Iubirea este pasiune si frumusete

[Ionut G.]

La acesta iubire inflacarata la care Domnul Hristos doreste sa ajungem nu se ajunge foarte usor. Numai dupa o lupta de despatimire si cu ajutorul Harului Sfantului Duh primit de la Dumnezeu prin comuniune cu El si prin multa smerenie se poate ajunge la o iubire curata lipsita de egoism. Dar merita orice efort, orice sacrificiu si orice renuntare pentru a ajunge la acea stare. Doamne ajuta!

Spunea Parintele Steinhardt: ,,Suntem chemaţi a nu ne pierde în vagi şi măreţe planuri şi deziderate, ci a da ajutoare practice (neplăcute, la nevoie; scârboase, la nevoie; agasante, de va fi cazul) celui de lângă noi. A ne fi milă de actuala şi reala durere a vecinului. În parabola Mariei-Magdalena, aşa cum o vede opera rock-pop — iar parabola se va citi atâta vreme cât vor fi ascultate Evangheliile — Hristos nu e numai Dumnezeu pentru care orice sacrificiu am face e prea mic — ci e şi simbolul omului îndurerat din faţa noastră. Pe el să-l ajutăm, cu fapta, acum, cu ce putem, măcar cu o vorbă bună, o consolare, o ureche atentă, un dar, un drum la farmacie, pe el, nu pe cei care nu-s prezenţi, nu abstracţiunile şi categoriile care-s curate, depărtate, discrete şi pline de calităţi, care — ele — nu sforăie gălăgios şi nici nu urinează în gamelă. Să ne ajutăm semenul plin de răni şi de păcate, de urâte şi puturoase răni, de mârşave şi meschine păcate, cusurgiu şi plin de manii, obraznic, nemulţumit, nerecunoscător, murdar, încăpăţânat, pretenţios, căruia nimic nu-i este bun şi care binelui ce i se face îi răspunde dacă nu chiar cu sudălmi în orice caz cu înţepături, ironii şi resentimente."

Am citit un articol pe site,despre parintele Gleb Kaleda, in care se spunea: ,,Datorita eforturilor neincetate de a zidi Biserica si de a-i mangaia pe cei nevoiasi, parintelui au inceput sa-i slabeasca puterile, suferind de inima, iar in cele din urma imbolnavindu-se de cancer. Dupa mai multe operatii si dupa ce a pus in randuiala toate lucrarile in care era angajat, parintele Gleb a spus celui care a venit sa-l impartaseasca: "Eu mor. Ne despartim pana la Invierea cea de obste. Hristos a inviat!".Cuvinte de final emotionate, sincere, simple si totusi atat de cuprinzatoare, curate, in acord cu o viata de sacrificiu pentru altii,fara frica de a privi in urma cu regretul de a nu fi facut ce trebuia facut.

Ca o paranteza:in ziua de azi,cand marea majoritate a oamenilor traiesc singuratati colective,este o mare dovada de dragoste,si intraznesc sa spun smerenie,sa stii sa-l asculti pe cel din fata ta,sa simta ca exista o compasiune in cel caruia ii vorbeste,nu doar discursuri si dorinta de a se auzi pe sine.Sa-ti infrangi tendinta de a te plictisi,de a-l expedia cutremurator de lapidar intr-o explicatie convenabila,sa treci peste greutatea de a considera ca doar in spusele tale se oglindeste adevarul ce trebuie trait.Este foarte greu,pt ca marea majoritate nu suportam sa stam singuri cu noi insine daramite sa te golesti ca sa te umpli,prin jertfa,cu dragostea pentru aproape.Atat de rar mai auzim strigatul,din ce in ce mai stins,al celui de langa noi,ocupati fiind cu zgomotul de tinichea al propriei noastre desertaciuni.

Este lung drumul acesta de care vorbesti tu Ionute.Azi,din ce in ce mai des, este doar un pod prea indepartat spre ce am putea fi si nu suntem.Dar ai dreptate,merita orice sacrificiu chiar si cand nu esti sigur ca poti ajunge la capatul drumului,este un paradox extraordinar al credintei,subliniat,intr-o alta situatie,de Sfantul Apostol Pavel in Epistola catre Evrei 11,13-14.Dumnezeu sa-ti ajute pentru gandul tau.

În prealabil postat de Pelerin spre Rasarit

Spunea Parintele Steinhardt: ,,Suntem chemaţi a nu ne pierde în vagi şi măreţe planuri şi deziderate, ci a da ajutoare practice (neplăcute, la nevoie; scârboase, la nevoie; agasante, de va fi cazul) celui de lângă noi. A ne fi milă de actuala şi reala durere a vecinului. În parabola Mariei-Magdalena, aşa cum o vede opera rock-pop — iar parabola se va citi atâta vreme cât vor fi ascultate Evangheliile — Hristos nu e numai Dumnezeu pentru care orice sacrificiu am face e prea mic — ci e şi simbolul omului îndurerat din faţa noastră. Pe el să-l ajutăm, cu fapta, acum, cu ce putem, măcar cu o vorbă bună, o consolare, o ureche atentă, un dar, un drum la farmacie, pe el, nu pe cei care nu-s prezenţi, nu abstracţiunile şi categoriile care-s curate, depărtate, discrete şi pline de calităţi, care — ele — nu sforăie gălăgios şi nici nu urinează în gamelă. Să ne ajutăm semenul plin de răni şi de păcate, de urâte şi puturoase răni, de mârşave şi meschine păcate, cusurgiu şi plin de manii, obraznic, nemulţumit, nerecunoscător, murdar, încăpăţânat, pretenţios, căruia nimic nu-i este bun şi care binelui ce i se face îi răspunde dacă nu chiar cu sudălmi în orice caz cu înţepături, ironii şi resentimente."

Am citit un articol pe site,despre parintele Gleb Kaleda, in care se spunea: ,,Datorita eforturilor neincetate de a zidi Biserica si de a-i mangaia pe cei nevoiasi, parintelui au inceput sa-i slabeasca puterile, suferind de inima, iar in cele din urma imbolnavindu-se de cancer. Dupa mai multe operatii si dupa ce a pus in randuiala toate lucrarile in care era angajat, parintele Gleb a spus celui care a venit sa-l impartaseasca: "Eu mor. Ne despartim pana la Invierea cea de obste. Hristos a inviat!".Cuvinte de final emotionate, sincere, simple si totusi atat de cuprinzatoare, curate, in acord cu o viata de sacrificiu pentru altii,fara frica de a privi in urma cu regretul de a nu fi facut ce trebuia facut.

Ca o paranteza:in ziua de azi,cand marea majoritate a oamenilor traiesc singuratati colective,este o mare dovada de dragoste,si intraznesc sa spun smerenie,sa stii sa-l asculti pe cel din fata ta,sa simta ca exista o compasiune in cel caruia ii vorbeste,nu doar discursuri si dorinta de a se auzi pe sine.Sa-ti infrangi tendinta de a te plictisi,de a-l expedia cutremurator de lapidar intr-o explicatie convenabila,sa treci peste greutatea de a considera ca doar in spusele tale se oglindeste adevarul ce trebuie trait.Este foarte greu,pt ca marea majoritate nu suportam sa stam singuri cu noi insine daramite sa te golesti ca sa te umpli,prin jertfa,cu dragostea pentru aproape.Atat de rar mai auzim strigatul,din ce in ce mai stins,al celui de langa noi,ocupati fiind cu zgomotul de tinichea al propriei noastre desertaciuni.

Este lung drumul acesta de care vorbesti tu Ionute.Azi,din ce in ce mai des, este doar un pod prea indepartat spre ce am putea fi si nu suntem.Dar ai dreptate,merita orice sacrificiu chiar si cand nu esti sigur ca poti ajunge la capatul drumului,este un paradox extraordinar al credintei,subliniat,intr-o alta situatie,de Sfantul Apostol Pavel in Epistola catre Evrei 11,13-14.Dumnezeu sa-ti ajute pentru gandul tau.

Foarte frumos mesajul tău, aş vrea să mă opresc însă la al treilea paragraf, pentru că mă simt oarecum "cu musca pe căciulă"... Sunt şi situaţii în care pot să ajut concret pe cel ce îmi cere ajutorul, sunt însă situaţii în care consider că problema sa nu este reală, şi mă plictisesc să îl ascult: fie cazuri în care cineva se plânge că munceşte prea mult sau nu îi ajung banii, fără să vadă că e privilegiat că are un serviciu (bun) iar nivelul de trai este absolut decent, fie cazuri în care persoanele respective sunt încăpăţânate în necazul lor, nedorind să-şi schimbe modul de viaţă, din grija zilei de mâine sau dintr-o prioritizare greşită a ceea ce e important în viaţă... Doamne iartă-mă pentru judecăţile mele!

Am citit undeva o opinie,cred ca era a unui laic, care surprindea esenta situatiei si care suna cam asa: ,,Sfantul Ioan Gura de Aur, in scrierile sale, ne indeamna pe toti sa ne rugam mai intai pentru aproapele nostru, si apoi pentru noi. Când iubeşti pe cineva nu-l laşi în afară de tine, ci îl cuprinzi în tine, îl aduci în tine. Ce ii ceri Domnului pentru tine, ii ceri si pentru el. Numai atunci îl iubeşti cu adevarat, când îl ai în suflet nu doar la rugaciune, ci in orice clipa a vietii. Dacă nu-l ai în suflet, nu-l iubeşti.".

In cel mai teribil moment al lumii,la Judecata,se va vedea,in totalitate si in lumina,intreaga falsitate,rautate,ipocrizie din fapta, gandul sau din intentia din spatele faptei fariseice ale fiecaruia dintre noi.Intregul esafodaj al imposturii, al compromisului, al trairii moarte, a judecarii altuia fara sa te judeci pe tine, toate,dar absolut toate ticalosiile vor iesi in fata noastra,ca sa ne vedem asa cum am fost,nu ne place sa credem. Undeva parca se spunea,nu mai stiu unde,ca la Judecata fiecare suflet va arata pe el efectul faptelor sale.Este cuntremurator asa ceva, ne vom ingrozi de noi, cei care credem ca traim un fel de tinerete fara batrinete si viata fara de moarte.Si asta pentru ca facand parte din lume,cu trup si suflet,fiind patimasi si deloc duhovnicesti,suntem interesati doar de ea,de tumultul lumii,de zbaterea ei fara de sfarsit, uitand ca,,toate-s vechi si noua toate". Dar, asa cum spunea Sfantul Ioan Botezatorul: ,,Acum securea stă la rădăcina pomilor; deci orice pom care nu face roadă bună se taie şi se aruncă în foc.".