Bisericii? Pentru că Scriptura, din cauza
profunzimii sale, nu poate fi interpretată, de toţi, într-un mod identic. Cuvintele
sale sunt variat înţelese de unii şi de alţii, astfel încât putem zice: Câţi oameni,
atâtea sentimente.
Alta este interpretarea lui Novotian, alta a lui Fotin, a lui Sebelli, a lui
Donat, a lui Arie, a lui Eunomiu, a lui Macedonie, a lui Apollinarie, a lui
Priscillian, a lui Iovinian, a lui Pelag, a lui Celest şi în fine a lui Nestorie. Este
dar absolut necesar din cauza acestor grave şi numeroase erori, de a interpreta
cărţile profetice şi apostolice, după sensul ecleziastic şi catolic; şi în însăşi
Biserica catolică, trebuie să avem o grijă extremă de a nu ne lipi decât de ceea
ce s-a crezut în tot locul, totdeauna şi de către toţi”.
Aceasta este, într-adevăr, singura regulă ce este rezonabil să o urmăm în
examinarea adevărurilor creştine; singura care poate fi în raport cu natura
creştinismului. Dogmele creştine fiindu-ne date de către însuşi Dumnezeu, nu
poate cineva învederat la caz de îndoială, decât să-şi facă această chestiune de
fapt: Cutare dogmă fost-a ea revelată de Dumnezeu? Şi nu poate rezolva această
chestiune decât prin mărturia sfintelor Scripturi care conţin cuvântul
dumnezeiesc, sau prin mărturia universală şi permanentă a Bisericii. Când, cu
ajutorul unei asemenea mărturii, noi urmărim o dogmă până în timpurile
apostolice, trebuie cu necesitate să conchidem că ea a fost totdeauna privită în
societatea creştină ca revelată, şi că ea (societatea creştină) a primit-o de la
dumnezeiescul său fondator.

[ALEXANDRU ANASTASIU]

După ce a expus cu claritate că mărturia sfintei Scripturi, interpretată
prin tradiţia catolică, este raţiunea credinţei noastre şi singura regulă de urmat
pentru a nu cădea în eroare, Vincent demonstrează că totdeauna, în Biserică, s-a
urmat această regulă, în condamnarea ereticilor. El face să se vadă autoritatea
Bisericii, neinventând nici o dogmă nouă; păzind cu scrupulozitate depozitul ce
28 Vincent. Lirin., Comm., § 2.
WLADIMIR GUETTÉE, Papalitatea eretica
17
i-a încredinţat Iisus Hristos; mulţumindu-se a defini, cu claritate credinţa sa, de
a formula credinţa universală. O găseşte la lucru în condamnarea lui Donat, a lui
Arie, şi a Rebotezătorilor; şi probează că în afară de regula catolică, nu poate
cineva decât să cadă în eroare. Ştiinţa chiar nu poate garanta (contra erorii); aşa
Nestorie, Fotin, Apollinarie învingătorul lui Porfyr, erau bărbaţi însemnaţi şi au
devenit cu toate acestea eretici; aşa Tertullian şi Origene, două genii puternice,
au pierdut vechea credinţă, pentru că s-au depărtat de tradiţia catolică.
Exemplul acestor mari bărbaţi, care au rătăcit, nu trebuie să fie pentru
noi o ispită. Dumnezeu a permis, adaugă Vincent, ca ei să se înşele, pentru a ne
face să înţelegem cât de mult trebuie să fim credincioşi acestei reguli în afară de
care nu este decât încurcătură şi eroare. Sprijiniţi pe ea, adevăraţii creştini sunt
în pace, sunt fermi în Iisus Hristos; ceilalţi, din contră, seamănă cu paiele
uşoare, purtate după placul vânturilor.
„Cât este de deplorabilă starea lor, strigă Vincent29; câte griji, câte
furtuni nu-i turbură! Acum împinşi după placul vântului impetuos al erorii,
acum respinşi înapoi cu putere, ei se izbesc şi se sfarmă ca nişte valuri
potrivnice. Astăzi, cu o temerară şi străină prezumţie, ei adoptă lucruri nesigure;
mâine, sub impresia unei neîncrederi nebune, refuză de a crede tot ceea ce este
mai sigur. Ei nu ştiu încotro să apuce, pe ce drum să se întoarcă, de ce trebuie să
se intereseze sau să fugă, ce trebuie să admită sau să lepede.
Această nefericire a unei inimi care se îndoieşte şi ezită între adevăr şi
eroare trebuie să fie, pentru ei, un remediu al dumnezeieştii milostiviri, dacă au
puţină înţelepciune. Dacă, în afară de limanul asigurat al credinţei catolice ei
sunt turburaţi, răsturnaţi, aproape înghiţiţi de furtunile gândirilor lor, aceasta
este pentru ca ei să destindă pânzele orgoliului, ce cu imprudenţă le întinsese
înaintea vânturilor inovaţiilor; ca să scape în azilul asigurat ce le oferă buna şi
dulcea lor mamă; ca să verse (dintr-înşii) valurile turburi şi amare ale erorii,
pentru a bea apele vii şi curate ale adevărului; pentru ca să se dezveţe cu totul de
ceea ce rău învăţase, şi ca, în doctrina Bisericii, să se mulţumească de a înţelege
ceea ce poate fi înţeles, şi să creadă ceea ce covârşeşte puterea inteligenţei.
Când reflectez la acestea30, mă înspăimânt totdeauna cu totul de nebunia
unor oameni, de nepietatea lor, de pasiunea lor pentru eroare, care-i face a nu se
mulţumi cu o regulă de credinţă dată şi primită din antichitate; a căuta fără
încetare lucru nou, a voi totdeauna să adauge, să schimbe, să scadă în religie. Ca
şi când ea nu ar fi o doctrină cerească, ca şi când nu ar fi de ajuns că a fost
revelată o dată, ca şi când ar fi o instituţie omenească care n-ar putea ajunge la
perfecţiunea sa decât prin reforme şi corecţii continue.
Poate, cineva zice31: Nu poate fi dar nici un progres religios în Biserica
lui Hristos? Doresc ca să fie unul, şi unul foarte mare. Va putea cineva să fie
atât de vrăjmaş lui Dumnezeu şi oamenilor pentru a-l împiedica, pentru a-l opri?
Dar trebuie ca acesta să fie un adevărat progres şi nu o schimbare. Ceea ce
constituie progresul unui lucru oarecare, este ca el să crească în el însuşi şi fără
29 Vincent, Lirin., Comm., § 20.
30 Vincent. Lirin., Comm., § 21.
31 Ibid., § 23.
WLADIMIR GUETTÉE, Papalitatea eretica
18
a-şi schimba esenţa. Ceea ce constituie schimbarea sa, este ca el să treacă dintro
natură într-alta. Să crească dar şi cu forţă şi vigoare, inteligenţa, ştiinţa,
înţelepciunea fiecăruia şi a tuturor, a individului ca şi a Bisericii; să crească în
raport cu etăţile şi cu secolele, dar să nu iasă din fiinţa lor; totdeauna dogma să
fie aceeaşi, sensul dogmei să nu-şi schimbe natura.
Progresul religios în suflete trebuie să se modeleze după al corpurilor,
care, mărindu-se cu anii, rămân cu toate acestea aceleaşi. Este o diferenţă
imensă între floarea tinereţii şi maturitatea bătrâneţii. Cu toate acestea aceia care
astăzi sunt bătrâni, sunt aceiaşi care au fost odinioară tineri; şi acelaşi om
schimbându-şi starea şi modul de existenţă, îşi conservă totdeauna propria sa
natură, rămâne aceeaşi persoană.
Să urmeze şi religia aceleaşi legi de progres; cu anii ea să devină mai
forte, să se dezvolte cu timpul, să se mărească cu etatea, dar să se menţină
curată şi nepătată, să rămână în plină şi perfectă posesie a tuturor părinţilor săi
care-i sunt ca membre şi simţuri, să nu sufere nici o schimbare, să nu piardă
nimic din natura sa, să nu îngăduie nici o modificare în doctrina sa. Părinţii
noştri au semănat în Biserică grâul curat al credinţei; cultura să dea acestei
seminţe o nouă frumuseţe, dar să nu-i schimbăm specia; trandafirii sensului
catolic să nu devină măceşi şi spini; niciodată, în acest rai spiritual, neghina şi
plantele veninoase să nu iasă din rădăcinile balsamului şi cynnamomului!
Sămânţa ce s-a semănat de părinţii noştri, trebuie să o cultivăm, să o întreţinem,
trebuie ca, prin îngrijirile noastre, să înflorească, să crească şi să ajungă la
maturitatea sa. Este permis de a îngriji, de a lustrui, de a pili cu timpul aceste
dogme antice ale unei filosofii care ne-a venit din Cer; dar este oprit de a le
schimba, de a le trunchia, de a le mutila. Să le înconjurăm de evidenţă, de
lumină, de claritate, dar să-şi păstreze plenitudinea lor, întregimea lor, esenţa
lor. Dacă o dată îşi va permite cineva o fraudă impie, mă cutremur de pericolul
în care va deveni religia. O parte oarecare din dogma catolică lepădată, se va
lepăda o alta, pe urmă o alta şi înc-o alta, şi numaidecât una ca aceasta va fi
lucru licit şi obişnuit. Dar, lepădând unele după altele toate părţile unde vom
ajunge în fine? La a lepăda totul.
De altă parte, dacă în dogmele vechi se amestecă opinii noi, în lucrurile
sacre lucruri profane, se înţelege că, neapărat, se va stabili obiceiul general de a
nu lăsa nimic, în Biserică, intact, inviolabil, întreg, curat. Nu vom mai avea
decât un loc murdar (cloacă) de erori ruşinoase şi impii, în loc de un sanctuar al
unui cast şi curat adevăr.
Biserica lui Hristos, păzitoare vigilentă şi întregitoare a dogmelor ce i sau
încredinţat, nu schimbă într-însele nimic, nu scade nimic, nu adaugă nimic;
ea nu trunchiază lucrurile necesare, nu introduce netrebuincioase; ea nu lasă să
se piardă nimic din ce este al ei şi nu uzurpă nimic dintr-al altuia. Ea-şi pune
toată grija în a conserva cu înţelepciune lucrurile vechi, a fasona şi a lustrui ceea
ce odinioară s-a început şi s-a însemnat (ebauche); a consolida şi a întări ceea ce
s-a exprimat şi s-a limpezit; a păzi ceea ce s-a confirmat şi s-a definit. Care a
fost scopul silinţelor sale în sinoade? De a face să se creadă cu mai multă
fermitate a ceea ce mai înainte fusese predicat cu mai multă fineţe; de a face să
WLADIMIR GUETTÉE, Papalitatea eretica
19
se venereze cu mai multă grijă ceea ce deja era obiectul unei venerări
necontestate. Unicul scop ce Biserica, tulburată de noutăţile ereticilor şi-a
propus în decretele sinoadelor sale, a fost de a transmite prin scris posterităţii
aceea ce ea primise de la cei vechi prin singura tradiţie, cuprinzând multe
lucruri în puţine cuvinte, şi arătând sub un nume nou un adevăr care nu era nou;
şi aceasta, pentru a ajuta inteligenţa”.
După o exortaţie patetică a evita orice noutate profană32, a păzi cu
fidelitate depozitul sacru al adevărurilor ce ni le-a dat Iisus Hristos., a fugi de
profeţii cei mincinoşi care vin la noi îmbrăcaţi în piei de oaie şi cu un exterior
ipocrit, Vincent termină primul său avertisment dându-ne mijloacele de a evita
cursele lor. Pentru adevărurile definite, trebuie să se ţină fiecare cu
scrupulozitate în deciziile sinoadelor universale ale Bisericii catolice; pentru
chestiunile încă nedefinite, în sentimentul comun al Părinţilor care au murit în
credinţă. Părinţii sunt, într-adevăr, cei mai siguri martori ai credinţei din timpul
lor, şi, urmând sentimentul lor unanim, nu se poate nimeni îndepărta de
adevărul catolic.
În al doilea avertisment33, din care noi nu mai avem decât un rezumat,
Vincent avea drept scop să demonstreze că Biserica, în condamnarea lui
Nestorie, la Efes, a urmat regula de credinţă explicată în primul avertisment.

Va urma cu
În această operă, Vincent din Lerini nici măcar n-a menţionat Biserica
Romei.

[laviniu]

O carte deosebit de interesanta "Papalitatea in Evul Mediu. O istorie a pontifilor romani din perspectiva istoriografiei", scrisa de Zimmermann.
Harald Zimmermann (n. 1926), doctor in teologie protestanta si istorie, absolvent al „Institut fur osterreichische Geschichtsforschung” din Viena, profesor la universitatile din Viena, Saarbrucke si Tubingen (1962*1995). Membru al Academiei pentru Stiinte si Literatura din Mainz, membru corespondent al Academiei de Stiinte din Viena, doctor honoris causa al universitatilor din Cluj*-Napoca si Bucuresti. Domenii de interes stiintific: istoria Evului Mediu, istoria papalitatii medievale, istoria istoriografiei.

[Mihnea Dragomir]

Un mic tur virtual al celor 4 bazilici papale din Roma:

Bazilica Sf Ioan Lateran, catedrală a episcopului Romei: http://www.vatican.va/various/basili.../index-it.html

Sf Maria Maggiore: http://www.vatican.va/various/basili.../index-en.html

Sf Petru: http://www.vatican.va/various/basili.../index-en.html

Sf Paul: http://www.vatican.va/various/basili.../index-en.html

[un_nepocait]

În prealabil postat de ALEXANDRU ANASTASIU

Adevărata faţă a papalităţii după Sfânta Biserică Ortodoxă 1
Adevărata faţă a papalităţii după Sfânta Biserică Ortodoxă 2
Adevărata faţă a papalităţii după Sfânta Biserică Ortodoxă 3
Adevărata faţă a papalităţii după Sfânta Biserică Ortodoxă 4
Adevărata faţă a papalităţii după Sfânta Biserică Ortodoxă 5
Adevărata faţă a papalităţii după Sfânta Biserică Ortodoxă 6
Adevărata faţă a papalităţii după Sfânta Biserică Ortodoxă 7
Adevărata faţă a papalităţii după Sfânta Biserică Ortodoxă 8
Adevărata faţă a papalităţii după Sfânta Biserică Ortodoxă 9
Adevărata faţă a papalităţii după Sfânta Biserică Ortodoxă 10
__________________

Dacă doriţi să cunoaşteţi pe Bătrânul care mi-a lămurit credinţa în iubire cercetaţi aici:
Fratele Traian Bădărău (Tătăică)

Nu prea stiu cine-i Tătăică, ăsta.
Dar daca el te-a ajutat sa ajungi in acest hal de... „ credință în iubire”, imi cam piere tot cheful de a-l cunoaste!

În prealabil postat de ALEXANDRU ANASTASIU

...

Doc, lasa mierosenia bizantino-rusa (Vladimir ala era rusnac) la o parte, si incearca sa te lupti cu "ereticii" (?!) cu barbatie si armele spiritului. Sau si tie ti s-a zis ca doar preotii au voie sa polemizeze cu cei de alta credinta, asa-numitii "eretici"?!
Ai pierdut procesul prin neprezentare. Domne, in Bizantul ala, chiar daca permanent minat de schisme si rasturnari politice, si grecotei ca esenta pe deasupra, adica decadent pe termen lung, pana si taranii aprozarelor din marile cetati stiau si aparau dogmele credintei lor... nu se lasau pe mana preotimii si ierarhiei..."hai ca ei stie, noi doar muncim si credem, nu polemizam, ca de aia este intelectuali, ierarhi si popi"
Ce ti-e si cu spiritul sectaroid, care preface duhovnici de care n-a auzit nimeni in guru...(Boca, Paraian, Papacioc, erau uriasi, Dumnezeu sa ii numere cu dreptii Sai, si ei au fost duhovnici cu adevarat mari, pescuitori de multe suflete, nu niste guru (auto)inchipuiti...nu se compara cu un Badulescu aka "Pamantul e in centru", sau Tataica Badarau "Anticatolicul Rau", de care nu a auzit mai nimeni). Acesti sectaroizi, care cad in erezia eclesiologica a asezarii duhovnicului mai presus de episcopi si Sinoade sunt capabili doar de citate... Pentru ca ei aseaza adularea in locul ascultarii, si fanatismul, si ala tras la indigo, in locul credintei.

[catalin2]

În prealabil postat de Theodor_de_Mopsuestia

Doc, lasa mierosenia bizantino-rusa (Vladimir ala era rusnac) la o parte, si incearca sa te lupti cu "ereticii" (?!) cu barbatie si armele spiritului. Sau si tie ti s-a zis ca doar preotii au voie sa polemizeze cu cei de alta credinta, asa-numitii "eretici"?!
Ai pierdut procesul prin neprezentare. Domne, in Bizantul ala, chiar daca permanent minat de schisme si rasturnari politice, si grecotei ca esenta pe deasupra, adica decadent pe termen lung, pana si taranii aprozarelor din marile cetati stiau si aparau dogmele credintei lor... nu se lasau pe mana preotimii si ierarhiei..."hai ca ei stie, noi doar muncim si credem, nu polemizam, ca de aia este intelectuali, ierarhi si popi"
Ce ti-e si cu spiritul sectaroid, care preface duhovnici de care n-a auzit nimeni in guru...(Boca, Paraian, Papacioc, erau uriasi, Dumnezeu sa ii numere cu dreptii Sai, si ei au fost duhovnici cu adevarat mari, pescuitori de multe suflete, nu niste guru (auto)inchipuiti...nu se compara cu un Badulescu aka "Pamantul e in centru", sau Tataica Badarau "Anticatolicul Rau", de care nu a auzit mai nimeni). Acesti sectaroizi, care cad in erezia eclesiologica a asezarii duhovnicului mai presus de episcopi si Sinoade sunt capabili doar de citate... Pentru ca ei aseaza adularea in locul ascultarii, si fanatismul, si ala tras la indigo, in locul credintei.

Iar v-ati apucat sa scrieti fara sa stiti despre ce e vorba, dar am constatat ca aceasta e o obisnuinta, nu ceva rar.
M-am uitat si eu e vorba de un ortodox care a trecut la Domnul acum ceva timp, nu va mai bateti capul atat sa denigrati tot timpul.

[ALEXANDRU ANASTASIU]

În aceastã operã, Vincent din Lerini nici mãcar n-a menþionat Biserica
Romei. Noi întrebãm pe tot omul de bunã credinþã: putea el sã nu vorbeascã de
autoritatea doctrinarã a episcopului acestei Biserici, dacã el ar fi posedat-o?
Dacã acest episcop ar fi fost privit, în secolul al cincilea, ca centru de unitate,
interpretul infailibil al doctrinei, ecoul cuvântului dumnezeiesc, ºeful Bisericilor
ºi al sinoadelor, ar fi pãstrat Vincent din Lerini în privinþa sa o tãcere atât de
absolutã?
Nu numai aceastã tãcere echivaleazã cu o negaþie, dar toate dezvoltãrile
date de învãþatul ºi profundul scriitor sunt combaterea peremptorie a tuturor
sistemelor în privinþa prerogativelor papalitãþii, în raport cu doctrina. „Unica
sorginte a adevãrului, zice el, este cuvântul lui Dumnezeu, scris sau conservat
prin tradiþie; unicul mijloc de a fi (cineva) în adevãrul revelat, este de a fi în
comuniune de credinþã cu toate Bisericile apostolice”. El neagã existenþa a orice
altã regulã catolicã.
Ce devine autoritatea doctrinarã a papei sau a episcopilor din cutare sau
cutare epocã în prezenþa acestui învãþãmânt atât de precis? O singurã autoritate
existã, a Bisericii întregi profesând credinþa sa din vremea apostolilor.
Putem dar sã rezumãm astfel doctrina Occidentului creºtin, în cursul
primelor cinci secole, în privinþa Bisericii:
1. Nu este în Bisericã decât un singur episcopat, dupã cum nu era la început
decât un singur apostolat; el este acelaºi în toþi episcopii, ºi este posedat
în mod solidar de cãtre toþi, fãrã distincþie;
32 Vincent. Lirin., Comm., § 24 usque ad 29.
33 Ibid., § 29 usque ad finem.
WLADIMIR GUETTÉE, Papalitatea eretica
20
2. Precum apostolii posedarã o singurã ºi unicã demnitate sau autoritate;
aºa, toþi episcopii posedã o singurã ºi unicã demnitate sau autoritate;
3. Nici un episcop în particular nu posedã prerogativã divinã asupra
celorlalþi episcopi;
4. Unitatea episcopatului este semnul unitãþii Bisericii;
5. Numai singurã Biserica conservã în mod infailibil adevãrurile ce i s-au
încredinþat dintru început prin propovãduirea ºi prin scrierile apostolice;
6. Episcopii nu au decât datoria de a veghea ca aceste adevãruri sã nu fie
nicicum alterate în Bisericile ce sunt încredinþate supravegherii lor;
7. În sinoade, ei nu pot decât sã constate credinþa totdeauna admisã de
Bisericile lor respective;
8. Nici o Bisericã particularã, cu atât mai mult nici un episcop, nu posedã
autoritate doctrinarã;
9. Singura condiþie pentru a fi membru al Bisericii catolice, este de a fi în
împãrtãºire cu toate Bisericile apostoleºti care n-au introdus înnoiri în
doctrinã.

Va urma cu
Am putea cita, în afarã de cei trei scriitori ale cãror opere le-am
examinat, un mare numãr de texte în sprijinul acestor noi afirmaþii;

[NeInocentiu]

Papa este infailibil incepand din secoulul XIX sau de pe vremea Sfantului Petru ?

[stefan florin]

În prealabil postat de NeInocentiu

Papa este infailibil incepand din secoulul XIX sau de pe vremea Sfantului Petru ?

nu stiu ce sa zic dar ii rog pe prietenii catolici sa-mi arate si mie in Biblie unde scrie ca papa este vicarul lui Hristos sau mai pe romaneste Hristos adjunct sau vice Hristos. Doamne ajuta!