Istorii cu talc

[cristiboss56]

Gradina sufletului

Un om l-a intrebat pe duhovnicul sau:
- Parinte, as vrea sa fiu un bun crestin, sa am o viata fara pacate. Ce trebuie sa fac mai intai, ce este cel mai important?
- O, fiule, totul este important. Ia spune-mi, daca ai o gradina in care plantezi tot felul de flori frumoase, astepti ca ele sa creasca? Asa, fara sa fac inimic, or sa rasara?
- Nu, parinte, trebuie sa le ud ...
- Dar daca le uzi si atat, vor creste ele mari si frumoase?
- Nu, parinte, trebuie si sa muncesc, sa am grija de ele, sa nu fie distruse de buruieni ...
- Dar daca le dai toate acestea, si nu vor avea lumina, pot ele sa creasca?
- In nici un caz, parinte, atunci toata munca mea nu-si are rostul, florile nu
vor creste niciodata.
- Acum ai inteles, fiule?! Sufletul nostru este asemenea unei gradini, in sunt semanate cele mai frumoase flori: dragostea, credinta, bunatatea, cumpat omenia... Noi insa trebuie sa avem grija de aceasta gradina din sufletul nostru, ca tot ce este acolo sa infloreasca. Doar astfel sufletul omului se umple de frumusete.
Ce trebuie sa facem pentru toate acestea? Sa avem grija ca buruienile pacatelor sa nu prinda radacini in suflet, sa veghem mereu ca raul sa nu se cuibareasca in noi fiindca, odata intrat, este foarte greu sa-l mai scoti. Si ce mai trebuie sa facem pentru gradina sufletului? Sa o udam mereu cu apa datatoare de viata, care este rugaciunea.
Dar ele tot n-ar creste, daca nu le-ar incalzi pe toate lumina binefacatoare dragostei dumnezeiesti. Si unde ar putea gasi sufletele noastre mai multa caldura si lumina dumnezeiasca, daca nu in Biserica?!
E, poti tu sa-mi spui, fiule, ce este mai important? Toate sunt importante.Fii mereu atent la sufletul tau, ai grija de el, fiindca atunci si Dumnezeu te va ajuta.Doar asa, prin munca noastra si cu ajutorul Domnului, florile minunate sufletele noastre, adica dragostea, credinta si toate lucrurile bune pe care Dumnezei ni le-a daruit, vor creste nestingherite, iar viata ni se va umple defericire.
"Toate lucrurile ne-au fost incredintate noua
si noi acestora. "

[cristiboss56]

Neoranduiala noastra, durerea Maicii Domnului
Un monah aghiorit a povestit urmatoarea vedenie:
Ieromonahul Macarie din Manastirea Vatoped a fost un nevoitor duhovnicesc harismatic. In toata viata sa a pus in lucrare acest cuvant al Parintilor: " Monah inseamna o neincetata sila a firii".
Prezenta sa si viata lui monahala plina de traire duhovniceasca au fost de mare insemnatate pentru Manastirea Vatoped in acele momente grele, cand in Sfantul Munte scazuse foarte mult numarul monahilor. Intr-o vreme pentru a evita smintelile care se petreceau in manastire, parintele Macarie a hotarat sa plece.
Dar , Maica Domnului care veghea asupra vietii din manastire si asupra celei a parintelui Macarie, a randuit altfel.
Voia ei cea sfanta era sa ramana in manastirea de metanie ca sa-i slujeasca prin viata lui cea sfanta si prin discernamantul sau. Maica Domnului avea nevoie de el, pentru ca avea sa ajute mult manastirea.
La 1 ianuarie, dupa privegherea de noapte, parintele Macarie s-a intors la chilia sa ca sa-si continue acolo canonul.
Dupa ce a aprins focul in soba, a inceput sa-si faca canonul. Nu se stie cum in chilia sa a aparut un fotoliu cu rotile pe care parintele Macarie l-a asezat langa soba. In timp ce-si facea canonul, la un moment dat a vazut o "priveliste neobisnuita": o Femeie statea in acel fotoliu.
Arata mahnita si istovita din pricina neoranduielilor si a smintelilor care se petreceau in manastire. Si aceasta pentru ca monahii umblau ca niste neintelepti, iar nu " ca niste intelepti, rascumparand vremea". Parintele Macarie a ramas uimit cand a vazut-o pe acea Femeie si se intreba in sinea sa :" Cum o fi aparut aceasta femeie in chilia mea?
Ce cauta o femeie intr-o manastire din Sfantul Munte?
Dupa un timp cand privirile lor s-au intalnit, acea Femeie l-a intrebat:
-De ce vrei sa pleci din manastire? Unde vrei sa mergi? Nu vezi ca sunt bolnava si am nevoie de tine? Ramai aici !
Aceasta le-a spus Maica Domnului si a disparut.
Atunci parintele Macarie a cazut in genunchi si a sarutat locul unde au stat picioarele Maicii Domnului, rugand-o totodata sa-l ierte pentru hotararea lui nechibzuita.
Cunoascand voia dumnezeiasca a Maicii Domnului pentru el, a rostit cuvintele pe care candva le-a spus ea Arhanghelului Gavriil :" Iata robul tau, Stapana ! Faca-se mie dupa cuvantul tau !"

[cristiboss56]

LA ORA DE RELIGIE
La ora de religie, profesorul le spuse elevilor: “La lecţia din săptămâna viitoare, dragii mei, vom vorbi despre minciună. Am pregătit destul material pentru această lecţie interesantă, dar, ca să înţelegeţi mai bine mesajul lecţiei, vă rog să citiţi, facultativ, capitolul 17 din Sfânta Evanghelie după Marcu”.
După o săptămână, profesorul de religie intră în clasă şi le spune elevilor: „Aşa după cum v-am amintit săptămâna trecută, astăzi vom vorbi despre minciună, dar mai întâi vă rog să ridicaţi mâna toţi cei care aţi citit capitolul 17 din Sfânta Evanghelie după Marcu, aşa după cum v-am rugat”. Atunci aproape toţi elevii din clasă erau cu mâinile ridicate.
„Da – zise profesorul – voi, cei cu mâinile ridicate, sunteţi oamenii cărora vreau să le vorbesc despre minciună, căci capitolul 17 din Sfânta Evanghelie după Marcu, nu există în Biblie".

[cristiboss56]

Să vă spun ceva din Pateric... Un părinte cuvios și milostiv avea un ucenic, pe care-l purta cu el peste tot. Observă ucenicul că într-o zi un om sărac și zdrențuit a cerut de mai multe ori să fie miluit și de fiecare dată părintele său îl miluia. La un timp îndrăznește ucenicul să-l întrebe pe părintele său:

Părinte, iertați-mă! Am observat că acest cerșetor a venit de mai multe ori să-i dați bani, crezând că nu-l veți recunoaște. M-am uitat bine la el și era tot el la toate colțurile de ulițe pe unde am trecut și tot el era și în fața bisericii pe lângă care am trecut. L-ați miluit de vreo cinci ori până acum. Cred că nu v-ați dat seama că era tot el!

Știu că tot el a fost, de fiecare dată l-am recunoscut!

Și atunci de ce nu i-ați făcut observație, să nu creadă că suntem niște proști pe care poate să-i păcălească?

Fiule! Am dat de fiecare dată și nu pot respinge sau să cert, pentru că nu știi care dintre ei este și-ți cere Hristos!

Ucenicul a luat înțelepciune de la părintele său, că nu trebuie să respingi și să judeci nici un sărac, pentru că nu știi care dintre ei este trimis de Hristos să-ți încerce dragostea față de aproapele.

(Pr. Ioan V. Argatu, Răspunsuri duhovnicești la întrebările credincioșilor ale Părintelui Ilarion Argatu, Editura Mila Creștină, Fălticeni, 2010, pp. 415-416)

[cristiboss56]

În timpul unui război, un colonel a fost rănit grav şi dus de urgenţă la cel mai apropiat spital, unde a fost îngrijit cât se poate de bine. Dar, după un timp, acesta observă că la celălalt capăt al salonului, se aflau două paturi cu bolnavi de care nimeni nu se apropia, nici măcar vreun doctor. O singură călugăriţă stătea mereu cu ei şi îi îngrijea cu multă dragoste, căutând să nu le lipsească nimic şi rugându-se neîncetat. Întrebând de ce sunt bolnavii de la capătul salonului atât de izolaţi, colonelul a rămas mut de uimire, aflând că oamenii aceia suferă de o boală fără leac şi că în scurt timp vor muri. Nimeni nu se apropia de bolnavi de teamă să nu se molipsească.
- Bine – a mai întrebat colonelul – dar călugăriţa care stă mereu împreună cu ei şi îi îngrijeşte?
- Desigur că era sănătoasă – i-a răspuns un doctor, dar acum s-ar putea să se fi îmbolnăvit şi ea. Noi n-am lăsat-o să se apropie, dar ea a insistat spunând că cineva trebuie să-i îngrijească şi pe oamenii aceia.
- Doamne, a mai exclamat colonelul, n-aş face aşa ceva nici pentru un sac plin cu bani.
Din celălalt capăt al salonului, călugăriţa
l-a auzit şi, întorcându-se spre colonel, i-a răspuns liniştită şi cu zâmbetul pe buze:
- Nici eu n-aş face acest lucru pentru un sac cu bani. Îl fac însă pentru o răsplată mult mai mare. Pentru mulţumirea pe care o citesc în ochii acestor oameni sărmani pe care pot să îi ajut şi pentru răsplata pe care ne-o va da Dumnezeu fiecăruia dintre noi, după meritul nostru.

“Eşti desăvârşit atunci când, în locul tău, îl preferi pe aproapele” (Avva Iacov)

[cristiboss56]

Zilnic, o fetiţă mergea şi venea de la şcoală. Deşi în acea dimineaţă vremea era pusă sub semnul întrebării şi se formau nori, ea şi-a parcurs zilnicul drum spre şcoala elementară. Pe măsură ce după-amiaza înainta, vânturile s-au stârnit împreună cu tunete şi fulgere. Mama fetiţei a devenit îngrijorată de faptul că fiicei sale i-ar putea fi frică în timp ce vine acasă de la şcoală, şi s-a temut că furtuna electrică i-ar putea vătăma copila.

În urma vuietului de tunete, fulgerele, precum o sabie de flăcări, tăiau zarea. Plină de îngrijorare, mama a intrat rapid în maşină şi a condus de-a lungul rutei spre şcoala copilei sale. Făcând asta, şi-a văzut fetiţa mergând, însă, la fiecare fulger, fetiţa se oprea, privea în sus şi zâmbea. Altul şi altul urmau rapid, iar fetiţa, la fiecare fulger, privea la lumină şi zâmbea.

Când mama a ajuns cu maşina lângă fetiţă, a deschis geamul şi a strigat-o: “Ce faci? De ce te tot opreşti?”

Copila a răspuns: “Încerc să arăt drăguţă, Dumnezeu continuă să îmi facă poze.”

Fie ca Dumnezeu să te binecuvânteze în furtunile cu care te confrunţi în calea ta! Şi nu uita să le zâmbeşti!

Râd şi dansez în ploaia vieţii. Bucuria şi tristeţea sunt molipsitoare. Caut din toată inima bucuria de a fi, nu bucuria de a avea! Cine a cunoscut măcar o dată pe Dumnezeu nu mai poate fi trist!

[cristiboss56]

Fericirea sta in lucrurile simple

Trecând pe lângă casa acelui om sărac, de multe ori ar fi dorit să-i spună că-l invidiază și că-l urăște, pentru că îl vedea mereu zâmbind, mulțumit și fericit:

– Pentru ce, omule, zâmbești tuturor drumeților, căci averi nu ai, umbli îmbrăcat în zdrențe, prieteni nu văd lângă tine, iar cocioaba asta de casă e tot ce ai. Cred că și Dumnezeu te-a uitat, iar tu ești mereu cu zâmbetul pe buze; nici la mine în regat nu este atâta veselie. Trebuie să fii nebun!

– O, sărmanul meu prieten, spui că n-am averi, dar eu sunt cel mai bogat. De dimineață când mă trezesc și până să apună soarele, mulțumesc neîncetat Bunului Dumnezeu că m-a învrednicit de așa mari bogății: că merg pe picioarele mele oriunde doresc, îmi fac singur de mâncare, am ce pune pe masă căci mi-a dat Dumnezeu un colț de pământ pe care să-l lucrez. Mă vezi în aceste haine sărăcăcioase, dar sunt mulțumit că sunt sănătos. Iar coliba mea este cu adevărat tot ce am, căci în ea Îl adăpostesc pe singurul meu prieten, Dumnezeu, pe care-L ospătez din masa pe care El Însuși mi-o dăruiește, și suntem amândoi fericiți. Oare m-a uitat Dumnezeu? O, sărmane bogat, tu ești cel cu adevărat sărac, căci tot ce ai sunt banii, și de aceea ești veșnic nefericit și neîmplinit. Cu adevărat, tu ești nebun, căci prea multă minte nu văd să ai. Rezumi fericirea numai la avere, mâncare, băutură și îmbrăcăminte, îți neglijezi cu desăvârșire sufletul, uitând că fericirea adevărată stă în lucrurile simple. Să am mulțumire sufletească, pace, sănătate și dragoste, sunt motivele care mă fac cu adevărat fericit și care îmi mențin mereu neobosit zâmbetul pe buze.

[cristiboss56]

Doua oglinzi

Ştiţi care este cel mai iscusit vicleşug folosit de diavol pentru a-l deruta pe om? Acela de a-l face să creadă că nu e de neam împărătesc, divin. Scriptura ne confirmă prin glasul Sfântului Apostol Petru că oamenii cei credincioşi sunt seminţie aleasă şi neam sfânt (1 Petru 2, 9). Pe demon îl deranjează această origine. Fiindcă oamenii, atunci când îşi dau seama că sunt fiii Împăratului, stăpânind cu Hristos peste patimi şi rele, nu-l mai ascultă pe vrăjmaş. Doar atunci când credem că suntem mici şi bicisnici şi neînstare de lucruri minunate suntem în eroare. Depinde spre cine privim şi de cine ascultăm.

Pilda de astăzi ne vorbeşte despre cum arătăm în oglinzile spre care privim.

Se spune că odată Satana, pentru a păcăli pe oameni, a inventat o oglindă ciudată. În ea tot ce era bun şi frumos se vedea exact pe dos, adică meschin şi zbârcit. Iar tot ce era rău şi urât era amplificat la maximum. Diavolul îşi ducea îngrozitoarea oglindă peste tot în lume. Şi toţi cei care se uitau în ea se cutremurau: orice lucru apărea deformat şi monstruos. Cel viclean se distra copios cu oglinda sa; cu cât lucrurile erau mai respingătoare, cu atât îi plăceau mai tare. Dar într-o zi oglinda s-a spart, iar cioburile, mai mici decât firele de nisip, au intrat în ochii oamenilor. Şi de atunci toţi au început să vadă lucrurile anapoda. Fiecare suspecta pe aproapele său, oricine vedea mai degrabă răul din jurul său decât binele. Situaţia era dezastruoasă. Demonului îi ieşise socoteala. Ce era de făcut?

Doar cu o oglindă bună se putea remedia situaţia. „Îl voi trimite în lume pe Fiul meu, spuse Părintele Ceresc. El este chipul Meu, oglinda Mea. În El se reflectă bunătatea, dreptatea şi iubirea Mea. În El se observă chipul omului, aşa cum l-am creat şi l-am vrut Eu.“ Şi Hristos a venit pe pământ. Cine privea la El redescoperea frumuseţea şi adevărul, fugind de egoismul şi dispreţul, nedreptatea şi ura semănate de diavol. Dar nu toţi iubeau această oglindire în chipul lui Iisus. Pentru aceasta cei răi L-au ucis, dar vuietul Duhului Sfânt a făcut ca cioburile oglinzii lui Dumnezeu să fie împrăştiate în lumea întreagă.

De atunci, aceia în ai căror ochi intră fie şi cea mai mică parte din oglinda dumnezeiască încep să vadă lumea şi pe oameni aşa cum îi vedea Hristos. În ochii lor chiar şi răutăţile şi nedreptăţile sunt cu putinţă de schimbat şi învins. Tu în ce oglindă priveşti lumea?

[cristiboss56]

Un bunic evlavios și ajuns la o vârstă foarte înaintată, era înconjurat de mulți nepoți și strănepoți căci avea o familie mare. Bătrânul povestea nepoților multe întâmplări cu tâlc din viața sa. Nepoții erau foarte entuziasmați de toate întâmplările prin trecuse bunicul lor. La un moment dat, unul dintre nepoți care era mai mare l-a întrebat:

– Cum ai reușit bunicule să treci prin războaie, prin atâtea necazuri și lipsuri și cum ți-ai păstrat întodeauna această stăpânire de sine și acest echilibru cu care ne uimești și acum?

– Ei bine dragii mei! răspunse el. Să știți că eu întotdeauna am fost atent cu ochii mei, că tot răul din lume pătrunde în inima omului prin simțuri și mai ales prin văz. Când eram și eu mic ca voi preotul din sat m-a învățat să fac trei lucruri în fiecare zi, când plec de acasă:

– întâi, îmi ridic privirea spre cer ca să-mi aduc aminte că acolo sus, este Tatăl meu care mă veghează, El este cel mai important în viața mea și spre el mi se îndreaptă toată silința și putința;

– al doilea, îmi plec ochii la pământ și privesc la cât de puțin loc am nevoie pentru a-mi găsi și eu acolo mormântul,

– și în al treilea rând, privesc de jur împrejur la mulțimea de oameni care au de pătimit mai rău decât mine, la toți aceia care sunt bolnavi: ciungi, ologi. orbi, surzi, muți, nevoiași sau lipsiți de adăpost.

În felul acesta am trecut în viață prin toate suferințele, le-am îndurat fără cârtire și am trăit mulțumit și în pace cu lumea întragă și cu Bunul Dumnezeu.

[cristiboss56]

Există o istorioară în care o femeie istovită din cauza greutăţii crucii pe care o avea de purtat se roagă să i se dea o altă cruce, convinsă fiind că, oricare i s-ar da, ar fi mai uşoară.
Femeia a adormit, visându-se în mijlocul unei mulţimi de cruci, de diferite aspecte şi mărimi, culcate la pământ i-a atras atenţia una dintre ele: era o cruce nu prea mare, cu margini aurite, împodobită cu pietre preţioase. „Iată, îşi va fi spus în sine, o cruce pe care îmi va fi uşor să o port!”. Dar îndată după ce a ridicat crucea, a prins a o apăsa cu o greutate neobişnuită; aurul şi pietrele preţioase sclipeau de îţi luau ochii, dar greutatea era de neînchipuit, cu neputinţă de purtat. Alături se afla o altă cruce, împodobită cu flori. „De bună seamă că asta a fost făcută taman pentru mine!” a exclamat femeia, grăbindu-se să ia crucea de jos. Dar, ridicând-o, toate florile s-au prefăcut în spini, care i s-au înfipt, dureros, în carne.
În sfârşit, a găsit o cruce simplă, fără nicio podoabă, care nu se remarca nici prin forma deosebită, nici prin aplicaţii bogate, dar pe care era scris cuvântul iubire. Ridicând-o a putut să o poarte şi să se convingă că era cea mai uşoară din toate câte încercase până atunci. S-a mai întâmplat şi altceva: şi-a dat seama că acea cruce era cea pe care o purtase până atunci şi care i se păruse grea.
Dumnezeu ştie de ce cruce avem nevoie şi pe care putem să o purtăm mai uşor. Ne-o dă pe măsura puterii noastre. Noi nu putem judeca cât de grele sunt încercările trimise asupra apropiaţilor noştri. Suferind de lipsuri materiale, de sărăcie, ne uităm cu invidie la cei bogaţi fără să ne gândim că aurul şi pietrele scumpe pot spori greutatea crucii care li s-a dat de purtat bogaţilor. Alte vieţi ni se par înflorind sub semnul unei fericiri perpetue, dar nu vedem spinii ascunşi sub frunzele celor mai arătoşi trandafiri. Dacă am fi în stare să probăm toate crucile pe care le trimite Dumnezeu omenirii aflate în suferinţă, ne-am convinge, cu siguranţă, că n-am avea forţa de a purta niciuna dintre ele cu excepţia celei pe care Domnul, în marea Sa iubire, a ales-o pentru noi.