Despre istoria romanilor ca popor ortodox

[RappY]

Anul trecut, am primit binecuvantare de la duhovnicul meu sa fac o serie de filmulete educative amatoare pentru tineri in care sa prezint o mica istorie a romanilor dintr-o perspectiva ortodoxa. Din pacate, nu am reusit sa fac niciun progres practic. Nu doar ca nu am facut vreun filmulet, dar inca am multe goluri in intelegrea istorica si nu se leaga inca nimic in capul meu. Intrepatrunderea dintre monahism si cler, perioada bizantina in spatiul nord-dunarean, relatiile ortodoxe intre regiunile tarii de-a lungul timpului, interactiunea cu slavii de sud si slavii de est, foarte multe lucruri inca imi sunt neclare. Nu am pretentia sa fac cine stie lucrare academica, imi doresc doar claritate in ganduri. Vreau sa inteleg ortodoxia romanilor asa cum pot. Stiu ca atunci cand am fost copil mi-as fi dorit sa inteleg mai bine cine sunt romanii si deci cine sunt eu. Cu timpul am mai inteles cat am putut dar nu cat as vrea. As vrea sa prezint o istorie care ar fi putut sa ma convinga pe mine ca adolescent ca a fi roman inseamna ceva. Fac topicul asta ca un loc de scris si de discutat despre istoria romanilor ca popor ortodox. Oricine vrea sa contribuie cu ce vrea, e binevenit. Daca nu contribuie nimeni, eu tot o sa scriu aici in urmatoarele luni pana se leaga ceva in capul meu.

Doamne ajuta-ma!

Postări

• 1. Structura istoriei
• 2. Matei Basarab
• 3. Sfântul Ierarh Iachint și Sfânta Cuvioasă Teofana
• 4. Dobrogea Antică
• 5. Întemeierea Mitropoliei Moldovei
• 6. Scrieri, tipăriri, alfabete, limbi, și biblii pe teritoriile românești

[RappY]

Asta e structura istoriei dupa cum o inteleg momentan.

1. 0-600: Intaia perioada de ortodoxie romaneasca (perioada "protoromaneasca")

In perioada asta nu exista mare lucru specific romanesc. Am fost crestinizati de Apostoli, am avut martiri in timpul persecutiei diocletiane, si aveam un centru crestin puternic in Dobrogea. Adica de aici ne-am agonisit esenta ortodoxa.

2. 600-1100: Ruptura slava

Aici lucrurile incep sa se incetoceseze. Sunt razboaie cu slavii, apar probabil aromanii, megleno-romanii, istro-romanii la sud, vine imperiul bulgar, avem horepiscopi prin tara probabil.

3. 1100-1700: A II-a perioada de ortodoxie romaneasca (perioada voievodala)

Desi primele veacuri din aceasta perioada nu sunt documentate bine, aici par ca se reiau radacinile ortodoxiei romane. Probabil incepem sa avem episcopii, Ardealul este anexat, iar prin 1300 deja avem ceva solid. Avem mitropolii, copisti, incepem sa printam scrieri bisericesti. De prin 1400 deja ne apropiem de primul apogeu romanesc: Stefan cel Mare, manastirile din Moldova, Neagoe Basarab, lucrurile merg bine. In anii 1600 ajungem la apogeu: Mihai Viteazul, Matei Basarab, Vasile Lupu, scoala de la Dragomirna, Dosfotei, se tine sinodul panortodox la noi, vine Antim Ivireanu, culminam cu Brancoveanu si martirizarea sa.

4. 1700-1800: Ruptura fanariota

Cu venirea fanariotilor, miscarea romaneasca se amelioreaza. Mitropolia in Ardeal se desfiinteaza, apar greco-catolicii. Avem aici pe Paisie de la Neamt si scoala lui deci nu se pierde cu totul cele agonisite.

5. 1800-1945: A III-a perioada de ortodoxie romaneasca (perioada autocefala)

De aici stie toata lumea ce s-a intamplat. Ortodoxia romaneasca are o noua renastere sub un chip foarte diferit dar tot atat de original si de puternic. Apogeul este in interbelic.

6. 1945-1990: Ruptura comunista

Aici stim.

7. 1990-prezent: A IV-a perioada de ortodoxie romaneasca (perioada curenta)

Aici stim.

[RappY]

Matei Basarab (1580–1654)

Neamul Craioveștilor a dat doi sfinți: pe Neagoe Basarab în veacul al XVI-lea și pe Constantin Brâncoveanu în veacul al XVIII-lea. Între ei totuși îl avem ca voievod în Țara Românească și pe Matei Basarab în veacul al XVII-lea. Proslăvirea lui Brâncoveanu este lesne de înțeles în urma martiriului său sfânt, însă Voievodul Neagoe Basarab este proslăvit pentru viața duhovnicească a sa, contribuția sa la cultură, și menținerea păcii în Țara Românească. Oare strănepotul său, Matei Basarab, ce a contribuit la cultura noastră?

Voievozii Radu Șerban, Constantin Șerban, și Șerban Cantacuzino sunt omiși mai sus,
dar primul s-ar plasa între Neagoe și Matei, iar ceilalți doi între Matei și Brâncoveanu.

Fost căpitan de oaste în armata lui Mihai Viteazul, Matei Basarab se întoarce de la Constantinopol domn al Țării Românești în 1632. Într-o domnie lungă de 22 de ani, Țara Românească s-a bucurat de o perioada stabilă și pașnică, menținând relații apropiate nu doar cu Poarta Otomană, dar și cu Transilvania, Polonia, și chiar și cu Moldova în ciuda disputelor repetate cu Vasile Lupu. Astfel, cronicarul moldovean Miron Costin îl va descrie ca „om fericit peste toate domniile acei țări, nemândru, blând, drept om de țeară, harnic la răsboaie, așa neînfrânt și nespăimântat, cât poți să-l asemeni cu mari și vestiți oșteni ai lumii.”

Pe plan cultural, Matei-Vodă a susținut pe parcursul domniei sale un proiect autohton de renaștere a duhului românesc. În timpul lui, s-a reluat tipărirea cărților ce se întrerupsese veacul precedent, primind o tipografie de la Sf. Petru Movilă, mitropolitul român al Kievului din acele timpuri. Însă, voievodul nu doar a reluat tipărirea, dar a și făcut o schimbare istorică: a înlocuit limba slavonă cu limba română în viața bisericească, oficială, și civilă. Astfel, călugărul Mihail Moxa, sub îndrumarea mitropolitului Țării Românești Teofil, săvârșește prima lucrare tipărită în limba română în Țara Românească¹: „Pravila de la Govora”² (Pravila Mică), o traducere a legilor bizantine. Mai târziu, se tipărește și „Îndreptarea Legii cu Dumnezeu” (Pravila Mare), un îndreptar de credință ce adresează rânduiala clerului, călugărilor, și chiar dilemele teologice, adresând ereziile calviniste și catolice ce se răspândeau în Ardeal. Despre aceste scrieri, istoricii contemporani spun că „însemnătatea legiuirilor este covârşitoare” și „au contribuit din plin la afirmarea limbii române şi a conştiinţei românilor” (sursă) Astfel, Matei Basarab a stăruit în a dezvolta cultura românească, îmbogățind-o cu tipăriri în limba autohtonă pentru prima dată în țările noastre.

Pe lângă acestea, Matei-Vodă este considerat cel mai mare ctitor dintre voievozi, construind zeci de biserici și mănăstiri din temelie și contribuind la multe altele atât în Țara Românească cât și în Transilvania, Moldova, Bulgaria, și în Sfântul Munte. Printre cele mai cunoscute ctitorii se regăsesc Mănăstirile Arnota, Căldărușani, Strehaia, și Plătărești, contribuind semnificativ și la mănăstiri precum Mănăstirile Tismana și Plumbuita în țară, dar și la Marea Lavră în Sfântul Munte, chiar plătind toate taxele pentru Muntele Athos în 1645. Trebuie precizat că deși Matei Basarab a iubit mănăstirile și viața athonită, tot în timpul lui s-au interzis închinările unor mănăstiri din țară către Athos pentru a se asigura că banii sunt păstrați în țară pentru a susține dezvoltarea Țării Românești.

Urmat la tron mai târziu de Șerban Cantacuzino, domnitorul care a supravegheat tipărirea primei Biblii complete în limba română, și mai apoi de Sf. Constantin Brâncoveanu, domnul sub care faimoasa artă brâncovenească înflorește din semințele sădite în timpul domniei lui Matei Basarab, marele ctitor voievod rămâne un pilon al culturii românești și al dezvoltării ortodoxe pe meleagurile noastre.

---------------------------------
¹ Diaconul Coresi a tipărit în limba română veacul precedent (1556), însă a facut-o pe teritoriul Transilvaniei deoarece nu era permis să se tipărească în limba română în Țara Românească până la Matei Basarab. Această decizie a mitropoliei, de a permite tipărirea în limba română, poate desemna și un caracter timpuriu de autonomie. Pe lângă acestea, mai avem „Scrisoarea lui Neacșu” (1521) ca fiind primul document în limba română, însă nu este o lucrare literară, ci doar o scrisoare scrisă de un negustor către un jude din Brașov, referindu-se la înaintările armatei otomane. În sfârșit, prima carte tipărită în țările noastre a fost un liturghier în 1508 tipărit în slavonă de ieromonahul Macarie.
² Nume complet: „Pravila această iaste drept măritoriu de leage, tocmeale a sfinţilor apostoli, tocmite de 7 săboară: contră această şi a preacuvioşilor părinţi, învăţătorii lumii”

[RappY]

Sfântul Ierarh Iachint și Sfânta Cuvioasă Teofana

Astăzi se prăznuiesc două premieri în istoria românilor: primul Mitropolit cunoscut al Țării Românești și prima monahie româncă cunoscută.

Între pierderile bizantinilor față de musulmani, presiunea maghiarilor din vest, și distrugerile aduse de tătari, lumea se schimba și pentru românii la nord de Dunăre. Așadar, în 1359, Sinodul din Constantinopol l-a desemnat pe Sf. Ierarh Iachint ca primul mitropolit al țării, probabil și ca să combată influențele catolice maghiare ce puneau presiune pe casa regală a românilor. Astfel, eparhia din Vicina (nordul Dobrogei) este înlocuită cu o nouă mitropolie cu sediul la Curtea de Argeș (sau, inițial, la Câmpulung), pentru ca Sf. Iachint să devină „păstor duhovnicesc al tuturor românilor din Dobrogea și Țara Românească.” Ca mitropolit, îl aduce pe Sf. Nicodim de la Tismana pe teritoriul țării pentru a porni o puternică mișcare isihastă, susținând întemeierea multor obști mănăstirești, precum cele din Mănăstirile Tismana, Vodița, Cotmeana, Cozia, Snagov, și altele. Pe lângă acestea, a hirotonit mulți preoți, trimițând ajutor și peste Carpați pentru a susține ardelenii în a-și păstra credința strămoșească.

În același timp, la sud de Dunăre, sora voievodului Țării Românești, Sfânta Cuvioasă Teofana Basarab, se afla la Mănăstirea Albotina în Bulgaria ca ucenică a sfinților isihaști veniți din Sfântul Munte. Fostă țarină a bulgarilor, Cuvioasa Teofana a sprijinit la sud de Dunăre o mișcare culturală puternică, ajutând la răspândirea isihasmului în Balcani și în estul Europei. Așadar, deși Sf. Iachint și Sf. Teofana probabil nu s-au cunoscut vreodată, au fost contemporani și au muncit pentru același scop: păstrarea dreptei credințe și statornicirea în iubirea pentru Hristos.

[RappY]

Dobrogea antică

Dobrogea antică, sau Sciția Mică, este regiunea situată între Dunărea de Jos și Marea Neagră, aflată majoritar pe teritoriul României (județele Tulcea și Constanța), dar incluzând și Cadrilaterul, aflat sub administrația statului bulgar (regiunile Dobrici și Silistra).

Conform afirmațiilor Pr. Prof. Mircea Păcurariu din 1991

Regiunea este de o deosebită importanță pentru istoria creștinismului în România, Episcopia Tomisului fiind „cea mai veche instituție bisericească superioară pe teritoriul [României, îndeplinind] un rol însemnat în trecutul Bisericii creștine”, ajungând la statutul de mitropolie (Pr. Prof. Mircea Păcurariu). Printre realizările aduse de această regiune se numără „o contribuție însemnată” adusă de ierarhii tomitani la primele cinci Sinoade Ecumenice, ferirea credicionșilor din regiune „de învățăturile eretice, fiind în permanență pe linia adevăratei învățături ortodoxe”, și păstrarea unei legături „cu figurile reprezentative ale Bisericii din vremea aceea, ca Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Ioan Gură de Aur și mai târziu cu papa Vigilius al Romei”.

De asemenea, regiunea a dat, printre ierarhii tomitani, „cărturari de seamă, lăsând opere scrise, ca Teotim Filozoful și Ioan” cât si alți „teologi de prestigiu, ca Sf. Ioan Casian, Dionisie Exiguul, și călugării sciți.” Drept urmare, „putem afirma că Episcopia Tomisului reprezintă un moment de seamă atât în istoria Bisericii noastre, cât și în istoria întregii Bisericii creștine”.

Pe plan cultural, lucrările ierarhilor și teologilor din Dobrogea antică sunt „considerate azi ca primele manifestări sau creații culturale de nivel continental ale daco-romanilor, strămoșii românilor”.

Deci pe scurt:

• Tomis a devenit mitropolie cel târziu în veacul al VI-lea.
• Am avut episcopi care au participat direct la Sinoadele Ecumenice I, II, II, IV (la al 4-lea am fost doar semnatari).
• La al V-lea Sinod Ecumenic nu am participat direct (probabil din cauza invaziilor slave), dar episcopul Tomisului de la aceea vreme a fost ortodox, susținând ideile de la Sinod, prin participarea la sinoade locale anterior celui ecumenic și boicotând sinoade tâlhărești. Pe deasupra, formula teopasită adoptată la Sinod a fost propusă de călugări din Dobrogea.
• Sf. Dionisie cel Smerit (daco-roman) a introdus calendarul prin care numărăm anii acestei noi ere de la Întrupare, de când firea umană s-a schimbat ființial, reînființând comuniunea cu Dumnezeu.
• Sf. Ioan Casian (daco-roman) a introdus monahismul răsăritean în Apus.
• Dobrogea a fost mereu ortodoxă, producând scrieri teologice care mereu au fost eventual admise ca ortodoxe. Deși am avut episcopi și mitropoliți pentru mai mult de 250 de ani, ierarhii noștri nu au susținut erezii și au produs scrieri teologice corecte înainte ca ele să fie admise în Sfintele Sinoadele Ecumenice.

Mai multe detalii

Am scris un articol mai lung aici, sintetizând din cercetările Pr. Prof. Mircea Păcurariu despre Dobrogea antică.

[RappY]

Mai sus am vorbit de începutul Mitropoliei Țării Românești, întemeiată cu aducerea Sf. Iachint de Vicina (Dobrogea) în Argeș. Tot la fel ca în Țara Românească, și în Moldova exista o legătură foartre strânsă între conducerea politică și Biserică, după câte se poate observa în imaginea de mai sus. La fel ca în Imperiul Bizantin, principatele române au continuat o relație strânsă între împărăția pământească și Împărăția Cerurilor, atât voievozii cât și clerul servind înspre a proteja adevărul apostolic din Biserica Ortodoxă.

Astăzi este 18 decembrie, praznicul Sf. Daniil Sihastrul. Se poate observa că Sf. Daniil servea ca un nucleu duhovnicesc. Am scris în altă parte un post despre acest sfânt, așa că aici doar sumarizez cele 6 personaje prezentate mai sus:

• Sf. Leontie de la Rădăuți - Episcop ieroschimonah, un mare tăritor și făcător de minuni, iubit ca sfânt de popor din timpul vieții.
• Alexandru cel Bun († 1431) - A organizat Moldova ca stat autonom și mitropolie recunoscută de toate jurisdicțiile, oferindu-i un început duhovnicesc statornic.
• Sf. Daniil Sihastrul - Ucenicul Sf. Leontie, un alt mare ieroschimonah văzător cu duhul, l-a îndrumat pe Sf. Ștefan cel Mare și a fost egumen la Voroneț.
• Sf. Ștefan cel Mare († 1504) - A adus o epocă de aur pe plan bisericesc, politic, artistic, și cultural, servind ca un model pentru toți liderii ce i-au urmat.
• Petru Rareș († 1546) - Continuă opera lui Ștefan cel Mare cu multă iscuțință și pioșenie, devenind și el un mare ctitor-voievod.
• Grigorie Roșca († 1570) - L-a îndrumat pe vărul său Petru Rareș, continuând lupta împotriva otomanilor dar și curentul artistic început veacul anterior.

[RappY]

Scrieri, tipăriri, alfabete, limbi, și biblii pe teritoriile românești

Posturile astea le-am făcut pe alt thread dar le pun și aici că au legătură cu threadul:

În prealabil postat de RappY

Nu existau, eu nu știu de așa ceva. Erau în slavonă.

Eu n-am auzit să fie în română. Am făcut și un articol pe OrthodoxWiki despre primele scrieri în română luat din cartea Pr. Păcurariu: https://ro.orthodoxwiki.org/Primele_...m%C3%A2n%C4%83

Vorbim de veacul al XVI-lea dacă vorbim de limba română, nu Alexandru cel Bun, Țepeș, Ștefan cel Mare... Maxim aveam poate Faptele Apostolilor sau vreo Evanghelie la sfârșitul secolului XV, dar nu o Biblie.

Situația era că aveam biblii în slavonă, iar călugării și episcopii știau slavonă, deci aveam biblii bineînțeles. În limba română am avut mai târziu și e adevărat că protestanții au încarcat să forțeze „traduceri” în limba română dar pe motive prozelitiste: voiau să fure români din Biserica Ortodoxă la ereziile lor și-i ademeneau cu biblii false (ca și acum). De aceea era și o reticență față de bibliile în limba română la început căci erau asociate cu mișcările prozelisite calvine (luteranii adică sașii nu făceau așa mult prozelitism).

Faptul că la noi au întârziat traducerile în română nu e o rușine, ierarhia și stareții știau Scriptura și ne învățau și pe noi mai bine decât au învățat vreodata protestanții ceva singuri. Obsesia asta cu cititul Scripturii singur este o idee trufașă străină credinței, primii creștini nu aveau o Scriptură pusă cap-la-cap, învățau prin clerici la fel ca românii.

Iar pe lângă asta, este clar că Biblia în sine a fost aleasă și făcută de Biserica Ortodoxă, îndrumată de Duhul Sfânt, din care BOR e numai o parte. Noi suntem ortodocși, avem Biblia de la început, și românii nu au modificat niciodata nimic, doar am păstrat credința apostolică pe care am primit-o de la Sf. Andrei și am prețuit-o de la bun început din primul veac.

În prealabil postat de RappY

Dacă nu e clar:

• Înainte de sec. I se vorbea limba dacică pe teritoriile românești.
• Sec I: După colonizarea romanilor, a început să se dezvolte o latinizare printre noii daco-romani. În orașele mari din Dobrogea se vorbea încă greacă căci au fost colonii elene. (articol).
• Sec IV: Se stabilește canonul biblic. Românii antici (protoromânii, străromânii, daco-romanii, etc.) au episcopi în Dobrogea care participă la Sinoade înclusiv la primele Sinoade Ecumenice (același articol).
• Sec. VII: Invazia avaro-slavo, timp în care se formează si „limba română” (articol).
• Sec. IX: Sfinții Chiril și Metodie aduc liturghia bizantină în limba slavonă la bulgari (articol).
• Sec. X: Noi am continuat să vorbim în limba română, dar am adoptat limba slavonă ca limbă liturgică din cauza disponibilității literaturii în slavonă (același articol).
• Sec. XI-XII: Apar primele manuscrise românești (pe teritoriile românești), scrise în limba slavonă (articol).
• Sec XVI: Apar primele scrieri în limba română (articol) și primele tipărituri care erau de obicei în slavonă (articol). Și limba română și limba slavonă erau scrise în alfabet chirilic.
• Sec XVII: Adoptăm limba liturgică românească (păstrând alfabetul slavon) și încep să se tipărească multe texte în română în alfabet chirilic. Acum apare Biblia lui Cantacuzino în 1688 - prima traducere completă a Bibliei în limba română, bineînțeles folosind alfabetul chirilic.
• Sec XVIII: Încep mișcările latiniste (Școala Ardeleană)
• Sec XIX: Adoptăm alfabetul latin.

Slavona nu ne e străină, a fost limbă liturgică mult timp. Clericii înalți și monahii educați știau slavonă și tâlcuiau Scriptura dar mai ales și cel mai important ne tălmăceau Învățătura Creștină adevărată, dată prin Sfânta Predanie de la primii apostoli care au încreștinat țara noastră.

Plus că bineînțeles clerul educat știa greacă și aveam biblii și patristică greacă de foarte mult timp, aveam legături cu Athos de la bun început, am avut întotdeauna credința dreaptă și niciodată nu ne-a lipsit nimic în domeniul credinței.

Edit: Am făcut un articol pe OrthodoxWiki despre acest subiect: https://ro.orthodoxwiki.org/Introduc...%C3%AEn_slujbe

[RappY]

Din cartea Pr. Păcurariu[1] despre unele legi de-ale mitropolitului Dositei Filitti al Țării Românești (1793-1810):

Datorită abuzurilor care se făceau la hirotonii, mitropolitul a obținut, se pare tot în același an, un hrisov de la domnitorul Alexandru Moruzi, prin care se prevedeau anumite restricții privitoare la hirotonii, spre a nu spori în chip inutil numărul preoților. Astfel, se prevedea ca de aici înainte candidații la preoție „să aibă adeverință de la toți sătenii lui, cum că este trebuință de preot la acea biserică”. Credincioșii erau îndatorați să dea mărturie și asupra moralității candidatului la preoție și a soției sale.

Deci se lua în considerare judecata mirenilor asupra moralității familiei preotului. Am auzit acum idei că viața personală a preotului nu privește pe mireni dar nu e așa. Nu există nicio diferență între „viața preoțească” și „viața personală”. Preotul slujește lui Dumnezeu mereu nu doar duminica, trebuie să se reflecte în viața personală și în oamenii apropiați lui.

[1] Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române Volumul 2 Ediția II, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994. ISBN 973-9130-18-6. (pagina 405)

[Iorest]

În prealabil postat de RappY

Din cartea Pr. Păcurariu[1] despre unele legi de-ale mitropolitului Dositei Filitti al Țării Românești (1793-1810):

Deci se lua în considerare judecata mirenilor asupra moralității familiei preotului. Am auzit acum idei că viața personală a preotului nu privește pe mireni dar nu e așa. Nu există nicio diferență între „viața preoțească” și „viața personală”. Preotul slujește lui Dumnezeu mereu nu doar duminica, trebuie să se reflecte în viața personală și în oamenii apropiați lui.

Bine punctat, acel vrednic este ? e de fapt o întrebare pt popor, nu e o simplă formalitate, dacă poporul ar striga nevrednic - ar trebui măcar să se deschidă o cercetare disciplinară pt care motiv se strigă.

Problema e că şi unele parohii sunt considerate simple jaloane în drumul spre carierism, spre parohii în oraşele mari sau în administraţia bisericească, adică se schimbă preoţi pe bandă rulantă şi comunitatea rurală se simte folosită şi abandonată, nu se formează acea legătură - filiaţie Părinte spiritual - fiii duhovniceşti - necesară unei parohii.