Efectele medicale ale rugaciunii

[cristiboss56]

În prealabil postat de cristiboss56

Sunt multe de spus aici , caci insasi Sfintii Parinti ne atrag clar atentia , sa indepartam imaginatia si in timpul rugaciunii , dar si imaginatia venita imediat dupa rugaciune ! Sa fim atenti la aceste stari , "trairi " ce pot fi extrem de inselatoare . Am insistat pe thread-ul deschis aici "Importanta Rugaciunii "asupra acestui aspect , nu mai dezvolt din nou ideea , dar sun intru totul deacord cu ce ai spus ca " RUGACIUNEA FARA NICI O LUCRARE A DRAGOSTEI NU ARE PREA MARE VALOARE " , dar eu spun ca NU ARE DELOC VALOARE ! Dragostea , iertarea , inmuierea sufletului ,vin in timp , dar SA NE RUGAM NEANCETAT ! Rugaciunea este "fatala " in mentinerea legaturii cu Dumnezeu , un Dumnezeu al iubirii , al iertarii , al milostivirii ! Vrem sa ne asemanam si sa redobandim ce am pierdut ? musai sa ne rugam , dar tinand de BISERICA NOASTRA ORTODOXA ! Este capital si acest aspect , caci de bla-blaurile sectarilor sunt satul si nu-mi aduc nici-un rod , ci dinpotriva !

Invazia "intenţilor bune", invazia asta sectară fără pic de bun simţ , e semn de disperare în rândul lor , căci iaca s-au fragmentat între ei ! Şi ce au zis , hai să-i fragmentăm şi noi pe alţii ! Nu domnilor circari, nu de spectacole cu maimuţoi avem nevoie , ci de credinţa noastră în Hristos, în Preasfânta Fecioară şi în sutele şi sutele de sfinţi bineplăcuţi lui Dumnezeu, canonizaţi de B.O.R. Rugăciunea se face şi către Preasfânta Născătoare de Dumnezeu pe care noi o cinstim în mod deosebit cu multă evlavie , pe când maimuţoii fragmentaţi în alte şi alte fragmente sectare , o nesocotesc , îi intorc spatele . "Mută să fie gura celor ce nu se închină icoanei Preasfintei. . . ."aşa se spune în Paraclisul Maicii Domnului . ASTA-I DOCTORIA NOASTRĂ , TĂMĂDUIREA NOASTRĂ , LINIŞTEA NOASTRĂ ! Veniţi ca ciupercile otrăvitoare, frumos colorate, plini de intenţii bune, cuvinte mieruase , poleiţi în bună cuviinţă, dar faceţi doar spectacol , doar , doar mai cade câte unul în plasă. Mărturiseşti Crezul ? O cinsteşti pe Preasfânta Fecioară ? Îi cinsteşti pe toţi Sfinţii ? Iubeşti rugăciunea Ortodoxă, Acatistele, Paraclisele, Psaltira ? Da, mergem atunci împreună să ne tămăduim în rugăcinte , s-o folosim ca terapie , precum scrie threadul. De maimuţăreli şi "bunăvoinţă" sectară suntem sătui !

[Mosh-Neagu]

Iertare, iertare, iertare...
Imi pare rau ca am indraznit sa cred ca s-a schimbat ceva intre timp. Va las cu ale voastre. Ma intreb doar cum de credeti ca Dumnezeu mai poate incapea intr-un suflet coplesit de ura? "Aproapele meu" nu este doar cel bine-placut mie, ci chiar vrajmasul meu care imi cere haina, iar eu trebuie sa-i dau si camasa. Aproapele meu nu e conditionat de nici o religie, de nici o etnie si nici de sex sau inclinatiile sexuale. Eu nu am de unde sti ce i-a oranduit lui Dumnezeu si nici mie. Poate ca el va avea sansa intr-o zi sa se mantuiasca, ba chiar sa devina un Sfant, iar eu sa ma pierd in propriile mele adevaruri shubrede. Nu am dreptul sa-l judec, ci doar datoria sa-l iubesc si sa ma rog pentru el, oricate pacate ar avea. Sunt sigur ca in interiorul meu, eu am mult mai multe decat el, iar daca el vede ca eu il iubesc neconditionat, intr-o zi va lasa singur credinta lui si mi se va alatura mie si religiei din care fac eu parte.
Pacat de atatea pilde si atatia sfinti care ne-au invatat cum nu se poate mai bine ce e cu dragostea asta, iar noi ne impietrim sufletele, crezand ca asa ne cere Dumnezeu si Mantuitorul Hristos.

Cat despre forum... Forumul nu e al nostru, ci al tuturor, ca si biserica ortodoxa. Nu totii suntem chemati sa ne rugam? Doar la Sfintele Taine, se spune "Cei chemati, iesiti!" Pana atunci, e bine ca veghem asupra noastra insine si a propriului nostru comportament, pentru ca cei chemati sa simta nevoia sa mai vina alaturi de noi si sa vada credinta lor mai slaba si mai lipsita de duh sfant, decat cea la care tocmai asista.

Dar, e doar o parre. Imi cer inca o data iertare daca revenirea mea a tulburat apele. N-o sa va mai deranjez prea curand!

Hristos a inviat, moartea a omorat si pace ne-a adus!

[iana]

În prealabil postat de Mosh-Neagu

Iertare, iertare, iertare...
Imi pare rau ca am indraznit sa cred ca s-a schimbat ceva intre timp. Va las cu ale voastre. Ma intreb doar cum de credeti ca Dumnezeu mai poate incapea intr-un suflet coplesit de ura? "Aproapele meu" nu este doar cel bine-placut mie, ci chiar vrajmasul meu care imi cere haina, iar eu trebuie sa-i dau si camasa. Aproapele meu nu e conditionat de nici o religie, de nici o etnie si nici de sex sau inclinatiile sexuale. Eu nu am de unde sti ce i-a oranduit lui Dumnezeu si nici mie. Poate ca el va avea sansa intr-o zi sa se mantuiasca, ba chiar sa devina un Sfant, iar eu sa ma pierd in propriile mele adevaruri shubrede. Nu am dreptul sa-l judec, ci doar datoria sa-l iubesc si sa ma rog pentru el, oricate pacate ar avea. Sunt sigur ca in interiorul meu, eu am mult mai multe decat el, iar daca el vede ca eu il iubesc neconditionat, intr-o zi va lasa singur credinta lui si mi se va alatura mie si religiei din care fac eu parte.
Pacat de atatea pilde si atatia sfinti care ne-au invatat cum nu se poate mai bine ce e cu dragostea asta, iar noi ne impietrim sufletele, crezand ca asa ne cere Dumnezeu si Mantuitorul Hristos.

Cat despre forum... Forumul nu e al nostru, ci al tuturor, ca si biserica ortodoxa. Nu totii suntem chemati sa ne rugam? Doar la Sfintele Taine, se spune "Cei chemati, iesiti!" Pana atunci, e bine ca veghem asupra noastra insine si a propriului nostru comportament, pentru ca cei chemati sa simta nevoia sa mai vina alaturi de noi si sa vada credinta lor mai slaba si mai lipsita de duh sfant, decat cea la care tocmai asista.

Dar, e doar o parre. Imi cer inca o data iertare daca revenirea mea a tulburat apele. N-o sa va mai deranjez prea curand!

Hristos a inviat, moartea a omorat si pace ne-a adus!

Curge siropul. Mai ca mi-au dat lacrimile. Nici nu stiu cu ce sa incep. Cu camasa? Dar n-a cerut-o nimeni.
Cu iubirea asta neconditionata? S-a mai vorbit pe aici, dar numai pentru cine are urechi sa auda.
Smerenia si falsa smerenie?
Mai bine din Filocalie:
"75. Cel ce cultiva virtutile pentru slava desarta, vadit este ca si cunostinta o cultiva pentru slava desarta. Iar unul ca acesta nu face si nu graieste nimic spre zidire, ci in toate vaneaza slava de la cei ce privesc sau asculta. Dar patima aceasta e data pe fata (33), cand unii dintre cei pomeniti il ocarasc pentru anumite fapte sau cuvinte. Atunci acela se intristeaza foarte; nu pentru ca nu s-au zidit aceia (nici nu era acesta scopul lui), ci pentru ca a fost dispretuit el. "

[cristiboss56]

Roagăte moşule cu ai tăi , dacă eşti ortodox ! Nu confunda planurile, nu încurca borcanele, nu amesteca credinţa şi o fă un talmeşbalmeş ! Citeşte Cleopa, Arsenie Boca, Părăian , Papacioc , doar câţiva d'ai noştrii mai mărunţei , vezi ce spun ei ! Nu de ură e vorba aici , ci de apărarea dreptei credinţe, nu prin violenţă , ci prin participarea cu ai tăi la lucrarea ce te ajută spre mântuire. Cu "ăştia nici la masă să nu stai , nici cu ei să nu te rogi , nici de ei să nu asculţi, să fugi ca de draculw de tămâie", spune un oarecare Cleopa Ilie ! ( nu ştiu dacă ai auzit de el ) . Fuga de ei nu-i ură, bre ! Te aperi pe tine de rătăcire, te ajuţi pe tine să nu cazi în cursa lor ! Adică, să fugi ca de dracu de tămâie , cum spune Cleopa . Dar de Ion Gură de Aur ai auzit ? Vasile cel Mare ? Uf, cam greu , că o dai iar spre ură ! E grea ortodocsia sau suntem unii dintre noi cam greu de cap ? Sau o fi treaba cu haina de oaie peste lupul sectar ? Până una alta, te rog să ne laşi să ne rugăm noi împreună în Biserica noastră , căci au şi ei "bisericile"lor tip casă , cămară, hol , mă rog după sectă şi fonduri din afară . Doamne ajută!

[Mihnea Dragomir]

Din ceea ce am observat în mod nemijlocit, creştinii "practicanţi" rezistă psihic mult mai bine în cazul bolilor şi accidentelor. Nu pot să-mi dau seama dacă boala însăşi evoluează diferit în cazul lor în comparaţie cu al ateilor sau a "căldiceilor", dar atitudinea este net diferită: mult mai senină, mai fără angoasă chiar în faţa morţii.

Îmi amintesc de o situaţie, în acest sens, remarcabilă. Era în vremea când lucram la Salvare. Gardă de noapte. Caz: un bătrân solicită Ambulanţă pentru dureri abdominale. Ajuns (târziu, ca de obicei) la faţa locului văd un bătrân uscăţiv, care voma sânge şi avea şi scaun cu sânge. Erau instalate deja semnele şocului hemoragic, precum şi al abdomenului acut chirurgical. Cantitatea de sânge pierdută era enormă: aproximativ un litru şi jumătate, partea văzută (intestinul este un mare recipient şi, în astfel de cazuri, se pierde întotdeauna mai mult sânge decât se vede).

Tot drumul până la spital, omul bolborosea ceva. Cu greu, mi-am dat seama că erau psalmi. Avea şi o cărticică de rugăciuni în mână, dar se vedea că nu-i e strict necesară: părea a şti Psaltirea pe de rost. Când l-am predat, intrase tocmai în stare de inconştienţă.
După câteva zile, vorbind cu medicul care era de gardă în acea noapte, am aflat că fusese salvat. "N-am să te uit niciodată, ce caz mi-ai trântit în gardă !" mi-a spus. Operaţia a durat vreo patru ore, dar important este că omul a scăpat.
Glorie lui Dumnezeu pentru toate !

[Yasmina]

În prealabil postat de Mihnea Dragomir

Din ceea ce am observat în mod nemijlocit, creştinii "practicanţi" rezistă psihic mult mai bine în cazul bolilor şi accidentelor. Nu pot să-mi dau seama dacă boala însăşi evoluează diferit în cazul lor în comparaţie cu al ateilor sau a "căldiceilor", dar atitudinea este net diferită: mult mai senină, mai fără angoasă chiar în faţa morţii.

Îmi amintesc de o situaţie, în acest sens, remarcabilă. Era în vremea când lucram la Salvare. Gardă de noapte. Caz: un bătrân solicită Ambulanţă pentru dureri abdominale. Ajuns (târziu, ca de obicei) la faţa locului văd un bătrân uscăţiv, care voma sânge şi avea şi scaun cu sânge. Erau instalate deja semnele şocului hemoragic, precum şi al abdomenului acut chirurgical. Cantitatea de sânge pierdută era enormă: aproximativ un litru şi jumătate, partea văzută (intestinul este un mare recipient şi, în astfel de cazuri, se pierde întotdeauna mai mult sânge decât se vede).

Tot drumul până la spital, omul bolborosea ceva. Cu greu, mi-am dat seama că erau psalmi. Avea şi o cărticică de rugăciuni în mână, dar se vedea că nu-i e strict necesară: părea a şti Psaltirea pe de rost. Când l-am predat, intrase tocmai în stare de inconştienţă.
După câteva zile, vorbind cu medicul care era de gardă în acea noapte, am aflat că fusese salvat. "N-am să te uit niciodată, ce caz mi-ai trântit în gardă !" mi-a spus. Operaţia a durat vreo patru ore, dar important este că omul a scăpat.
Glorie lui Dumnezeu pentru toate !

Ce frumos caz...dansul era aproape inconstient,in dureri dar nu se lasa de Psalmi si de rugaciuni si pana la urma i-au ajutat!Este frumos cand Dumnezeu nu te lasa si intervine,insa din pacate sunt si cazuri unde EL este un Salvator care nu mai vine...si ma intreb de ce?

Off topic:si pana la urma care a fost diagnosticul?ulcer perforat?

[anamaria simleu]

În prealabil postat de Mosh-Neagu

Abordând problematica rugăciunii şi din punct de vedere medical, dorim ca, prin aceste informaţii, să intrăm şi la sufletul semenilor noştri care au dobândit un bagaj deosebit de cunoştinţe din multe domenii ale ştiinţei şi au reţineri în manifestarea sentimentului religios.
Alexis Carel, medic chirurg fiziolog, savant de renume mondial, laureat al Premiului Nobel, în studiile sale din perioada anilor 1940-1944, a urmărit îndeaproape efectele fiziologice şi curative asupra celor ce se roagă.
Vom reda, în continuare, câteva din rezultatele studiilor sale.
Nevoia reală şi subtilă a naturii umane este dezvoltarea simţului sacru sau al rugăciunii. Societatea modernă contemporană susţine că raţiunea este superioară intuiţiei şi sentimentului. De aceea, în timp ce ştiinţa noastră înfloreşte, sentimentul religios se ofileşte şi piere. În acest fel omul modern a devenit, din punct de vedere spiritual, o fiinţă oarbă, pentru că ignoră să-şi dezvolte simţul religios (sacru), care influenţează mult mai mult personalitatea individului decât raţiunea.
Simţul sacrului se exercită şi se exprimă mai ales prin rugăciune. Ca simţ al sacrului, rugăciunea este un fenomen spiritual, este o tensiune a spiritului uman spre Creatorul lumii.
În general, rugăciunea este un spirit de durere, un strigăt de ajutor. Este un efort al omului de a comunica cu Fiinţa invizibilă, cu Acela care este Creatorul a tot ce există, Înţelepciunea supremă, Puterea şi Frumuseţea absolută, Tatăl şi Mântuitorul nostru.
Departe de a fi o recitare mecanică, adevărata rugăciune este transfuzie de viaţă divină în sufletul credinciosului şi o absorbire a conştiinţei acestuia în Dumnezeu.
În sensul ei cel mai adevărat, Rugăciunea este un avânt al iubirii care trece dincolo de noaptea obscură a inteligenţei. Tehnica rugăciunii am învăţat-o de la sfinţii creştini, care timp de 20 de veacuri au iniţiat lumea în viaţa religioasă.
Creştinismul L-a adus pe Dumnezeu la îndemâna tuturor. I-a dat înfăţişare, L-a făcut Tatăl nostru, Fratele nostru, Mântuitorul nostru.
În rugăciune, efortul trebuie să fie mai mult afectiv decât intelectual .Puţini oameni ştiu să se roage, dar Stăpânul lumii acceptă până şi cele mai smerite cuvinte de laudă, ca şi cele mai frumoase invocaţii. Ba chiar şi rugăciunile rostite maşinal şi chiar numai aprinderea unei lumânări pot reprezenta, deşi în formă redusă, elanul spre Dumnezeu al unei fiinţe omeneşti.
Ne putem ruga prin acţiune şi fapte, dar şi prin vorbă sau gând. Sf. Aloisiu spunea: “Cea mai bună rugăciune este îndeplinirea voii lui Dumnezeu, Tatăl nostru”.
Oricare ar fi locul în care ne rugăm, Dumnezeu nu ne vorbeşte dacă nu facem linişte în suflet. Echilibrul fizic şi psihic este greu de obţinut în învălmăşeala şi zgomotul oraşului modern, de aceea un loc potrivit pentru rugăciune este Biserica, în care putem găsi condiţii prielnice pentru liniştea interioară.
Numai când devine un obicei, rugăciunea influenţează cu adevărat asupra sufletului, caracterului şi fiinţei noastre. Ea trebuie să devină pentru noi un mod de viaţă, un fel de a trăi.
Efectul rugăciunii se produce în mod imperceptibil, insesizabil. Foarte puţini oameni au ocazia de a observa efectele rugăciunii în mod precis. Rugăciunea îşi exercită influenţa asupra sufletului şi trupului într-un fel care pare să depindă de calitatea şi de frecvenţa sa.
Felul de a trăi al celui ce se roagă, poate să dezvăluie calitatea rugăciunii. Când rugăciunea este frecventă, influenţa este foarte clară. Ea constă întru-un fel de transformare mintală şi organică a fiinţei noastre, care se produce în mod progresiv şi adeseori insesizabil. S-ar putea spune că rugăciunea aprinde în adâncul conştiinţei o lumină, iar la această lumină, omul începe să se vadă pe sine aşa cum este, se recunoaşte pe sine şi se simte înclinat spre împlinirea dorinţelor morale.
Rugăciunea îl stabileşte într-un echilibru de modestie, umilinţă şi supunere. În acest fel omul îşi deschide sufletul şi este gata să primească împărăţia harului divin. Încetul cu încetul, rugăciunea, înţeleasă în acest fel, produce în suflet calmitate, linişte interioară, armonie între activitatea nervoasă şi activitatea morală, o putere mai mare de a suporta încercările vieţii, sărăcia, lăcomia, calomnia, boala şi moartea.
Rugăciunea, pe lângă calm şi echilibru, produce o integrare a activităţii mintale, un fel de reconfortare a personalităţii, uneori chiar naşterea eroismului.
Echilibrul cauzat de rugăciune devine puternic ajutor terapeutic pentru omul bolnav. Rugăciunea scoate la iveală tezaurul ascuns în fiinţa umană.
Rugăciunea are darul de a ridica oamenii peste nivelul obişnuit de cunoaştere şi de trăire morală dobândit prin educaţie. Contactul cu Dumnezeu imprimă în sufletul omului pacea, care apoi radiază din el şi se difuzează pretutindeni.
Acolo unde rugăciunea este aplicată în mod afectiv, se obţine vindecarea, datorită invocării puterii lui Dumnezeu sau a Sfinţilor Săi. Rugăciunea are câteodată efect exploziv. S-au vindecat aproape instantaneu bolnavi de diverse afecţiuni ca: lupus al feţei, cancer, infecţii renale, tuberculoză pulmonară, osoasă sau peritonială. Efectul se produce aproape totdeauna în acelaşi chip, la început o mare durere, după aceea sentimentul de a fi vindecat, apoi în câteva clipe, cel mult în câteva ore, simptomele bolii dispar, iar leziunile anatomice se repară.
Miracolul este caracterizat printr-o rapidă accelerare a proceselor de vindecare.
Adeseori nu este nevoie ca însuşi bolnavul să se roage pentru ca fenomenele de vindecare să se producă. Dar totdeauna să fie lângă el cineva care să se roage. Efectul depinde de calitatea şi intensitatea rugăciunii şi de dorinţa celui bolnav de a se îndrepta. De asemenea, marele savant recomandă că nu trebuie să facem din rugăciune o doză de calmant sau remediu contra fricii de suferinţă, boală sau moarte.
În altă ordine de idei, un mare istoric englez susţine că marile civilizaţii s-au dezvoltat datorită simţului sacru şi au pierit datorită atrofierii acestui simţ. Ca urmare a acestui fenomen, simţul moral dispare la scurt timp după dispariţia simţului sacru, omul aflând-se atunci într-o stare de mare primejdie.
Simţul sacrului s-ar putea compara cu nevoia noastră de oxigen, iar rugăciunea ar avea funcţia similară cu cea a respiraţiei. Cu alte cuvinte, rugăciunea este o funcţie normală a corpului şi sufletului nostru.
S-a constatat că, la cel ce are simţul sacrului format şi se roagă permanent, scade consumul de proteine şi o energie nouă, necunoscută, ţine locul unei hrane abundente. Prin spirit şi prin rugăciune, omul scoate în evidenţă o energie calitativ nouă, superioară, care întreţine viaţa sau care face să renască viaţa celui bolnav.
Regulile de igienă biologică, alimentară, morală şi socială, pe care le cuprinde religia lui Iisus Hristos, fac din această religie cea mai vestită ştiinţă. Profitând de această ştiinţă, medicii ar putea reda permanent bolnavilor puterile pierdute.
Electrofiziologii Redkin şi Hikley susţin că forţa rugăciunii constă în declanşarea unor biocurenţi electrici, demonstrând că boala este o manifestare bioelectrică, iar greşelile de comportament moral aduc modificări mecanice, chimice şi fiziologice, modificări ce au la origine biocurenţii gândului opţiunilor omeneşti. De asemenea, electrofiziologia a descoperit că biocurenţii se pot crea şi înmulţi prin exerciţiu religios, făcându-i să acţioneze în fiecare celulă, în fiecare neuron. Austeritatea religioasă se dovedeşte, astfel, o metodă de prevenire şi tratament al bolilor din punct de vedere electrofiziologic. IUBIREA, pe care a predicat-o Iisus şi care implică spălarea picioarelor, servirea aproapelui, devotamentul, e un generator de biocurenţi. Prin activitatea de rugăciune, bioelectricitatea umană nu se concentrează numai într-o porţiune a scoarţei cerebrale, ci se difuzează peste tot în organism.
Efectele rugăciunii şi intervenţia divinităţii nu se produc decât după ce omul s-a rugat cu stăruinţă, până la completa purificare a trupului şi sufletului. Cu ajutorul rugăciunii, celulele omului şi fiziologia lor intră în substratul divin al vieţii. Stimulul rugăciunii, odată ajuns în neuron, se propagă prin circuite neuronale corticale şi subcorticale, iar de acolo se comunică întregului ansamblu fiziologic.
Boala este în cele mai multe cazuri urmarea încălcării legilor firii. În acest sens ni se spune în Biblie: “Inima omului este nespus de înşelătoare şi rea, cine poate s-o cunoască?”
Dar rugăciunea ne transformă şi ne dă o inimă nouă, asemănătoare cu a lui Hristos. Rugăciunea este o forţă care restabileşte echilibrul organic, reaşezând toate celulele şi funcţiile corpului în faţa Puterii infinite a lui Dumnezeu, de la care obţinem “odihnă” şi refacere. Totul se petrece în aşa fel, ca şi cum Dumnezeu l-ar asculta pe om şi i-ar da răspuns.
“Rugaţi-vă neîncetat”. (I Tesal. 5, 17)
“Ceea ce va semăna omul, aceea va şi secera” se spune în Scriptură.
Cine seamănă rugăciune, culege roadele ei binefăcătoare şi tămăduitoare

*********************Sursa: http://www.oocities.org/indrumar/cap02b1.html

Foarte frumoase si intelepte cuvinte....asa si este...rugaciunea rostita din daruirea totala a sufletului stabileste comunicarea cu Dumnezeu....iar pacea divina care coboara in inima omului, reprezinta un sentiment uluitor...practic simti ca traiesti in Dumnezeu, iar el salasuieste in fiecare celula a corpului si in fiecare ungher al sufletului...

[anamaria simleu]

În prealabil postat de Mihnea Dragomir

Din ceea ce am observat în mod nemijlocit, creştinii "practicanţi" rezistă psihic mult mai bine în cazul bolilor şi accidentelor. Nu pot să-mi dau seama dacă boala însăşi evoluează diferit în cazul lor în comparaţie cu al ateilor sau a "căldiceilor", dar atitudinea este net diferită: mult mai senină, mai fără angoasă chiar în faţa morţii.

Îmi amintesc de o situaţie, în acest sens, remarcabilă. Era în vremea când lucram la Salvare. Gardă de noapte. Caz: un bătrân solicită Ambulanţă pentru dureri abdominale. Ajuns (târziu, ca de obicei) la faţa locului văd un bătrân uscăţiv, care voma sânge şi avea şi scaun cu sânge. Erau instalate deja semnele şocului hemoragic, precum şi al abdomenului acut chirurgical. Cantitatea de sânge pierdută era enormă: aproximativ un litru şi jumătate, partea văzută (intestinul este un mare recipient şi, în astfel de cazuri, se pierde întotdeauna mai mult sânge decât se vede).

Tot drumul până la spital, omul bolborosea ceva. Cu greu, mi-am dat seama că erau psalmi. Avea şi o cărticică de rugăciuni în mână, dar se vedea că nu-i e strict necesară: părea a şti Psaltirea pe de rost. Când l-am predat, intrase tocmai în stare de inconştienţă.
După câteva zile, vorbind cu medicul care era de gardă în acea noapte, am aflat că fusese salvat. "N-am să te uit niciodată, ce caz mi-ai trântit în gardă !" mi-a spus. Operaţia a durat vreo patru ore, dar important este că omul a scăpat.
Glorie lui Dumnezeu pentru toate !

Pana la urma este o lectie de viata....indiferent de momentele critice prin care trecem, nu trebuie sa ne pierdem nadejdea...frumoasa postare.....

[cristiboss56]

Bucuria curată este roada prezenţei Sfântului Duh în inima omului ( Galateni 5 , 22 ) , iar dobândirea prezenţei Duhului Sfânt şi deci a bucuriei în inimă se face prin rugăciune. "DE ACEEA , ÎN BISERICA ORTODOXĂ PRIMA DIN RUGĂCIUNILE ÎNCEPĂTOARE ESTE O CHEMARE A SFÂNTULUI DUH, IMPĂRATUL CERESC -MÂNGÂIETOR". ( Preafericitul Părinte Patriarh al B.O.R. Daniel ) .

[anamaria simleu]

În prealabil postat de Mosh-Neagu

E frumos ca v-ati alaturat acestui topic, cand eu ma asteptam sa treaca aproape neobservat, dar parca un pic de necaz tot am fiindca nimeni dintre ortodocsi nu priveste taina rugaciunii decat formal si - iertati-ma - cu oarecare mandrie, ca si cum noi am fi cu siguranta in tabara invingatorilor iar ceilalti (asta pentru noi nu prea conteaza care ceilalti, din moment ce noi suntem "de bine") sunt victime sigure, demne de osanda noastra, pe care ne-o si afisam cu ostentatie. Sfantul Siluan, dupa ce Dumnezeu i-a oferit sansa catorva ceasuri in iad, s-a inspaimantat atat de mult incat a inceput sa se roage cu toata osteneala de care era in stare, pentru ca toata lumea sa se mantuiasca. De la el ne-a ramas acel: "Tine mintea in iad si nu deznadajdui."
Daca omul si-ar constientiza pacatul si starea lui reala in care se complace zilnic, ar intelege sincer ce merita in lumea vesniciei. Dar el este atat de ingaduitor cu sine si atat de drastic cu ceilalti incat nici nu-si da seama ca, odata cu fiecare cuvintel pe care-l foloseste, fie pentru lauda, fie pentru a judeca pe ceilalti, se osandeste pe sine si pe cei dragi lui. Eu cred ca cel mai potrivit si intelept lucru este acela de a da slava lui Dumnezeu pentru toate cate le face pentru noi si sa trecem prin filtrul Ingerului Pazitor ce sta de-a dreapta noastra, gandurile noastre trecatoare. NOI, ortodocsii, ne mantuim numai daca vom avea fapte vrednice si de folos la dreapta judecata, dar nu vazute de noi ca fiind vrednice, ci de Mntuitorul Hristos. Cat despre ceilalti care stim noi ca nu se mantuiesc, mai bine sa ne rugam pentru ei si sa-i plangem in tacere, fara sa lasam impresia ca suntem cu mult mai vrednici decat ei. Numai Dumnezeu stie cum ne va gasi pe fiecare in ceasul de pe urma. Iar "In cele ce veti fi gasiti, intru acelea veti fi si judecati."

De fapt eu voiam sa spun altceva, dar m-a cam luat valul...
Problema rugaciunii imi pare foarte incurcata pe alocuri: de unde sa stie omul care este voia lui Dumnezeu? Ca sa primesti ceea ce ceri, trebuie sa staruiesti in rugaciune, dar oare Dumnezeu ce parere are despre ceea ce tu doresti. Sa zicem ca cineva e bolnav si se roaga pentru sanatate. Dar el spune: "Faca-se, voia Ta, Doamne si nu a mea. Eu vreau sa traiesc si sa fiu sanatos, dar poate Tu ai oranduit ca mi-am incheiat socotelile pe-aici si ma chemi la Tine, iar eu prost cum sunt, nu stiu cum e mai bine. Daca imi dai boala, eu stiu ca este pentru pacatele mele si iti multumesc ca ma ajuti sa mi le platesc pe aceasta lume. Eu, Doamne, ma rog pentru sanatate si pentru iertare de pacate, dar daca fara boala nu ma pot mantui, fie mie dupa voia Ta. Amin." Apoi, cu o astfel de rugaciune, toata adancimea intelesurilor de la initierea acestui topic, se risipeste in cele partu vanturi. Pentru ca nu mai este nici hotarare din partea celui ce se roaga, si nici o dorinta desavarsita pentru o directie sau alta. Pur si simplu, aici pare ca omul isi lasa soarta cu desavarsire in mana lui Dumnezeu, acceptand cu bucurie oricare dintre variante. Poate un singur lucru se omite: omul abia are varsta maturitatii, are familie si copii minori.

Dumnezeu oranduieste crucea pentru fiecare....El ne ajuta in purtarea ei.....atunci este adevarata credinta cand ne lasam de tot in voia LUI, lasandu-l pe EL sa hotarasca pentru noi.... cand Dumnezeu decide, nimeni nu piere, chiar daca trece in nefiinta....daca nu inlatura boala, daruieste impacarea vesnica si unirea cu EL....cei ramasi in urma nu vor ramane nemangaiati....intotdeauna exista un echilibru...sa nu uitam ca acele cai prin care Dumnezeu actioneaza sunt intelepte, nicidecum ``incurcate``, insa omul nu le poate percepe la nivel divin....