intrebare pentru filocalicii forumului

Înainte să pun întrebarea o să dau copy paste fragmentului care a reactualizat această întrebare în destoinicul meu creier. Fragmentul este copiat de aici

— Gheron, iarta-ma ca te întrerup. N-am reusit sa te urmaresc foarte bine. Ce înseamna „îsi încalzea inima”? Cum se încalzeste inima si de ce este necesara aceasta lucrare pentru rugaciunea lui Iisus? — Te va ajuta exemplul fiului risipitor. „Dar venindu-si în sine, a zis: Câti argati ai tatalui meu sunt îndestulati de pâine, iar eu pier aici de foame! Sculânduma ma voi duce la tatal meu” (Luca 15, 17-18). Adica s-a gândit în acelasi timp la belsugul caminului parintesc precum si la starea sa mizera si a fost îndemnat imediat sa se reîntoarca la tatal sau. A facut un efort urias pentru a-si obliga dorinta si pofta sa vrea sa se întoarca. Si noi facem la fel cu rugaciunea lui Iisus.

Încercam sa devenim constienti de pacatosenia noastra, de starea noastra mizera.

Sa ne vedem nelegiuirile lucrate în fiecare zi. Sa ne cercetam diferitele întâmplari si pacate, dar numai „la suprafata”, adica din afara si ne simtim de parca am fi în fata unui tribunal unde suntem judecati. Dumnezeu este Judecatorul si noi stam în banca acuzatilor. Cu astfel de simtaminte sa strigam dupa mila si sa plângem, caci rugaciunea netulburata vine prin lacrimi. Parintii spun ca de va voi cineva sa ajunga la rugaciune neîncetata si la o viata monahala desavârsita, trebuie sa învete sa plânga, sa se învinuiasca si sa se certe pe sine cu toata puterea sa. Sa se vada mai rau decât toti celalti. Sa se vada asemeni un animal murdar ce traieste în întunericul pacatului si al necunostintei. Ar trebui sa se faca remarcat pentru talentul de „a se pârî”, dupa cum spune Sfântul Vasile cel Mare, „ar trebui sa se învinuiasca pentru pacatele sale, pârându-se si certându-se si nu sa astepte dojana celorlalti”… Cu alte cuvinte, ar trebui sa fie el primul care sa se osândeasca, dupa cum se spune în Pildele lui Solomon, si în acest chip sa se pregateasca pentru rugaciune. Sfântul Isaac Sirul scrie ca înainte de a începe sa ne rugam, sa cadem în genunchi, cu mâinile la spate si sa ne socotim osânditi. Asa, va veni gândul vinovatiei. De fiecare data ar putea fi altfel. Trebuie sa staruim si sa chibzuim asupra acestui gând ferindu-ne în acelasi timp de orice imagine. Atunci mintea coboara în inima cu pocainta, începem sa plângem si rugaciunea este rostita fara tulburare. Dar sa folosesc un exemplu din viata lumeasca. Când un om din lume îsi aminteste supararea pe care i-a facut-o cineva si staruie asupra acestui gând, simte o muscatura în inima si începe sa plânga imediat. Acelasi lucru se întâmpla cu cel ce practica rugaciunea lui Iisus eliberat de gândurile lumesti si egoiste. Se gândeste: „L-am suparat pe Hristos, m-am îndepartat de darul lui Dumnezeu”.

Acuma întrebarea: cum se potrivește „vederea nelegiuirilor lucrate în fiecare zi”, „cercetarea diferitelor întâmplări și păcate” cu lipsa imaginilor, cu lipsa întipăririlor ? Cum putem „chibzui asupra acestui gând (al vinovăției) (...) ferindu-ne în același timp de orice imagine” ?

Frumoasa intrebare, frate!
Nu sunt un filocalic, cum numesti tu...:)
Astept si eu cu mare interes marturii, fie si opinii.
Multumesc, Vlad!

[glykys]

Dupa parerea mea, este vorba despre treptele rugaciunii. Imaginatia te impiedica sa adancesti rugaciunea. Trebuie sa avem mintea treaza.

Vezi la parintele Cleopa, unde se vorbeste despre treptele rugaciunii si vei vedea ca omului, chiar si ajuns intr-o stare superioara, i se perinda prin fata tot felul de imagini, care îl abat să treacă rugaciunea din gând în inima.
Cred ca acolo este cheia acestui fragment.

Pe de alta parte, poate fi si vorba despre a nu te indulci cu amintirea anumitor pacate.

Uite aici: http://www.sfaturiortodoxe.ro/rugaciune.htm

"Deci, în aceste rugăciuni trebuie să se unească mintea cu inima. Este o rugăciune a minţii în inimă şi este o rugăciune a inimii curată. Dar să ştiţi că mintea, pogorându-se în inimă, trece două vămi sau obstacole, ca să se unească cu inima. Care sunt aceste vămi? Întâi este vama închipuirii, a imaginaţiei şi a doua este vama raţiunii de la poarta inimii.

Pogorându-se mintea spre inimă, ea întâlneşte prima vamă, imaginaţia. Ai văzut că stai uneori la rugăciune ăi apare în mintea ta te miri ce. O închipuire, ori cel ce te-a supărat, ori cel ce te-a smintit cu o patimă. Şi atunci, la vama imaginaţiei sau a închipuirii, se opreşte mintea noastră în vremea rugăciunii, mergând spre inimă.

Asta este prima staţie. Sfântul Nil Ascetul zice în Filocalie: Fericită este mintea aceea care a ajuns să se roage lui Hristos, fără imaginaţie, fără formă! Mintea Mântuitorului n-a avut imaginaţie, spun toţi sfinţii teologi. Pentru că El era Noul Adam şi a venit să restaureze pe vechiul Adam, exact cum a fost în rai.

Că şi Adam, când a fost creat de Dumnezeu în rai, nu avea imaginaţie, n-avea închipuire. Satana a căzut din închipuire, că voia să se facă asemenea cu Dumnezeu, cum zice la Isaia: "Tu ai spus în gândul tău: Mă voi sui deasupra norilor, peste munţii cei de miazănoapte care sunt în ceruri, deasupra stelelor cerului voi pune scaunul meu şi voi fi asemenea cu Cel Preaînalt." Şi numai cât şi-a închipuit, l-a dat Dumnezeu pe Lucifer jos din cer, pentru că şi-a închipuit să fie asemenea cu El, necunoscând că este zidire. Că Dumnezeu l-a făcut numai cu gândirea şi poate să-l surpe într-o clipeală.

Aşa şi Adam, când a căzut, prin gândire a căzut. Ce i-a zis satana? Nu vei muri, ci vei fi ca un Dumnezeu, cunoscând binele şi răul. Şi cum şi-a închipuit că va fi ca un Dumnezeu, a căzut prin imaginaţie din darurile date şi apoi a fost izgonit din rai. De aceea dumnezeieştii părinţi numesc imaginaţia pod al demonilor. Nici un păcat nu trece de la minte la simţire (la inimă) dacă nu şi-l închipuie întâi omul cu mintea.

Deci, în vremea rugăciunii n-ai voie să-ţi închipui nimic. Nici imaginaţii sfinte, nici pe Hristos pe Sfânta Cruce, nici pe scaunul Judecăţii. Nimic. Că toate imaginaţiile sunt afară de inimă şi dacă rămâi să te închini la acestea, nu te închini lui Hristos.

Mintea trebuie să se pogoare în inima, că inima este cămara minţii. Aceasta-i cămara de care spune Hristos: Tu, când te rogi, intră în cămara ta şi încuie uşa ta şi roagă-te Tatălui tău întru ascuns şi Tatăl tău, Care vede cele întru ascuns, îţi va răsplăti ţie la arătare. Voi credeţi căci cămara este cea din lemn, casa? Dacă o luaţi aşa, o luaţi după literă.

Ori aici dumnezeieştii Părinţi înteleg cu totul altfel: Trei uşi ai de încuiat când te rogi: uşa cea de lemn, pentru oameni; uşa buzelor, pentru cuvinte ca să nu grăieşti cu nimeni decât cu Dumnezeu; şi uşa inimii, pentru duhuri, ca să te pogori cu mintea în cămara inimii. Că inima este cămara minţii.

Auzi ce zice dumnezeiescul Părinte Isaac Sirianul: Omule, pogoară-te cu mintea în cămara inimii tale şi atunci ai ajuns în cer. Că şi aceea este cămara cerului, a Împărăţiei cerului. Dar cine ne-a spus nouă că Împărăţia cerului este în inima noastră? Hristos. N-a spus El: Împărăţia cerului înlăuntrul vostru este? Deci, iată că noi avem Împărăţia cerului în inima noastră. Şi când ajungem cu mintea în inimă, am ajuns la Împărăţia cerurilor.

Deci, pogorându-se mintea spre inimă în vremea rugăciunii, întâlneşte aceste două vămi: întâi vama imaginaţiei şi pe urmă vama raţiunii, la poarta inimii. Un om înţelept într-o clipeală de vreme le trece.

Legea cea mai scurtă a rugăciunii este să nu-ţi închipui nimic când te rogi. Că imaginaţiile sunt de trei feluri: rele, bune şi sfinte. Să nu primeşti nici un fel de imaginaţie. Că dacă te opreşti la imaginaţie, nu poţi intra cu mintea în inimă în vremea rugăciunii. Iar aici la vama raţiunii, care-i la poarta inimii, întâmpină alte duhuri rele. Să vă dau aici o pildă ca să înţelegeţi."

Doamne, iti multumesc pentru minunea acestei pagini de pe forumul nostru!
Ajuta-ne sa o pastram curata inaintea Ta, asa cum imi pare ca este ea pana acum (exceptind interventia mea).
Ingaduie sa pun si eu un cuvant si pazeste vorba mea, Bunule! AMIN+

Frate si sora, sunt atatea minuni in textele postate pana acum de voi, aici... Le resimt asa, de unde si rugaciunea mea spontana de mai sus.

As voi doar sa spun ce imi trece prin minte, nu poate fi rau, cred, e vorba despre o informatie neutra, din cele ale stiintei (care e neutra in sine, depinde doar cum o folosim, pentru cine).
Apoi un fapt subiectiv trait. Iarasi nu poate fi rau, intrucat nu am nici o vanitate, cred, doar ca se potriveste mult cu textul, pe undeva, in bogatia lui, cu problema pusa de Vlad (si nuantata de Ana Maria) se potriveste cumva. Asa imi pare. (Poate fi vazut ce scriu ca o curioziate, o intamplare oarecare... Luati-o va rog chiar asa: o intamplare oarecare, a unui om oarecare, in experientele vietii pamantesti. Da, asa va rog.)

Stiinta: copilul incepe drumul cunoasterii prin senzatii si miscari. La inceput sunt doar senzatii si miscari, constiinta nu e. Un ghem senzoriomotor. Un punct luminos, insa, anuntind spectacolul jerbelor si flacarii de mai tarziu. Cunoasterea lui se constituie la inceput din imagini, impresii senzoriale. Mai tarziu, aceste continuturi imagistice ("icons") vor servi imaginatiei si gandirii - ca si continut, ca sprijin, ca reper, ca depozit de informatie insuficient prelucrata insa. De ele sunt lipite cuvinte, emotii, stari comlexe inclusiv fizice - toate la pachet. Imaginea vizuala a mamei fara imbratisarea ei, fara caldura corpului, fara miros, fara mangaierea glasului ei indragostit ... ce tristete pentru prunc... ce pierdere... (poate: ce pacat!)

Cu vremea, cu dezvoltarea fiintei, continutul cunoscut la inceput doar ca imagine senzoriala, devine abstract. E rostit, e cantarit, e judecat, e "vazut" in alt plan, cel al mintii logice. Aceeasi realitate e modelata in ganduri, in scheme cognitive tot mai complexe, in intelesuri semantice, in lumi de universuri posibile, in implicatii si deductii, in sisteme de gandire, in teorii, unele cu totul noi, radical diferite de restul cunoasterii lumii.
Treptat cade coaja imaginii de orice tip (vizuala, cutanata, olfactiva, auditiva etc.) si ramane gandul: conceptul, judecata, rationamentul, modelul, teoria...
O lume de relatii desprinse de contingent. Un salt in apropierea legii vesnice, a lui Dumnezeu, la limita (cognoscibil sub acest aspect, al legii imuabile, independente de vointa omului).

Am acces asadar: atat la un fapt episodic pe care il reprezint in memoria mea (cu tot cu imagini - ce am facut, unde, cand, cum, cu cine, toate detaliile senzoriale dac avoiesti sa suferi, sa te perpelesti...) precum si la intelesul lui, la noima. Aceste doua ipostaze ale fiintarii sufletesti nu se exclud, nu sunt in conflict: se presupun una pe alta, se inlantuie, se sprijina, se depasesc una pe alta, se alimenteaza cu energie, se jertfesc una alteia, ca samanta care se pierde in zvacul firului de iarba, in fosnetul frunzei verzi, in culoarea petalei de trandafir, in mireasma lui... in gustul bobului de strugure, in aurul leganat al holdei de grau, in parga dulce a mierii... etc. ...
In final poate ramane intelesul tainic, fara urma de reprezentare iconica, fara corespondent ca atare in experienta perceptiva.
De aici uimire, sentimentul tainei, uluire... E vechi si totusi nou... E altceva... E salt!
Si lacrimi, lacrimi multe involuntar, inaintea splendorii nebanuite, cu totul necunoscute pana atunci...
Pe drumul lung de pana aici ai lasat treptat in urma, ca pe niste bagaje inutile: impresii, amintiri, ganduri oarecare, tot balastul, toate ale tale. Plin fiind la inceput, a trebuit sa te eliberezi treptat, cu durere mangaiata de bucuria ravnei spre piscuri...
Te prezinti in final doar cu o bataie de inima si cu oglinda constiintei cat cerul!
Atat a mai ramas din tine. Slava lui Dumnezeu!
Asta-i stiinta.
Urcusul explicat de unii, de jos in sus.
Nu asa vorbesc insa sfintii. (Parintele Sofronie ar interveni, desigur, spre lamurire, ar sari in ajutor chiar aici...)


Acum marturisirea trairii personale. Scurt, foarte scurt, cat imi este posibil sa pun o licarire in cuvintele astea lungi, de lut (sa nu alimentam zadarnicii).
Apare o imagine. esti la rugaciune. Lupti cumva cu ea, sa nu te atasezi,sa nu o hranesti. Ai o disciplina deja, iti iese. Rugaciunea continua. Imaginea revine ca o musca sacaitoare. Sare si un gand. Continui insa, murmuri neincetat, te lasi, te straduiesti, transpiri... Treptat sesizezi ca vorba se inmoaie, corpul isi modifica tonusul, respiratia e altfel, simti dulceata, cumva... Si stii... e fiziologie, nimic altceva, creier si corp, cel mult psihism, nimic nimic altceva... o stii, nu te poti pacali... Si e bine. Continui...
Deodata, deodata... deodata imaginea, imaginile... se raresc, dispar... ramane, poate ceva foarte firav... simti corpul tau difuz...simti ca esti, ca nu esti, nu mai stii... ma refer la corp, la simtamantul ordinar adica obisnuit al contactului cu sine insusi, omul oarecare...
Deodata (insa toate aceste "deodata" nu sunt chiar tresariri, nu sari brusc nu tresari, sunt treceri foaaaarte line....infinit de delicate...nu pot spune....) nu mai ai nimic in minte, esti golit, ramane doar firul cuvintelor rugaciunii, ca un ghid, ca un camp de forta care te trage.... Te simti cumva intrebat, convocat: vrei mai departe sau revii? E foarte tainic, foarte subtire, abia ghicit... Alegi. E o lupta. Deloc usoara, deloc fara miza. N-o pot verbaliza. Nu stiu.
Apoi ... sa zic asa.. ai disparut. Puf!
gata.
Acu e simplu.
Auzi cel mult un sfarait usor.... ceva de care pesemne Vanghelis si Jean Michel Jarre au stiut ceva... un sfarait abia perceptibil. O..vibratie! Atat.
O farama de gand se intreaba in tine, inca se intreaba... Cine sunt? Ce sunt? Posibil e un singur raspuns: sunt. Treptat, acest raspuns creste in tine, nu stiu cum, nu pot spune. E un simtamant, un adevar, un fapt. Nu stiu cum se poate exprima. Stiu doar atat: ca sunt, sunt, sunt!
Aici uneori e atat de coplesitor incat ai vrea ....
Ma opresc.
Am dat exemplu de pierdere a imaginilor, in experienta rugaciunii, desi ele au facut parte din drumul concret al rugaciunii. Uneori dureaza cateva minute pana aici, alteori e aproape spontan, fie si pe strada (foarte rar).

Efectele: sunt multe dar aleg pe cele preferate - toate sunt bune si, lucru foarte curios, toat alumea iti zambeste, iti ofera una-alta, te intreaba de sanatate etc. Parc aai nimerit brusc in rai sa zic asa... Cand, pana ieri, erai cu totu-n iad. In aceeasi lume!
Efectul poate dura ore, zile, maxim o saptamana (experienta mea). (Fratilor, din aceasta stare v-am dedicat poemul acela "naiv" acum cateva zile, cand era primavara, soare neincetat... acum sper ca ma iertati, in sfarsit..).

Filocalicii de pe forum cu siguranta stiu mai multe. Stiu ei si altceva. Ei Cunosc.
Dar ei nu vor interveni, cu siguranta, aici. Isi vad, Slava lui Dumnezeu, de rugaciunea lor.
Vor cadea in plasa, insa, fluturasi ca mine. Cei mandri.
Nu-i asa, Vlad?...:)

Domnul sa ne miluiasca! AMIN+

[Mihnea Dragomir]

Cred că avem aici o viziune gnostică. Mulţi asociază Gnoza cu erezia, puţini ştiu că a existat un gnosticism ortodox. Potrivit acestuia, "imaginaţiile" înseamnă menţinerea sufletului în "vămi", aşa cum bine puncta dra Glykys. Sufletul omului ar avea doi poli: pol psihic şi pol spiritual. Ele ar corespunde dihotomiei "minte-inimă". Polul psihic este ceea ce îl "ţine" pe suflet în stadiile intermediare dintre pământ şi Cer. "Imaginaţiile" au mai fost asociate cu marea. Marea, în simbolistica biblică, este un loc periculos, prin care trebuie să navigheze cineva ca să scape. Aşadar imaginaţiile (atribut al minţii) sunt lucruri periculoase, reprezentând un domeniu al înşelării.

Limbă filosofică, greaca (ca şi latina) cunoştea mai mulţi termeni pentru "suflet". Limbile moderne, mai sărăcite, traduc prin "suflet" orice: şi "psihe", şi "pneuma", şi "spiritus". Când vorbeau despre suflet în sens spiritual, grecii nu foloseau practic niciodată "psihe", ci spuneau "pneuma". "Psihe", partea sufletului cu imaginaţiile şi pasiunile, este orientat în plan orizontal. Dacă i-am spune cuiva, drăgălindu-l, "sufletul meu", i-am spune "psihi mu". Dimpotrivă, "pneuma" este orientată în plan vertical şi priveşte spre Cer. Deci, toată problema cuiva care vrea să îl vadă pe Dumnezeu este cum să aibă cât mai puţin "psihe" şi cât mai multă "pneuma". Aceasta înseamnă "coborârea minţii în inimă".

Avem di tăti :)...și trimitere la învățătura duhovnicilor noștri, și perspective psihologice(transfigurate), și mărinimia de a împărtăși experiența personală, și înțelesuri izvorâte din filologie ori mai exact din intuiția vechilor greci. M-am bucurat sincer de aceste postări.

oarecum off topic:
Ioan eu mă bucur că ești mândru și ai căzut în plasă...te rog ai grijă să nu te smerești prea curând ca să mai avem șansa să ne lămurim întru' ol'altă :). Yannaras întreba în conferința de la Sân' Silvestru dacă: „e de ajuns să se coboare mintea în inimă ?”. Sunt multe persoane aci pe forum, cărora le port un sincer respect și care probabil mi-ar explica că nu l-am înțeles pe Yannaras..... și precizez de pe acum că, ținând cont de ce înțelegeri anapoda am avut în trecut, sunt sigur că se prea poate să aibă dreptate. Oricum eu când l-am auzit punând întrebarea asta mi s-a părut cam aiurea...ulterior mă gândeam „păi cum să nu fie de ajuns domne, ce mintea se coboară în inimă la orice păcătos?...asa e o lucrare a harului...Harul nu e de ajuns?”...culmea e că strict pe întrebarea asta nu l-a contrat nimeni în seara respectivă și erau acolo persoane demne de toată cinstea din ortodoxia noastră....pesemne că aici ar trebui să mă sesizez și să realizez că nu oi fi fost eu singurul deștept de acolo, măcar că din punct de vedere rațional știu că sunt vai steaua mea...conferința a continuat și Yannaras a spus că mișcarea filocalică a apărut într-o epocă în care domina total religiosul.(relația unu la unu cu Dumnezeu)...deși creștinismul este bisericesc iar nu religios (știm că „biserică” în greaca veche înseamnă „adunare”), mișcarea filocalică, spune teologul grec, reflectă această tendință nefericită spre religiozitate a epocii. Aci părintele Gheorghe Holbea a intervenit și a spus că bine arăta părintele Stăniloaie că „liturghia lăuntrică este baza liturghiei comunitare”..intervenția părintelui Holbea a fost desigur mult mai amplă...după intervenția părintelui, Yannaras a răspuns reiterând întrebarea sa: „(...) eu nu fac decât să mă întreb dacă e de ajuns să se coboare mintea în inimă”...iarăși tăcere...nu am înțeles nici până în ziua de azi de ce nu i-a spus nimeni „da domne este de ajuns”. Mi-am amintit de treaba asta fiindcă am scris mai sus „întru' ol'altă”. Mă gândeam că eu sunt acum, împreună cu răspunsurile fraților/surorii de pe forum, în această „altă”. Această „altă” nu este cămara sufletului meu, locul unde puterile sufetului se unifică în numele lui Hristos, ci este o „altă” unde ele rămân destul de risipite. Cum nu cred că am vocație monahală, acest gen de „alte” vor face destul de des parte din viața mea...Am scris tot textul ăsta
ca să întreb dacă forțele sufletului se pot unifica în această „altă”...acum nu prea mai îmi vine să pun întrebarea...eu cred că se pot. Mult mai greu probabil, mult mai anevoios, dar se pot...altfel nu ar exista creștini decât în peșteri nu ?...pe de altă parte, din câte am citit la Sf. Siluan, nici în cămara sufletului nu poți sta prea mult minunându-te de Dumnezeu, fiindă Duhul îți amintește să îți verși sângele în rugăciune pentru alții...poate această ultimă frază tinde să reflecte relația liturghia lăuntrică-liturghie comunitară...în fine...eu nădăjduiesc că e o „altă” unificatoare aci, o „altă” de folos în drumul către cămara sufletului(=„Camera” din Călăuza lui Tarkovski?), cămară care poate este singurul loc unde persoanele omenești se întâlnesc deplin nu ?

on topic:
Acum am reușit să înțeleg puțin cam ce ar însemna amintirea păcatelor fără imagini, dar doar un pic de tot. Poate într-o bună zi, cu mila lui Dumnezeu, o să știu cum să mă gândesc la păcatele mele atunci când încerc să îmi încălzesc inima. Există și „imagini bune” în discursul părintelui Cleopa...trebuie să învăț dar ce rol au ele, dacă au, în „cercetarea diferitelor întâmplări și păcate la suprafață, adică din afară”.

[glykys]

Hihi, VladCat, din pacate nu tot ce zboara se mananca :).

Nu am inteles insa la ce se referea Yannaras ca ar fi de ajuns. De ajuns pentru ce?!! Rugaciunea, oricat de superioara ar fi ea, nu e un scop in sine, ca sa zici ca ii este siesi sufiecienta. Este un mijloc de a te apropia de Dumnezeu. Deci orice ar fi, nu e de ajuns. Nu poti sa iti faci un scop in viata sa ajungi la rugaciunea inimii, sa ai anumite simptomuri fiziologice cand te rogi etc. Plus ca daca citesti linkul de la par. Cleopa, la aceasta stare de rugaciune nu ajunge orice pacatos, ci unul nu stiu cati, la la 100.000 (parca). Nu, nu e de ajuns (stii si tu scara aia de la manastirea Voronet de pe care cade un batran ajuns pe ultima treapta, la doi centimetri de Hristos)...

[Marius22]

În prealabil postat de VladCat

Acuma întrebarea: cum se potrivește „vederea nelegiuirilor lucrate în fiecare zi”, „cercetarea diferitelor întâmplări și păcate” cu lipsa imaginilor, cu lipsa întipăririlor ? Cum putem „chibzui asupra acestui gând (al vinovăției) (...) ferindu-ne în același timp de orice imagine” ?

Desi nu sunt nicidecum filocalic, incerc un raspuns.

A ne feri cu totul de imaginile pacatoase intiparite in minte nu este de la noi. Tine de lucrarea curatitoare a harului dumnezeiesc asupra mintii si inimii noastre.

Vederea pacatelor si "cercetarea diferitelor intamplari si pacate" nu inseamna amintirea lor in amanunt. Nu este un exercitiu de memorie. Este mai degraba trairea constienta a urmelor lasate in fiinta noastra de acel pacat: o minte greoaie, lipsita de intelepciune; o inima greoaie, parca amortita in a iubi curat si a face binele. Aceasta simtire ne face sa chemam neincetat harul dumnezeiesc (Tainele Bisericii si rugaciune particulara) pentru a ne eliberara, pentru a ne usura de aceasta povara launtrica, care este pacatul.

În prealabil postat de glykys

Hihi, VladCat, din pacate nu tot ce zboara se mananca :).

Nu am inteles insa la ce se referea Yannaras ca ar fi de ajuns. De ajuns pentru ce?!! Rugaciunea, oricat de superioara ar fi ea, nu e un scop in sine, ca sa zici ca ii este siesi sufiecienta. Este un mijloc de a te apropia de Dumnezeu. Deci orice ar fi, nu e de ajuns. Nu poti sa iti faci un scop in viata sa ajungi la rugaciunea inimii, sa ai anumite simptomuri fiziologice cand te rogi etc. Plus ca daca citesti linkul de la par. Cleopa, la aceasta stare de rugaciune nu ajunge orice pacatos, ci unul nu stiu cati, la la 100.000 (parca). Nu, nu e de ajuns (stii si tu scara aia de la manastirea Voronet de pe care cade un batran ajuns pe ultima treapta, la doi centimetri de Hristos)...

mai mâncăm, mai scuipăm până la urmă ne ajută Dumnezeu și ne săturăm noi foamea :)
probabil că Yannaras se întreba dacă această coborâre în inimă este de ajuns pt. a ne mântui, dacă această stare este în mod obligatoriu și bisericească.(a fi bisericească adică a îl include și pe aproapele)

În legătură cu rugăciunea, Isaac Sirul spune că este scop în sine deci el te contrazice nu eu :). Nu pot pretinde că înțeleg ce a vrut să spună, dar eu am interpretat asta în felul următor: Rugăciunea, în măsura în care este rugăciune, este o formă(mai joasă sau mai înaltă) a apropierii de Dumnezeu și nu un mijloc către această apropiere...de fapt este și apropiere și mijloc către apropiere...deci este și scop și mijloc dar îmi pare important a înțelege ipostaza ei de scop...

În prealabil postat de Marius22

Desi nu sunt nicidecum filocalic, incerc un raspuns.

A ne feri cu totul de imaginile pacatoase intiparite in minte nu este de la noi. Tine de lucrarea curatitoare a harului dumnezeiesc asupra mintii si inimii noastre.

Vederea pacatelor si "cercetarea diferitelor intamplari si pacate" nu inseamna amintirea lor in amanunt. Nu este un exercitiu de memorie. Este mai degraba trairea constienta a urmelor lasate in fiinta noastra de acel pacat: o minte greoaie, lipsita de intelepciune; o inima greoaie, parca amortita in a iubi curat si a face binele. Aceasta simtire ne face sa chemam neincetat harul dumnezeiesc (Tainele Bisericii si rugaciune particulara) pentru a ne eliberara, pentru a ne usura de aceasta povara launtrica, care este pacatul.

Înțeleg ce spui Marius....problema e că aceste urme eu nu le pot disocia de păcatul care le-a creat...iar dacă le disociez nu se mai mișcă nimic în mine...va trebui să învăț să îmi amintesc păcatul fără ori cu cât mai puține imagini.

[acvilla77]

În prealabil postat de VladCat

Înainte să pun întrebarea o să dau copy paste fragmentului care a reactualizat această întrebare în destoinicul meu creier. Fragmentul este copiat de aici

— Gheron, iarta-ma ca te întrerup. N-am reusit sa te urmaresc foarte bine. Ce înseamna „îsi încalzea inima”? Cum se încalzeste inima si de ce este necesara aceasta lucrare pentru rugaciunea lui Iisus? — Te va ajuta exemplul fiului risipitor. „Dar venindu-si în sine, a zis: Câti argati ai tatalui meu sunt îndestulati de pâine, iar eu pier aici de foame! Sculânduma ma voi duce la tatal meu” (Luca 15, 17-18). Adica s-a gândit în acelasi timp la belsugul caminului parintesc precum si la starea sa mizera si a fost îndemnat imediat sa se reîntoarca la tatal sau. A facut un efort urias pentru a-si obliga dorinta si pofta sa vrea sa se întoarca. Si noi facem la fel cu rugaciunea lui Iisus.

Încercam sa devenim constienti de pacatosenia noastra, de starea noastra mizera.

Sa ne vedem nelegiuirile lucrate în fiecare zi. Sa ne cercetam diferitele întâmplari si pacate, dar numai „la suprafata”, adica din afara si ne simtim de parca am fi în fata unui tribunal unde suntem judecati. Dumnezeu este Judecatorul si noi stam în banca acuzatilor. Cu astfel de simtaminte sa strigam dupa mila si sa plângem, caci rugaciunea netulburata vine prin lacrimi. Parintii spun ca de va voi cineva sa ajunga la rugaciune neîncetata si la o viata monahala desavârsita, trebuie sa învete sa plânga, sa se învinuiasca si sa se certe pe sine cu toata puterea sa. Sa se vada mai rau decât toti celalti. Sa se vada asemeni un animal murdar ce traieste în întunericul pacatului si al necunostintei. Ar trebui sa se faca remarcat pentru talentul de „a se pârî”, dupa cum spune Sfântul Vasile cel Mare, „ar trebui sa se învinuiasca pentru pacatele sale, pârându-se si certându-se si nu sa astepte dojana celorlalti”… Cu alte cuvinte, ar trebui sa fie el primul care sa se osândeasca, dupa cum se spune în Pildele lui Solomon, si în acest chip sa se pregateasca pentru rugaciune. Sfântul Isaac Sirul scrie ca înainte de a începe sa ne rugam, sa cadem în genunchi, cu mâinile la spate si sa ne socotim osânditi. Asa, va veni gândul vinovatiei. De fiecare data ar putea fi altfel. Trebuie sa staruim si sa chibzuim asupra acestui gând ferindu-ne în acelasi timp de orice imagine. Atunci mintea coboara în inima cu pocainta, începem sa plângem si rugaciunea este rostita fara tulburare. Dar sa folosesc un exemplu din viata lumeasca. Când un om din lume îsi aminteste supararea pe care i-a facut-o cineva si staruie asupra acestui gând, simte o muscatura în inima si începe sa plânga imediat. Acelasi lucru se întâmpla cu cel ce practica rugaciunea lui Iisus eliberat de gândurile lumesti si egoiste. Se gândeste: „L-am suparat pe Hristos, m-am îndepartat de darul lui Dumnezeu”.

Acuma întrebarea: cum se potrivește „vederea nelegiuirilor lucrate în fiecare zi”, „cercetarea diferitelor întâmplări și păcate” cu lipsa imaginilor, cu lipsa întipăririlor ? Cum putem „chibzui asupra acestui gând (al vinovăției) (...) ferindu-ne în același timp de orice imagine” ?

rugaciunea inimii,este scop in sine pentru toti ,desigur de buna voie,ea nu este ceva care sa atraga atentia incat sa fie practicata de anumiti oameni in special de cei retrasi de lume,nicidecum;ea ne completeaza lipsurile din viata(o parte din descriere);bucuria nespusa care apare in cursul trairii rugaciunii si darul minunat care il primesc anumite persoane , al rugaciunii nencetate,citand minunatele cuvinte ale unui Sfant parinte'eu dorm si inima mea lucreaza...'.
cu dragoste pentru cei care doresc sa paseasca pe aceasta cale ,recomand ZBORNICUL in 2volume,am auzit ca a aparut si al 3-lea,dar eu nu l-am gasit.
'...dorul dupa Tine,ma afunda in gandire;Dumnezeule peste toate,da la toti bucurii nenumarate.'