Frica de a nu fi aparat/neincredere

În prealabil postat de AGabriela

Am nevoie de un sfat practic, de genul: "poti face asa si pe dincolo si pe dincoace". Multumesc!

Foarte posibil să mă înșel însă cred că acest lucru pe care tu îl numești pragmatism sugerează o raportare greșită la întreaga problemă. Noi în nimicnicia noastră nimic nu putem face astfel încât să cauzăm prin acțiunile noastre schimbarea noastră interioară. Nu există acel ceva pe care noi să îl înfăptuim și care să determine indubitabil transformarea ființei. Ceea ce trebuie să facem e doar să ne rugăm Domnului cât mai mult, cu glas de robi smeriți: „Doamne tu știi urâciunea mea, Tu ai murit ca să îmi dai mie posibilitatea să iubesc, pogoară harul tău ca să Te pot iubi pe Tine și pe aproapele așa cum Tu voești” (cuvintele astea sunt doar un exemplu, mi-au venit acum în minte, ideea era că în tot ceasul și în tot locul, în sinea noastră putem vorbi cu Dumnezeu...iar dacă sufletul e obosit și plin de lehamite și nu putem vorbi cu El , putem să ne păstrăm gândul la El într-un soi de tăcere a minții și asta tot rugăciune este...sau putem să facem o faptă de milostenie ori să spunem un cuvânt bun aproapelui avînd gândul la Hristos iar asta tot rugăciune e..)

Deci rugăciunea e cel mai practic/pragmatic lucru:
http://www.youtube.com/watch?v=meDQRx4LHas

edit: „Sfaturi practice” găsim și în predica de pe munte de exemplu:

Aţi auzit că s-a zis: "Ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte".
39. Eu însă vă spun vouă: Nu vă împotriviţi celui rău; iar cui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt.
40. Celui ce voieşte să se judece cu tine şi să-ţi ia haina, lasă-i şi cămaşa.
41. Iar de te va sili cineva să mergi o milă, mergi cu el două.
42. Celui care cere de la tine, dă-i; şi de la cel ce voieşte să se împrumute de la tine, nu întoarce faţa ta.
43. Aţi auzit că s-a zis: "Să iubeşti pe aproapele tău şi să urăşti pe vrăjmaşul tău".
44. Iar Eu zic vouă: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc,
45. Ca să fiţi fiii Tatălui vostru Celui din ceruri, că El face să răsară soarele şi peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi.
46. Căci dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată veţi avea? Au nu fac şi vameşii acelaşi lucru?
47. Şi dacă îmbrăţişaţi numai pe fraţii voştri, ce faceţi mai mult? Au nu fac şi neamurile acelaşi lucru?
48. Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este.

Însă în mod indubitabil vom observa că nu putem să îndeplinim poruncile Lui așa cum se cuvine...trebuie să ne străduim dar niciodată nu ne vom găsi complet nevinovați în raport cu poruncile...iar despre cei care nu îndeplinesc poruncile Hristos a spus: „Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu, şi Tatăl Meu îl va iubi, şi vom veni la el şi vom face locaş la el. Cel ce nu Mă iubeşte nu păzeşte cuvintele Mele” (Ioan cap 14)
Deci constatând că nu Îl iubim ce ne rămâne de făcut? Ne rămâne să ne rugăm, să ne rugăm cât mai mult, cât mai continuu fiindcă știm de la Hristos că „fără El nu putem face nimic” (Ioan 15,5). Deci soluția este să rămânem în El prin rugăciune după cum însuși explică:

5. Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cel ce rămâne întru Mine şi Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteţi face nimic.
6. Dacă cineva nu rămâne în Mine se aruncă afară ca mlădiţa şi se usucă; şi le adună şi le aruncă în foc şi ard.
7. Dacă rămâneţi întru Mine şi cuvintele Mele rămân în voi, cereţi ceea ce voiţi şi se va da vouă.

[Tina06]

În prealabil postat de AGabriela

Multumesc frumos!. Mi-a mai recomandat cineva acest site, am citit cateva lectii despre iertare insa se pare ca inca nu am ajuns la partea practica, poate din lipsa de timp. deznadejde sau chiar lene.



Ma regasesc in ceeea ce ai spus: asa sunt si eu.

AGabriela, m-am luptat cu starea asta aproape 15 ani de zile si am incercat miliarde de retete:

1. Am incercat sa ma activitati si tot felul de prieteni : mi-au ocupat tot timpul si m-au obosit si mi-am dat seama la final ca de fapt eu nu am timp de mine si am urat tot ce era in jurul meu
2. Am incercat sa ignor , sa ma fac ca nu se intampla: si cand nu ma asteptam, ma izbeau nervii si o manie de nu puteam sa o stapanesc si am spus vorbe la oameni care nu pot sa le mai iau inapoi
3. Am intrebat in stanga si-n dreapta, dar de fapt eu cautam o reteta simpla usoara si tot ce imi spune lumea din jur mi se pare fie absent, fie irelevant

Seminarul Iertarii nu trebuie sa-l termini tot intr-o saptamana - eu lucrez la el de 6 luni sit to nu l-am terminat :))

Asa ca curaj, se poate.

Asta e cea mai simpla cale , cum spui tu. Sfat concret ! :)

Si spovedania te ajuta mai mult decat crezi.

Spor si Doamne Ajuta

E foarte bine sa cerem ajutorul Maicii Domnului si sfintilor, citind acatiste si paraclise in functie de ravna. Ceva se va schimba incet si sigur. Sa postim si sa facem metanii. Sa recunoastem ca fara Dumnezeu nimic nu putem, nimic nu suntem si nimic nu stim. Adica sa ne smerim.

Nu e rau sa incercam sa ne pastram pacea in suflet cand altii ne jignesc sau chiar sa ne autocriticam dur pentru pacatele noastre in timp ce citim indreptarul de spovedanie. Sa avem ca modele vietile sfintilor. Sa citim si din Noul Testament. Sunt cuvintele Mantuitorului care fac astfel de minuni: incalzesc inimile reci si le umplu de dragoste.

Spovedania sa fie cat mai deasa si cat mai minutioasa. Atentie la pacatele mari, dar si la cele marunte, finute.

Sa iertam pentru a putea spune cu tot sufletul in rugaciunea ,,Tatal nostru": ,,Si ne iarta noua greselile noastre precum si noi iertam greşitilor noştri." Altminteri, prin aceasta rugaciune ne cerem osanda, adica ii cerem lui Dumnezeu sa nu ne ierte!

[Demetrius]

În prealabil postat de AGabriela

Fratilor,

Am venit dupa ceva vreme lipsa pe forum. Si cum Dumnezeu lucreaza prin oameni, cine a mai citit din topicurile mele stie ca in copilaria mea frageda am trecut printr-un moment destul de dificil. Poate vreau doar sa-mi gasesc scuza insa intotdeauna am fost razvratita impotriva persoanelor apropiate mie. Desi le iubesc si stiu ca ele ma iubesc o parte din sufletul meu nu reuseste sa aiba incredere in acele persoane: de ex. nu suport cand mamica mea imbratiseaza, desi ii sunt recunoscatoare lui Dumnezeu ca o am alaturi de mine si la varsta asta, iar in voia lui Dumnezeu ce sa mai spun ca nu ma pot lasa nicidecum. Sigur o proportie mare a razvretirii mele are ca si cauza mandria, insa mai este si frica de a ma increde in cei dragi (si in Dumnezeu cu precadere) aparand teama de a nu imi face rau si/sau a nu p
utea sa ma apere in orice imprejurare. Si uite asa apare un scut invizibil prin care nici macar Dumnezeu nu il poate darama caci nu-i prea dau voie. Il rog pe Dumnezeu in diferite forme (in sensul ca nu mai am de mult smerenia rugaciunii) sa darame scutul acela, dar pe de alta parte il „tin” foarte bine sa nu se darame.
Fratilor, daca vreodata ati avut aceeasi frica, acelasi sentiment si ati reusit, cu ajutorul Bunului Dumnezeu, sa scapati de el, poate imi dati si mie cateva sfaturi. Mentionez ca sunt o fire pragmatica.
Va multumesc si cu drag astept parerile/sfaturile/rugaciunile voastre. Domnul sa ne ajute in toate. Post cu folos, AGabriela!

"Frica de a nu fi aparat/neincredere" e titlul pe'care l-ai pus acestui topic si care dovedeste ca, din plecare, tu ai pretentia sa fii protejat, indiferent ce faci, adica vrei sa eviti sa suferi, sa te smersti; cu alte cuvinte, tu ceri, vrei sa primesti, ai pretentii, spre deosebire de Hristos, Care ne invata smerenia. O proba ca tu astepti sa primesti, sa lucreze altii pentru tine:"parerile/sfaturile/rugaciunile voastre"
De mica ai fost cocolosita, crescuta spre stimularea acestei nemultumiri si, ca urmare, ea s-a dezvoltat, s-a stabilizat, s-a inradacinat. Sentimentele pe care le dezvolti in inima ta le vei simti si tu invers, de asemenea, de la cei dragi tie.

Orgoliul (mandria) este cu atat mai raspandit (viciu) cu cat este mai putin luat in considerare si cu cat mai mult reactioneaza la evidentierea lui(darea lui de gol) si este atat de "confortabil" incat de multe ori gazda refuza sa-l lepede(asa pare cazul tau... "prgamatic":"asa apare un scut invizibil prin care nici macar Dumnezeu nu il poate darama caci nu-i prea dau voie"). Orice ar face cineva spre folosul tau impotriva vointei tale este egal cu zero.

"Frica de a ma increde in cei dragi (si in Dumnezeu cu precadere) aparand teama de a nu imi face rau si/sau a nu putea sa ma apere in orice imprejurare" dovedeste un orgoliu enorm si tot ce poate face altcineva este un mare nimic fata de ce poti face chiar tu, DACA VREI(lucrul cel mai dificil), caci daca vrei nimic nu-ti poate sta in cale.

Daca vei vrea cu adevarat vei scapa de acest sentiment si te vei minuna prin binecuvantarea pe care o vei simti; doar aceasta binecuvantare te va convinge ca ai vrut.
Vei avea ceea ce vei face(vei vrea) chiar tu(si incepe cu Spovedania).

Cam asa este cum spune Demetrius.

Eu, pe langa manifestarile amintite, mai am si un refuz absolut de a lasa suferinta traita in urma, nu pot sa ma impac cu atatia ani de suferinta si ma "razbun" deznadajduind.

Nu stiu daca vreodata voi iesi de unde sunt.
Orice dorinta neimplinita imi naste ganduri de hula si de razvratire si, bineinteles, acelasi refuz de a ma ridica pe considerentul ca nu pot, considerent intarit de neputinta de a accepta o data ca nu valoreaza nimic suferinta traita si ca, chiar si daca am trait-o, nu merit nimic special prin asta.
In momentul de fata pot doar sa verbalizez starea, nicidecum sa simt ca sunt impacata.
Doamne iarta-ma!

Doamne ajuta

[Tomita]

În prealabil postat de AGabriela

Fratilor,

Am venit dupa ceva vreme lipsa pe forum. Si cum Dumnezeu lucreaza prin oameni, cine a mai citit din topicurile mele stie ca in copilaria mea frageda am trecut printr-un moment destul de dificil. Poate vreau doar sa-mi gasesc scuza insa intotdeauna am fost razvratita impotriva persoanelor apropiate mie. Desi le iubesc si stiu ca ele ma iubesc o parte din sufletul meu nu reuseste sa aiba incredere in acele persoane: de ex. nu suport cand mamica mea imbratiseaza, desi ii sunt recunoscatoare lui Dumnezeu ca o am alaturi de mine si la varsta asta, iar in voia lui Dumnezeu ce sa mai spun ca nu ma pot lasa nicidecum. Sigur o proportie mare a razvretirii mele are ca si cauza mandria, insa mai este si frica de a ma increde in cei dragi (si in Dumnezeu cu precadere) aparand teama de a nu imi face rau si/sau a nu putea sa ma apere in orice imprejurare. Si uite asa apare un scut invizibil prin care nici macar Dumnezeu nu il poate darama caci nu-i prea dau voie. Il rog pe Dumnezeu in diferite forme (in sensul ca nu mai am de mult smerenia rugaciunii) sa darame scutul acela, dar pe de alta parte il „tin” foarte bine sa nu se darame.
Fratilor, daca vreodata ati avut aceeasi frica, acelasi sentiment si ati reusit, cu ajutorul Bunului Dumnezeu, sa scapati de el, poate imi dati si mie cateva sfaturi. Mentionez ca sunt o fire pragmatica.
Va multumesc si cu drag astept parerile/sfaturile/rugaciunile voastre. Domnul sa ne ajute in toate. Post cu folos, AGabriela!

Nici eu nu am incredere in ce spun ceilalti, in special cand se raporteaza la mine..trebuie sa analizez informatia...fiecare priveste o situatie cu ochii proprii si daca persoana nu are o gandire "deschisa"..poate da sfaturi nu chiar potrivite...e bine sa auzi cat mai multe idei.
Frica insa este altceva..si eu o am in unele perioade si mai am si neincredere in Dumnezeu (stiu ca face bine dar ma simt atat de daramata sau de ranita uneori ca mi-e frica de incercari...am impresia ca sunt prea grele).
Perioadele acestea vin si trec, uneori stau mai mult...de obicei cand aveam temeri mai mari am putut sa percep altfel realitatea...si desi reactia mea parea exagerata...este un mod de constientizare a raului in situatii sau exprimat de cei din jur care te pune in garda (ridica ziduri cum ai spus)...zidurile nu sunt ceva rau....in situatii cand e nevoie de tine/ti se rapunde cu dragoste/simti ca asa trebuie sa faci, atunci darami singura zidurile (dispar instantaneu).

[AGabriela]

În prealabil postat de Demetrius

"Frica de a nu fi aparat/neincredere" e titlul pe'care l-ai pus acestui topic si care dovedeste ca, din plecare, tu ai pretentia sa fii protejat, indiferent ce faci, adica vrei sa eviti sa suferi, sa te smersti; cu alte cuvinte, tu ceri, vrei sa primesti, ai pretentii, spre deosebire de Hristos, Care ne invata smerenia. O proba ca tu astepti sa primesti, sa lucreze altii pentru tine:"parerile/sfaturile/rugaciunile voastre"
De mica ai fost cocolosita, crescuta spre stimularea acestei nemultumiri si, ca urmare, ea s-a dezvoltat, s-a stabilizat, s-a inradacinat. Sentimentele pe care le dezvolti in inima ta le vei simti si tu invers, de asemenea, de la cei dragi tie.

Orgoliul (mandria) este cu atat mai raspandit (viciu) cu cat este mai putin luat in considerare si cu cat mai mult reactioneaza la evidentierea lui(darea lui de gol) si este atat de "confortabil" incat de multe ori gazda refuza sa-l lepede(asa pare cazul tau... "prgamatic":"asa apare un scut invizibil prin care nici macar Dumnezeu nu il poate darama caci nu-i prea dau voie"). Orice ar face cineva spre folosul tau impotriva vointei tale este egal cu zero.

"Frica de a ma increde in cei dragi (si in Dumnezeu cu precadere) aparand teama de a nu imi face rau si/sau a nu putea sa ma apere in orice imprejurare" dovedeste un orgoliu enorm si tot ce poate face altcineva este un mare nimic fata de ce poti face chiar tu, DACA VREI(lucrul cel mai dificil), caci daca vrei nimic nu-ti poate sta in cale.

Daca vei vrea cu adevarat vei scapa de acest sentiment si te vei minuna prin binecuvantarea pe care o vei simti; doar aceasta binecuvantare te va convinge ca ai vrut.
Vei avea ceea ce vei face(vei vrea) chiar tu(si incepe cu Spovedania).

Draga domnule Demetrius,

Nu spun ca nu sunt mandra si orgolioasa... sunt pana la cer si inapoi, dar concluziile pe care le-ati tras sunt cu adevarat gresite.
1.Nu am fost "cocolosita" in copilarie ci tocmai din faptul ca am avut o copilarie grea din punct de vedere sufletesc si fizic in jurul varstei de 5-6 ani a dus la aceasta stare a mea.
2. Vreau sa scap de aceasta stare a sufletului meu, dar pe de alta parte credeti-ma ca nu este usor nici pentru un om sanatos din punct de vedere spiritual sa faca "binele pe care il voieste", dara pentru un suflet bolnav a carui dragoste a fost invadata intr-un mod gresit exact cand copilul de formeaza din punct de vedere emotional (un abuz sexual repetat).
3. Incerc sa nu-mi lipseasca un timp foarte indelungat spovedania.

Ca un sfat, inainte de atrage concluzii incercati sa si studiati (cred ca era destul de usor in a va uita peste topicurile mele anterioare)
Oricum multumesc frumos pentru parerea dvs.
AGabriela

[Adriana-Simona]

În prealabil postat de AGabriela

Fratilor,

Am venit dupa ceva vreme lipsa pe forum. Si cum Dumnezeu lucreaza prin oameni, cine a mai citit din topicurile mele stie ca in copilaria mea frageda am trecut printr-un moment destul de dificil. Poate vreau doar sa-mi gasesc scuza insa intotdeauna am fost razvratita impotriva persoanelor apropiate mie. Desi le iubesc si stiu ca ele ma iubesc o parte din sufletul meu nu reuseste sa aiba incredere in acele persoane: de ex. nu suport cand mamica mea imbratiseaza, desi ii sunt recunoscatoare lui Dumnezeu ca o am alaturi de mine si la varsta asta, iar in voia lui Dumnezeu ce sa mai spun ca nu ma pot lasa nicidecum. Sigur o proportie mare a razvretirii mele are ca si cauza mandria, insa mai este si frica de a ma increde in cei dragi (si in Dumnezeu cu precadere) aparand teama de a nu imi face rau si/sau a nu putea sa ma apere in orice imprejurare. Si uite asa apare un scut invizibil prin care nici macar Dumnezeu nu il poate darama caci nu-i prea dau voie. Il rog pe Dumnezeu in diferite forme (in sensul ca nu mai am de mult smerenia rugaciunii) sa darame scutul acela, dar pe de alta parte il „tin” foarte bine sa nu se darame.
Fratilor, daca vreodata ati avut aceeasi frica, acelasi sentiment si ati reusit, cu ajutorul Bunului Dumnezeu, sa scapati de el, poate imi dati si mie cateva sfaturi. Mentionez ca sunt o fire pragmatica.
Va multumesc si cu drag astept parerile/sfaturile/rugaciunile voastre. Domnul sa ne ajute in toate. Post cu folos, AGabriela!

Da, ar fi bun un duhovnic la care sa ii spui ceea ce ai scris aici, iar el sa se roage pentru tine, sa te pomeneasca la slujbe etc.
Si un alt lucru ce ai putea sa faci, mai ales ca vine si Craciunul este sa te implici in activitati sociale (de exemplu poti merge la o casa de copii sa te joci cu ei cateva ore, sau la un azil de batrani sa stai sa le asculti povestile, sau la un spital ca si voluntar). Oferind un pic de interes, vei primi inapoi dragoste si inima se va inmuia si va putea primi dragoste si nu se va mai teme de nimic.

[AGabriela]

În prealabil postat de Adriana-Simona

Da, ar fi bun un duhovnic la care sa ii spui ceea ce ai scris aici, iar el sa se roage pentru tine, sa te pomeneasca la slujbe etc.
Si un alt lucru ce ai putea sa faci, mai ales ca vine si Craciunul este sa te implici in activitati sociale (de exemplu poti merge la o casa de copii sa te joci cu ei cateva ore, sau la un azil de batrani sa stai sa le asculti povestile, sau la un spital ca si voluntar). Oferind un pic de interes, vei primi inapoi dragoste si inima se va inmuia si va putea primi dragoste si nu se va mai teme de nimic.

Cate ati scris aici nu lipsesc din viata mea: spovedania (dupa putinta sau mai bine spus neputinta), prietenii, activitati sociale, ocuparea timpului etc.
Multumesc frumos ptr gandurile frumoase

[Demetrius]

În prealabil postat de AGabriela

Draga domnule Demetrius,

Nu spun ca nu sunt mandra si orgolioasa... sunt pana la cer si inapoi, dar concluziile pe care le-ati tras sunt cu adevarat gresite.
1.Nu am fost "cocolosita" in copilarie ci tocmai din faptul ca am avut o copilarie grea din punct de vedere sufletesc si fizic in jurul varstei de 5-6 ani a dus la aceasta stare a mea.
2. Vreau sa scap de aceasta stare a sufletului meu, dar pe de alta parte credeti-ma ca nu este usor nici pentru un om sanatos din punct de vedere spiritual sa faca "binele pe care il voieste", dara pentru un suflet bolnav a carui dragoste a fost invadata intr-un mod gresit exact cand copilul de formeaza din punct de vedere emotional (un abuz sexual repetat).
3. Incerc sa nu-mi lipseasca un timp foarte indelungat spovedania.

Ca un sfat, inainte de atrage concluzii incercati sa si studiati (cred ca era destul de usor in a va uita peste topicurile mele anterioare)
Oricum multumesc frumos pentru parerea dvs.
AGabriela

O diferenta ca pana la cer si inapoi este intre mesajul la care am raspuns eu si cel pe care l-ai scris aici, unde mai vii cu completari; citeste si tu inca o data ce ai scris.
Ai dreptate in legatura cu mesajele de mai inainte; nu le-am cercetat, dar nu mi se pare rezonabil sa citesc alte topicuri ca sa raspund la un mesaj.

3. Incearca sa treaca un interval cat mai scurt pana la urmatoarea spovada; eu o fac cam de 6-8 ori pe an, la toate marile sarbatori crestine.
Ca sa scapi de starea asta cel mai folositor lucru sunt(pe langa altele) spovada si rugaciunea; nu doar una din ele.