Inceputul relatiei de iubire

[Daniel777]

Mi-e foarte uşor să vorbesc de mângâierile senzuale, de atingerile dulci dintre doi tineri, pentru că am trecut prin asta. Am fost ispitit de ele şi înainte de a merge Biserică dar şi după.

Când eram mai tânăr şi-mi făceam o prietenă mergeam repede şi-i povesteam celui mai bun prieten al meu Bogdan, iar el mă întreba: “ai sărutat-o?”. Dacă ziceam “Nu” se considera că suntem doar la stadiul de “lipeală” şi încă mai aveam de muncit. Sărutul reprezinta pecetea unui nou început, era startul relaţiei. De obiciei asta se întâmpla la prima sau la doua întâlnire. Ce urma de atunci în colo depindea de experienţele anterioare ale fiecăruia.

Cineva spunea foarte bine că e mai greu până se ajunge la primul sărut, căci din acel punct în colo lucrurile se pot precipita foarte rapid.

Era uşor să se ivească o ocazie să vedem un film împreună, să vina la mine sau să mă duc la ea, să stăm in pat îmbrăţişaţi, să mergem la o petrecere… sau cine ştie ce alte momente când puteam să ne apropiem fizic mai mult. După ce l-am cunoscut pe Dumnezeu, aceste momente de intimitate erau o adevărată luptă pentru mine. Ştiam că nu e bine să o ating pe prietena mea şi mai ştiam că înaintând din ce în ce mai mult îmi va fi şi mai greu să mă opresc. Ispita era prea mare, pielea ei catifelată mă ademenea peste măsură… Uneori îmi puneam limite în cap, şi-mi ziceam: “o ating doar până în acest punct…de aici încolo ma opresc”…. Mă mustra conştiinţa, simţeam că ceea ce fac nu fac bine dar diavolul îmi spunea în gând: “dacă am atins-o până aici, de acum e tot aia chiar dacă o mai ating şi mai încolo, tot acelaşi păcat e”. Mă îndreptăţeam singur, îmi găseam motive să mă conving, pentru că nu reuşeam să rezist, şi până la urmă greşeam. După câteva clipe mă năpădeau mustrările de conştiinţă, mă cuprindea ruşinea cu care o să mă duc şi să-i povestesc părintelui duhovnic ce am făcut. Nu făcusem dragoste, doar ne-am atins, dar am făcut-o nepermis de mult.

Venea şi ziua când mergeam la spovedanie şi-i mărturiseam părintelui ce făcusem, dar fără să-i detaliez, îi spuneam doar: “am desfrânat părinte” sau “am atins-o pe prietena mea”. Odată el a crezut chiar că am făcut dragoste şi a început să-mi spună canonul pe care trebuie să-l fac pentru a mă îndrepta din acest păcat. Îmi părea rău că am greşit şi mereu mărturiseam acest păcat cu gândul ca pe viitor să nu-l mai fac.

Se întâmpla iar să fim împreună şi iar cădeam, ne atingeam pe unde nu trebuie, şi iar mă mustra conştiinţa, plecam acasă foarte supărat şi pe drum îmi ceream iertare la Dumnezeu. Mă simţeam murdar şi inutil, păcatul pe care-l făcusem parcă mă împiedica să-mi cer şi iertare.

Am căzut de multe ori, şi de fiecare dată îmi ceream iertare lui Dumnezeu, uneori plângeam singur… îmi părea rău… vroiam să nu mai cad dar nu prea reuşeam. Diavolul ducea un război foarte abil cu mine, şi mai mereu nu rezistam ispitei. N-am făcut dragoste cu ea dar totuşi mă simţeam ca şi cum aş fi avut acest păcat pe suflet. Mi-aduceam aminte ce spunea Sfântul Apostol Pavel , că desfrânarea e diferită de toate celelalte păcate: “Orice păcat pe care-l va săvârşi omul este în afară de trup. Cine se dedă însă desfrânării păcătuieşte în însuşi trupul său.“ (1 Co. 6:18).

Această luptă m-a învăţat ce e pocăinţa, mi-a arătat cât este de răbdător şi milostiv Dumnezeu cu slăbiciunile noastre. Erau şi zile când Dumnezeu mă pedepsea pentru ce făcusem şi n-aveam niciun dubiu că pedeapsa e de la El. Dar în mare parte din momentele când am căzut El m-a iertat. Uneori chiar mă gândeam: “iar am păcătuit, mâine sau poimâne trebuie să vină şi pedeapsa”. Dar nu era aşa.

Greşeala mea era că mă aruncam în ispită şi încercam să-i rezist, crezând de fiecare dată că la un punct mă voi opri…dar mai mereu eşuam, deşi ii ceream ajutorul lui Dumnezeu în această luptă. Soluţia este să fugim de această ispită şi să evităm cât mai mult momentele când suntem singuri, să ne plimbăm mai mult, să stăm cu prietenii.

Într-un final am reuşit, am început să evităm constant acele momente, făcând altceva. După ceva vreme parcă a ridicat Dumnezeu patima aceasta de pe capul nostru. Stăteam unul cu altul şi nu mai eram ispitiţi să ne atingem. Ne vorbeam şi ne consolam că mai e puţin până ne căsătorim şi atunci având binecuvântarea lui Dumnezeu vom putea să ne exprimăm dragostea noastră şi într-un alt mod.

A fost o luptă grea din care am învăţat că Hristos Domnul nu vrea ca noi să ne aruncăm în ispită şi apoi să-i cerem ajutorul ci ne recomanda mereu să-i cerem Tatălui ceresc: “şi nu ne duce pe noi în ispită ci ne izbăveşte de cel viclean.”

E o ispită mare chiar şi pentru tinerii care merg la Biserică şi care vor să nu păcătuiască înaintea lui Dumnezeu înainte de căsătorie. Vâltoarea acestei patimi este prea mare şi cel ce se dă de bună voie în mâna ei nu se ştie dacă mai scapă.

E mai simplu să eviţi lupta decât să te arunci in ea chinuindu-te sa o câştigi. Diavolul vrea să ne facă să credem că această luptă trebuie câştigată, când de fapt ea se câştigă prin neparticipare.

Dulceaţa acelor mângâieri senzuale nu va face decât să ia din inocenţa relaţiei, din frumosul şi normalitatea ei, grăbind-o către un punct către care deocamdata nu trebuie să ajungă.

Preluat de pe site-ul ortodoxiatinerilor