Atentie parinti cu educatia crestina! - Fata disparuta in Bucuresti...

[AlinB]

În prealabil postat de heaven

AlinB,scuza-ma,dar pe ce baza spui aceste lucruri?Stii cum se manifesta o persoana in episod maniacal? Sau furorul manical?Ca poate prezenta chiar si halucinatii?

Pai de asta am mentionat, ca ziceam, poate nu stii. :)

Ce discernamant mai are in acele situatii?Faptul ca exista o constiinta de sine care nu este alterata ca in schizofrenie sau alte tulburari psihotice este altceva.Insa asta nu reprezinta un discernamant,din punctul meu de vedere.

Punctul tau de vedere este irelevant.

Faptul ca poate lucra, are drept de semnatura, cont in banca, o familie, copii, in unele cazuri chiar permis de conducere iar justitia il considera responsabil pentru faptele sale, cred ca spune destul despre discernamantul sau.

Si mai ales ca vorbim de persoane care nu se afla sub monitorizarea nici unui medic,care sunt incurajate sa nu aiba nici un contact cu oamenii de specialitate sau sa urmeze vreun tratament.

Ce inseamna "monitorizarea unui medic"? Crezi ca este vreun doctor care sa stea 24/24 dupa el?
Daca are o problema, se duce la doctor.
Si calugarii merg la doctor, daca nu stiai.

Despre ce crezi tu ca este "incurajat" vizavi de starea sa medicala, iarasi este irelevant, conteaza ce se intampla nu ce banuiesti tu.

Si apoi,aici nu vorbim despre tablourile clinice ale unor tulburari psihice,ci despre faptul ca acesti oameni sunt admisi in viata monahala si ignorate niste canoane pe care repet...nu eu le-am inventat,ci reprezinta regulamentul vietuirii monahale.Atunci acest regulament exista de amorul artei sau de fatada?

Care canoane mai exact?
Din ce ai postat, li se cere un certificat medical, nu se spune ca daca ii doare un picior sau au tulburare bipolara nu pot deveni calugari.

Monahismul este o cale deloc usoara,cu totii stim asta,chiar dintre oamenii absolut sanatosi fizic si psihic sunt putini care reusesc sa o urmeze,in schimb gasim firesc ca persoane cu tulburari psihice sa poata?

Nu reusesc? Dar de ce nu reusesc? Trebuie cumva abilitati de fachir?
Ia intreaba-te de ce nu reusec.

Si ca vorbim despre schizofrenie...depinde de multi factori,de tipul schizofreniei,de etapa de boala in care se regaseste bolnavul,daca urmeaza un tratament.In anumite situatii,da,poate exista o viata aparent de normalitate.

Exact! Depinde.....

Insa schizofrenia netratata poate duce la adevarate drame pentru cel in cauza si pentru cei din jur,chiar nu sunt lucruri cu care sa ne jucam

Ca si mai sus...DEPINDE!

Depinde de forma si de ce intelegi tu prin trartament.

A se vedea si perspectiva ortodoxa asupra bolilor psihice.
Cred ca multe din ele pot fi ameliorate substantial daca omului i se ofera atentie, afectiune si este ajutat in lupta cu patimile sale.

Si desigur, inca o data, nu inseamna ca daca e calugar i se refuza accesul la medicamente daca ii sunt necesare, pentru sanatatea fizica sau psihica.

si personal ma indoiesc ca vreun staret/stareta cu capul pe umeri si care este om al Lui Dumnezeu ar primi in monahism o astfel de persoana fie ea aflata intr-o aparenta normalitate sau ba.

De altfel, regretabil, oameni fara dosar la psihiatrie nu de putine ori se comporta ca si cand ar suferi de boli psihice.

In plus, si sanatos fiind, nimeni nu are garantat accesul la haina monahala pana nu trece printr-o perioada de proba.

Si aici nu vorbesc in sensul ca tulburarea psihica ar trebuie sa reprezinte un stigmat pentru cel in cauza,Doamne pazeste,ci doar ca este inuman si iresponsabil a i se pune pe umeri greutatea unei cai precum monahismul,ci mai curand ar fi firesc sa fie incurajat si ajutat sa traiasca,sa vietuiasca intr-o stare de echilibru, armonie,atat cat este posibil pentru fiecare caz in parte, in legatura sa cu Dumnezeu,familia si societatea.

Greutate? De unde stii tu ca e asa o mare greutate?
Depinde de firea si vocatia omului.
Poate pentru calugar, o mai mare greutate ar fi o viata in lume, cu familie, etc.

[antiecumenism]

Veste, poveste (1). Lăsați copiii să fugă de-acasă!

http://jurnalul.ro/special-jurnalul/...ref_map=%5B%5D

"O domnişorică de 15 ani a fugit de acasă, din Bucureşti, şi s-a dus tocmai în Bucovina, unde-i duhovnicia mai bună, să se spovedească. Şi-a amanetat nişte lucruşoare din poşetă, un telefon şi nu mai ştiu ce alte flecuşteţe nelipsite de la copiii de astăzi, şi dusă a fost.

De aici începe nebunia. Facebookul tresare din milioanele lui de fibre şi fotografia fetei, cu o floare albastră în păr, cucereşte pagină după pagină. Se dau semnalmente, fel de fel de amănunte intime din viaţa fetei. Tot ce avea adolescenta de mărturisit în taina patrafirului devine public şi oamenii încep să spargă în dinţi, ca pe seminţe, toate aceste secrete. Şi toate ipotezele. Simţind vântul dinspre Internet, presa titrează: “O ţară întreagă se roagă pentru adolescenta dispărută”. Titlurile ard pe primele pagini, emisiunile de ştiri se deschid zgomotos cu acest subiect. Toată ţara freamătă, România e o faşă de pansament udată cu lacrimi, gata de pus pe rănile fetei. Numai să fie găsită! Toată lumea îşi dă cu părerea. Psihologi, sociologi, preoţi, poliţişti, profesori vin la televiziuni şi comentează evenimentul. Se ţes scenarii dintre cele mai sumbre. Mai sunt zeci de copii dispăruţi, dar despre ei nu se spune nimic. Numai despre fata asta se vorbeşte. Şeful Poliţiei Române ţine conferinţe de presă. Biserica Ortodoxă Română tresare din moleşeala ei milenară şi le dă ordin egumenilor să scotocească prin mănăstiri. Guvernul, nici mai mult, nici mai puţin, organizează o celulă de criză condusă de un viceprim-ministru. Şi atât. Mai sus de acest nivel nu s-a trecut: n-am avut o alertă Interpol, NATO nu şi-a scos dronele de căutare, ONU s-a abţinut să dea o rezoluţie. Şi cine ştie ce se mai întâmpla, poate chiar axa Pământului s-ar fi înclinat, noroc că fata a fi fost găsită într-un tren în timp ce se întorcea frumos acasă, la jucăriile ei.

Să reţinem că domnişoara fata nu a fost răpită, nu s-a pierdut, nu era somnambulă. A vrut ea să plece, a premeditat. Şi o ţară întreagă s-a pus de-a curmezişul în drumul ei. Toţi s-au aprins de la Facebook şi au sărit ca artificiile în sus, până la guvern, cu mult fum şi cu multă gălăgie, uitând de toţi ceilalţi copii dispăruţi şi îngrămădindu-se pe urmele unuia singur: a fetei nespovedite, neîmpărtăşite. Şi totul s-a terminat cu bine. Pentru cine, însă?

Întâmplarea îmi aduce aminte de fuga mea de acasă, ce poveste!, acum mulţi ani, în vara când mă pregăteam să intru în clasa întâi. Oare să spun? Mă doare inima, dar spun: acum 40 de ani!
Acasă era bine, nu-mi lipsea nimic, ai mei mă iubeau, n-aveam nicio grijă. Dar sub acea îndestulare călduţă clocotea o nelinişte răvăşitoare: voiam să văd trenul!
Auzisem de tren, de la fraţii mai mari, mi-l arătaseră în cărţile lor de şcoală, seara, la lumina lămpii cu gaz, dar nu-l văzusem aievea niciodată. La culcare, când frunza flăcării tremura pe perete, fraţii mei îmi spuneau poveşti înspăimântătoare despre fiara care mânca jar şi scotea fum pe nări, trăgând după ea un fel de case pe roţi, într-un şir lung, mai lung decât drumul de-acasă până la pădure, cel mai lung drum bătut vreodată de mine. Cică era cu totul şi cu totul din fier, nu obosea niciodată, putea să meargă fără oprire prin toată lumea, ajungând chiar până la Iaşi. Despre Iaşi ştiam că e un oraş mare, unde nu există noapte, pentru că se aprinde câte un bec la fiecare casă.

Eram fascinat de poveştile despre tren. Şi când fraţii mei s-au plictisit să mi le tot spună, am început să întreb prin sat: “Eşti om mare. Ia spune-mi, te-ai tras cu trenul? Unde ai fost? Cum este?”. Şi ei îmi povesteau, fiecare cât ştia şi cum putea. Uneori, noaptea, dormeam afară, în fân, ca să aud şuieratul cumplit al trenului de Iaşi, venind de peste dealuri şi văi, de cine ştie de unde. Şi în loc să mă înspăimânt şi să fug în casă, îmi plăcea, mă întindeam în pielea goală pe pământ, cu braţele desfăcute, fiindcă îmi spusese un moş că se cutremură pământul când trece trenul, şi voiam să simt prin piele, cu tot trupul, tremurul din adâncuri. Visam la depărtări, evadam în lumi neumblate şi, în călătoriile mele închipuite, nici măcar nu-mi era dor de casă. Ziua călăream un băţ prin ogradă, cu un şirag de tinichele în urma mea, în chip de vagoane, şi făceam ca trenul, u-uuu!, iar când bunicul zvârlea chiştocul de Mărăşeşti pe jos eu îl luam pe furiş, haţ!, şi scoteam si fum pe gură, ca o locomotivă adevărată. Aşa am învăţat să fumez înainte de a merge la şcoală, dar îmi iert asta acum, ca nefumător ce am devenit, conştient fiind că uneori pasiunile te pot duce în direcţii greşite. Dar ce ne-am face fără pasiuni?

Tata, cu ochi ageri, a văzut unde îmi umblă mintea şi mi-a cumpărat un trenuleţ din plastic. Praf l-am făcut în câteva zile, atâta l-am frecat prin toate gările construite în ogradă două cărămizi puse în picioare şi una în lung, peste ele. Din ce aveam la îndemână: coceni, cutii de conservă, beţe, pietre, cârpe, pământ, am construit oraşe, poduri, am ridicat munţi şi am sfredelit tuneluri, am plantat păduri şi le-am umplut cu fiare din glod, acoperite cu lână de la oi.

Totul era frumos câteva zile, apoi nu-mi mai plăcea, voiam mai mult. Şi într-o zi am fugit de acasă. Voaim să văd trenul, trenul adevărat.

Am luat-o în direcţia de unde mi se părea mie că vin, în liniştea umedă a nopţii, strigătele trenului-tren, cel viu şi frumos. Aş fi putut să o iau într-o direcţie greşită, să ajung cine ştie unde, dar parcă m-a chemat ceva în direcţia potrivită şi am ajuns unde voiam, la halta de pe malul Jijiei.

A fost un drum periculos. Mai mult de 10 kilometri în necunoscut, desculţ, având la mine doar o punguţă cu mămăligă rece şi cu ceapă. De apă nu-mi făceam griji. Pământul deschidea din când în când, prin văile verzi, câte un ochi de apă rece. Dădeai broscuţele cu burta galbenă la o parte şi beai, îţi trecea setea. În vremea aceea lupii nu erau doar în poveşti, ci veneau în sat să mănânce oi, am văzut cu ochii mei o haită gonind prin zăpadă, în Hârtop, unde ne dădeam cu sania. Vara, când fugeam de acasă la moş Ion, la stână, el trăgea cu puşca după lupi. Mistreţii erau ceva obişnuit, mă salutam cu ei. Dacă nu era o scroafă cu purcei, n-aveai de ce mă teme. Ştiam că mai sunt, ascunşi prin păpuşoi, şi bandiţi, borfaşi sau oameni nebuni scăpaţi de la spital, ce ar fi putut să mă omoare, draci prin locuri blestemate, care mi-ar fi luat sufletul, balauri şi câte şi mai câte grozăvenii din poveştile noastre copilăreşti, dar am strâns din dinţi şi am mers tot spre tren, spre tren, spre tren, nu pe drum, ci prin păpuşoi şi prin văioage, ca să nu mă vadă careva şi să mă ducă de urechi acasă.

[antiecumenism]

După-amiază, rupt de oboseală, ars de soare, m-am oprit pe culmea unui deal. Deodată, am auzit ţipătul trenului. Am sărit ca ars. În vale, departe, de-a lungul Jijiei, l-am văzut gonind prin luncă. Strălucea cu o bucată de soare scursă pe pământ, o dâră vie. Am luat-o la vale, cât puteam de tare, cu picioarele sângerând prin bulgării uscaţi. Mai erau vreo trei kilometri până la calea ferată, dar mie mi se părea că voi putea ajunge dintr-o fugă, dintr-o sforţare.

Am alergat, mai mult pe vârfuri, de durere, până la haltă. Trenul nu mai era acolo demult. Ştiam că se va întoarce seara, apoi din nou pe la 3 dimineaţa. M-am ascuns sub malul Jijiei şi l-am aşteptat. Voiam să îl văd de aproape. De asta plecasem de acasă. Mâncare nu mai aveam. Cum crescusem pe coclauri, pe lângă sat, ştiam să deosebesc buruienile bune de mâncat, scoteam peştele cu mâna din culcuşul lui de mâl, scoicile. Atunci, aşteptând trenul, am prins peşti cu mâna, câţiva cărăşei, şi i-am mâncat cruzi. Am molfăit frunze de măcriş, cepuşoare de pur, cu gust de usturoi, şi mi-am potolit foamea.

Trenul! Nu l-am auzit, întâi l-am simţit în tălpi. Pământul înviase şi mă gâdila. Am alergat spre staţie. Plângeam de bucurie. L-am văzut venind spre mine, mare cât un deal, strălucind ca Făt-Frumos în armură, însângerat de lumina asfinţitului. Voiam doar să-l ating, apoi să mă ascund undeva, pe lângă haltă, aproape de oameni, iar dimineaţă s-o iau înapoi spre casă. Când a oprit, cu un scrâşnet lung de fier pe fier, m-am apropiat încet de el, pe partea opusă haltei, pe unde nu erau oameni, şi mi-am lipit obrazul ars de soare, cu băşici cleioase, de platoşa lui de tablă, rece, mirosind a smoală şi, nu ştiu cum, a depărtări. Aş fi vrut să-l pot îmbrăţişa, să-l ţin lângă mine. Venisem doar să-l văd, dar când am simţit că se smulge încet de pe şine, că nu-l pot ţine pe loc, că-l pierd, mi-am făcut vânt şi am sărit pe scară. Tremurând, am păşit în tren cu teamă şi cu bucurie, ca într-o biserică.

Ca şi în povestea fetei dispărute de acasă, pe care a cătutat-o şi guvernul, tot un controlor de tren m-a găsit şi pe mine. I-am spus, cu inocenţă, că plecasem de acasă (nu că am fugit, ci că am plecat: cum se pleacă) doar ca să văd trenul, dar că pe urmă mi-a venit să şi merg cu el, să ajung până în Iaşi, oraşul unde nu există noapte, cel mai îndepărtat oraş de pe pământ. Naşul m-a dus până la Iaşi, unde m-a dat pe mâna Miliţiei. Miliţienii mi-au dat mâncare şi m-au dus să dorm la camera Mama şi copilul. Acolo, o femeie m-a spălat într-o cădiţă şi mi-a pansat picioarele zdrelite. Am dormit buştean. N-am văzut Iaşul, dar măcar am ajuns până acolo. Dimineaţa, un miliţian m-a urcat în trenul de Dorohoi, m-a dat în primire controlorului, iar controlorul m-a pus în braţele altui miliţian, care mă aştepta în gara Zlătunoaia. De acolo m-a dus cu o şaretă până peste deal, la ferma unde lucra tata.

Nu mi-a zis nimic tata. Ştia de seara că lipseam de acasă, dar nu-şi făcuse griji. Pe atunci copiii nu erau ţinuţi în hamuri. Dormeam uneori pe unde mă apuca noaptea: la stână, la moş Ion, la herghelie, la nănuţul Drăghici, la Baloate, la iaz, în căsuţa din salcâmi. Dar niciodată nu fugisem din sat. Miliţianul se aştepta să mă ia tata la bătaie, dar el a zis râzând: “Lasă, a fost băietul până la Ieş” ‒ şi m-a mângâiat pe cap. Pracă ar fi fost mândru de mine! M-a trimis repede acasă cu un tractor de la el de la fermă, unde era un fel de şef. Am intrat în sat ca un erou. Cine mai văzuse, ca mine, trenul? Cine mia fusese, ca mine, până la Iaşi? Singur, nu de mânuţă. Eram eroul tovarăşilor mei de joacă şi chiar al meu însumi. Nu şi al mamei, care a mai rărit gardul cu o nuia ca să-mi arate cât suferise când n-am ieşit, seara, la numărătoare. Ea dădea cu sete, dar pentru prima oară nici nu simţeam bătaia. I-am zis că şi dacă îmi taie picioarele, tot nu-mi pare rău. Preţul era prea mic.

A fost cea mai frumoasă călătorie a vieţii mele. Călătoria mea iniţiatică, adevărata mea intrare în lume. Cred că mi-a schimbat viaţa. Am învăţat de la vârsta aceea, atât cât puteam eu pricepe, ceva despre pasiune, despre curaj, despre sacrificiu, despre stropul de nebunie care îţi colorează viaţa.

Cine ştie, poate că şi fata plecată la duhovnic pornise în călătoria sa iniţiatică. A fost alegerea ei. Poate destinul ei acolo s-ar fi împlinit, în mănăstire. Dar ne-am opus toţi. Copiii de astăzi cresc în incubatoare, să nu-i atingă niciun fir de praf, cu milioane de ochi aţintiţi asupra lor. Când pleacă de acasă, îi caută guvernul! Copii de plastic, copii de sticlă, într-un joc plin de precauţii, stupide de la un punct încolo, copii care n-au îmbrăţişat niciodată un tren."

În prealabil postat de DragosP

Nu credeam că simţi nevoia să primeşti încuviinţarea cuiva privind ideile emise.
Eu îs tare curios în ce constau acele "experimente" şi dacă cineva din procuratură ar lua în considerare o plângere în acest sens. Ţi-aduci aminte (anul trecut parcă...) de avocatul care a dar în judecată patru preoţi pen'că nu i-au curăţat cum trebuie casa bântuită?
Da' ce te interesează? A?
Mda.

Vad ca una scriu si alta intelegi... sau mai bine zis nu vrei sa intelegi cele afirmate de mine.
Te intrebasem daca ai copii, nu pentru ca m-ar interesa acest lucru, ci apelam la empatie, voind sa te pui in locul parintilor, care au copii la acel liceu. Asa ca intrebarea ta ca raspuns la intrebarea mea: "Da' ce te intereseaza? A?" in afara de faptul ca e nepoliticoasa si grosolana, e si inutila, intrebarea mea fiind una retorica, deci nu necesita raspuns.
In rest, nu e problema mea cat de jos vrei sa te cobori prin (orto)grafia pe care o alegi...

[antiecumenism]

Mulțumiri, Iulia! Despre cum se fuge la mănăstire

http://www.contributors.ro/editorial...lytocom=173597

"Imensul tărăboi a fost determinat de reflexele societății postmoderne, iar nu de adolescenta care a fost protagonista unei relativ banale fugi de-acasă. Iar fiindcă această fugă a avut drept destinație o mănăstire ortodoxă, ”scandalul” a fost gonflat mediatic, dobândind conotații anticreștine și antireligioase. A te dedica vieții monahale presupune o relație de iubire cu Dumnezeu, cu Hristos. Iubirea obișnuită nu produce circ național. Dacă Iulia Ionescu în vârstă de doar 15 ani ar fi fugit cu vreun iubit, ar fi rămas însărcinată etc., nu ar fi scandalizat decât familia și câteva vecine bine intenționate.

Dragă Iulia, iartă-i, că nu știu ce fac!

Au ales circul mediatic și s-au trezit să pălăvrăgească la infinit o imensitate de păreriști. Habar n-au despre viața spirituală, dar nici dovadă de bun-simț nu prea dau. Altfel s-ar fi gândit că tu, un suflet curat, ai putea să citești ori să vizionezi inepțiile lor (ex.: la ce e nevoie de duhovnic la vârsta adolescenței?). Au găsit un nou prilej să atace Biserica și religia, în general, să facă rating călcând în picioare intimități, aspirații curate, visuri cum numai adolescența ni le poate dărui.

Așa cum despre apă nu poate vorbi cel care citește despre aceasta sau cel căruia i se povestește, ci doar cel care a băut măcar un pahar cu apă în viața sa, tot astfel despre căutarea de ordin spiritual (duhovnicesc) care se concretizează – în cazul de față – asumându-ți viața monahală nu poate vorbi decât cel care a gustat-o cât de cât. Nici creștinii obișnuiți, nici chiar teologii nu au ce vorbi despre ”fuga” la mănăstire, ci cel care alege (mai corect spus: este ales pentru) viața monahală sau măcar face o astfel de tentativă…

Îndrăznesc să-ți scriu aceste rânduri, Iulia, fiindcă aveam doar câțiva ani mai mult decât ai tu astăzi – eram major – când după un sejur de câteva săptămâni la Mănăstirea Sihăstria (Neamț), fiind găzduit sub același acoperiș cu Pr. Ilie Cleopa, am decis să rămân acolo. Definitiv. Nu conta faptul că părinții mei s-ar fi opus, nu mai conta iubirea pentru fata cu care pe-atunci intenționam să mă însor, nu mai conta niciuna din ”ofertele” acestei lumi. De ce nu s-a întâmplat, de ce am revenit aici – deși parcă ceva din mine este definitiv acolo – voi spune cu altă ocazie. Știu, așadar, cât de cât prin ce treci acum.

De aceea consider că reacția firească este să ți se spună, simplu: mulțumesc, Iulia!

Mulțumesc pentru că ne-ai amintit că încă există adolescenți care își pun cu gravitate întrebările esențiale, pe care noi oamenii ”maturi” le cam uităm. Pentru că ești o tânără indubitabil supradotată care, chiar dacă nu a avut parte de ceea ce în țările civilizate se numește gifted-education, ai avut deja performanțe școlare excepționale. Că ai intrat cu 10 la unul din colegiile cele mai importante din țară.

Fiind și jurnalist, vei găsi și articole critice pe care le-am scris la adresa unor anumite fenomene sau oameni din Biserică. De această dată nu văd nicidecum motive ca Biserica Ortodoxă Română să fie criticată aiurea. Din informațiile pe care le am – multe n-au apărut în presă – știu că ai fost ajutată așa cum se cuvine. Dar mai trebuie să ți se mulțumească și pentru că, om inteligent fiind, ai găsit un îndrumător, un duhovnic excepțional, Pr. Visarion Alexa, de ale cărui bună-credință, generozitate și inteligență spirituală nu se îndoiește niciun creștin onest. Și tot mulțumiri pentru faptul că l-ai căutat și l-ai găsit pe Pr. Ioan Neagoe de la Mănăstirea Sihăstria Rarăului, un om pe care îl cunosc personal, duhovnic renumit în Bucovina. Din informațiile pe care le am până astăzi călugării de la Mănăstirea Sihăstria Rarăului au procedat cum trebuie – din această perspectivă, anchetele în curs sunt mascarade.

Mulțumiri ți se cuvin și fiindcă l-ai ascultat pe Pr. Ioan Neagoe și te-ai întors acasă. Da, acestea sunt legile, trebuie să fii majoră ca să poți fi primită într-o mănăstire. Dar eu găsesc și câteva avantaje spirituale în asta. Vei trece printr-o primă probă a timpului. Viața monahală, viața creștinului, în general, presupune multă-multă răbdare – spunea uriașul nostru duhovnic Pr. Ilie Cleopa. Fiindcă o cale spirituală asumată înseamnă racordarea la un alt ritm al timpului. Peste câțiva ani vei înțelege mai bine dacă ești aleasă pentru acest drum, dacă ai vocație. Ești suficient de matură ca să înțelegi că mănăstirile s-au umplut după ’89 pe alocuri și cu oameni lipsiți de vocația monahală. Vei trece zâmbind prin încercările din jur, astfel încât să nu mai fii acuzată că vezi-Doamne, în ceea ce te privește, nu este decât o fugă de lume, de anumiți oameni din familie ș. a. m. d.

…Și, mai ales, prin această cuminte revenire în lume îți vei folosi talanții. Nimeni, nici chiar tu, nu are dreptul să uite că ești un om foarte tânăr care deja a confirmat prin performanțe faptul că are câțiva talanți cu totul excepționali. Dacă va fi să intri cândva în viața monahală, o vei face de la alt nivel intelectual. Adică vei fi primită pe ușa din față, așa cum au făcut-o, de pildă, cei lângă care a fost ucenic Pr. Ioan Neagoe, tot pe Rarău – mă refer desigur la Pr. Daniil (Sandu Tudor), întemeietorul grupului Rugul Aprins, și la confrații săi. Precum Pr. Petroniu Tănase, de pildă, care studiase și matematica, și filosofia, și teologia, studii care nu i-au diminuat nicidecum viața spirituală, dimpotrivă, a ajuns una din marile personalități ale monahismului contemporan. Și această folosire la maximum a talanților – indiferent de studiile pe care le vei face – va fi un motiv pentru care merită să primești mulțumiri încă de pe acum. Oriunde vei fi, la mănăstire sau în viața laică, Biserica va avea de câștigat dacă o vei sluji în postura de om bine pregătit și intelectual, și cultural, și teologic, și spiritual. Alături de căutarea isihastă, acesta este modelul Rugului Aprins: cultura teologică altoită pe cultura laică bine asimilată, inclusiv cultura științifică. Acestea te vor proteja de atitudinile pueril-apocaliptice existente în anumite medii monahale semidocte. Nu încruntații, nu simulanții cu discursuri semidocte, nu habotnicii, ci cei care știu să surâdă dinlăuntru iubirii lui Hristos sunt pe Calea cea bună.

Bine, dar cum se fuge la mănăstire? Cum se face că timp de 2000 de ani, sute, poate mii de (unii viitori mari) mistici au bătut la ușa mănăstirii încă din adolescență și au fost primiți? Așa este, parte din ei au făcut-o chiar în pofida dorinței familiei! Răspunsul este simplu, trăim într-o lume care și-a impus anumite ștachete – nu neapărat bune sau rele. Aceste rigori există și trebuie respectate. Un om de inteligența ta înțelege. Cu cât ștacheta este mai înaltă, cu atât bucuria de a o depăși prin asumare, iar nu ocolind-o, este mai profundă. Nicio tragedie că astăzi retragerea la o mănăstire devine poate mai anevoioasă. Dimpotrivă, generează o multitudine de șanse în plus – atunci când credința este puternică. Oricum, greul începe abia după ce ai intrat în monahism…

Și totuși, cum putem fugi la mănăstire? – mă întrebau uneori elevii de liceu și studenții cărora le-am predat de-a lungul timpului religie creștin ortodoxă și istorie a religiilor. Păi întrebarea este pusă cum nu trebuie! Fiindcă la o mănăstire se merge, de preferință, împăcat cu familia ta, cu aproapele tău, cu lumea. NU SE FUGE. Altfel, chiar zăvorât într-o chilie, lumea năvălește peste tine în mintea și sufletul tău. Dar aceasta nu depinde exclusiv de tine, evident. Oricum, indiferent de felul în care va decurge viața ta de aici înainte, important va fi să fii tu însăți împăcată atunci când te privești în oglindă, să știi că ai făcut ceea ce trebuie, respectând îndrumările primite. Cât despre adevărata oglindă reprezentată de lumina hristică – aceasta necesită o întreagă viață de rugăciune…

Câți dintre noi sunt pregătiți spiritual să înțeleagă sensurile mediatizării abuzive ale aventurii tale? Câți dintre noi sunt pregătiți lăuntric să-ți mulțumescă? Cândva lumea care în aceste zile te-a criticat nemilos, te-a compătimit, te-a bârfit, te-a condamnat, a râs, a luat-o în derizoriu, va înțelege că trebuie să-ți mulțumească pentru frumusețea ta lăuntrică.

Iartă-ne pe toți că am intrat atât de brutal și de neinspirat în viața ta. Zâmbește cu dezinvoltură tuturor! Și mulțumește-le la rândul tău oamenilor și lui Dumnezeu că ți-au prilejuit această încercare plină de sens pentru noi toți!…"

[Florinvs]

Faptul ca Iulia a vrut sa se duca la manastire nu poate fi decat apreciat, insa totusi normal mi s-ar fi parut sa le spuna si parintilor ei faptul ca si-ar dori sa urmeze aceasta cale.
A renunta practic la viata in lume si a urma calea monahala nu este ceva usor- acest pas trebuie bine gandit, iar cine alege calea monahala trebuie sa fie convins in sufletul sau ca intradevar isi doreste lucrul asta pentru toata viata!

[antiecumenism]

-bine a zis Becali referitor la plecarea Iuliei la manastire: "Fericiti parintii acelei fete si fericita Romania ca da nastere inca la sfinti. Ce este mai frumos pe lume decat sa fii mireasa lui Hristos?"

-eu zic ca mama ei a gresit pt ca nu ii oferea libertate,Iulia trebuia sa o sune cand ajungea la scoala,la spovedit statea la 3 metri in spatele fetei...
-sunt multi parinti care in loc sa-si doreasca fericirea copilului ei vor sa fie realizat,sa fie olimpic,cu diplome si facultati,ca apoi sa se laude in stanga si dreapta cu realizarile copilului
-cred ca asa a fost cazul si cu Iulia,daca ea se implineste sufleteste si e fericita la manastire ,cu o viata duhovniceasca inseamna ca acolo e locul ei,parintii ar trebui sa accepte acest lucru
-dupa cate am inteles cred maica-sa pierde custodia fetei si Iulia o sa stea cu tatal ei,poate e mai bine asa decat sa stea cu o ciocanitoare ,orgolioasa care vroia sa faca din fata ei o marioneta

[Florinvs]

În prealabil postat de antiecumenism

-bine a zis Becali referitor la plecarea Iuliei la manastire: "Fericiti parintii acelei fete si fericita Romania ca da nastere inca la sfinti. Ce este mai frumos pe lume decat sa fii mireasa lui Hristos?"

-eu zic ca mama ei a gresit pt ca nu ii oferea libertate,Iulia trebuia sa o sune cand ajungea la scoala,la spovedit statea la 3 metri in spatele fetei...
-sunt multi parinti care in loc sa-si doreasca fericirea copilului ei vor sa fie realizat,sa fie olimpic,cu diplome si facultati,ca apoi sa se laude in stanga si dreapta cu realizarile copilului
-cred ca asa a fost cazul si cu Iulia,daca ea se implineste sufleteste si e fericita la manastire ,cu o viata duhovniceasca inseamna ca acolo e locul ei,parintii ar trebui sa accepte acest lucru
-dupa cate am inteles cred maica-sa pierde custodia fetei si Iulia o sa stea cu tatal ei,poate e mai bine asa decat sa stea cu o ciocanitoare ,orgolioasa care vroia sa faca din fata ei o marioneta

Evident ca aveti dreptate! Asa se intampla cand nu exista comunicare intr-o familie si cand parintii nu cauta sa inteleaga si sa sustina aspiratiile si idealurile copiilor.
Inteleg ca parintii sa fie mai autoritari fata de copii si chiar sa le aplice pedepse rezonabile in cazul in care copii fac lucruri sau intra in anturaje gresite , care sa duca la infractionalitate (consum de droguri, furturi, gasti, prostitutie, etc), insa in aceasta situatie-al Iuliei- nu a fost cazul de asa ceva!
Ma intreb daca parintii ei au discutat cu ea vreoadata la modul serios- sa caute sa o intrebe cam ce si-ar dori sa faca in viata, sa o inteleaga si sa o sustina.
Intradevar, calea monahala nu este usoara, trebuie gandita foarte bine aceasta chestiune, trebuie discutat si cu un duhovnic, insa daca Iulia isi doreste cu adevarat aceasta cale, atunci normal mi se pare ca parintii ei sa o sustina, chiar daca ca si parinte este firesc sa-ti doresti ca si copilul tau sa-si intemeieze o familie in lume.

[Ekaterina]

În prealabil postat de antiecumenism

-dupa cate am inteles cred maica-sa pierde custodia fetei si Iulia o sa stea cu tatal ei,poate e mai bine asa decat sa stea cu o ciocanitoare ,orgolioasa care vroia sa faca din fata ei o marioneta

Daca este adevarat, imi pare nespus de rau pentru mama si in acelasi timp nedrept. Este greu sa fii parinte perfect, toti gresim. Poate si mama Iuliei a gresit, dar cu siguranta din prea multa dragoste si grija pentru ea. Nu trebuie judecata atat de aspru. A invatat si ea din aceasta experienta, asa cum a invatat si Iulia. Toate discutiile pe marginea acestui subiect ne-au aratat in ce lume am ajuns sa traim.

[AlinB]

Deci o adolescenta cu probleme in familie, a dat peste niste site -uri "antisistem" si a ajuns la concluzia ca trebuie sa alergam panicati la manastire.

Sa ne mai miram ca a procedat cum a procedat punand oameni pe jar?

Inteleg ca avea o problema cu mama, dar se pare ca nici tatalui sau nu i-a acordat prea mult credit.

Sa zicem ca exista totusi o aspiratie spirituala autentica, in cazul asta nu putem vorbi si de o denaturare a ei?