Casnicia - razboiul duhovnicesc al mirenilor?

Ai dreptate, fallen. Alegerile sunt uneori foarte dificile, nu ştim întotdeauna care cale e mai bună sau cea bună. Şi atunci avem nevoie de sfatul cuiva care a trecut prin ceva asemănător sau măcar cunoaşte cum se trece.

Cred, însă, că nu trebuie să căutăm să ne schimbăm crucea – aleasă sau nu de noi. Sunt destule pilde în legătură cu asta, care arată că cine face asta poate da peste una şi mai grea, pe care n-o poate duce, sau peste una prea mică, care nu-i va fi de folos. Pe de altă parte, însuşi Domnul a spus că nu-i bun pentru împărăţia cerurilor cel care, punând mâna pe plug, priveşte înapoi (e nehotărât).

Şi mai trebuie să învăţăm să facem diferenţa între jertfă şi compromis. Alegerea de a renunţa la Biserică pentru a păstra liniştea familiei, în care din cele două categorii se încadrează, oare? Adesea am trecut prin dileme asemănătoare. Noi nu ştim să distingem clar, însă alegerea e de maximă importanţă, putând fi între viaţă şi moarte (duhovnicească). Şi e cu atât mai greu de făcut cu cât nu te simţi responsabil doar pentru mântuirea ta, ci şi pentru a celui cu care ai ales să fii una.

Dilemele de genul ăsta pot fi uneori chiar sfâşietoare, însă pot fi şi rodnice, totodată, pentru că atunci când ştim că n-avem răspunsuri şi le căutăm cu ardoare, suntem, cel puţin, într-o bună aşezare, cu inima deschisă pentru a le primi. Să ne rugăm şi să sperăm că ele vor veni.

[Mihnea Dragomir]

În prealabil postat de mirela.t

Intrebare : ne mantuim cu neamul, cu "trupul duhovnicesc" sot-sotie, sau fiecare cu-ale lui pacate?

Judecata este individuală. Nu e en-gross: nici cu "neamul", nici cu "trupul duhovnicesc". Prin urmare, este posibil ca unul dintre soţi să fie mântuit, iar celălalt damnat.
Pe de altă parte:
1) Există o mare responsabilitate a soţilor unul faţă de celălalt şi, mai ales, a amândurora faţă de copii în ceea ce priveşte mântuirea.
2) Consecinţele temporale ale păcatelor, dar şi meritele virtuţilor pot apăsa / uşura nu numai pe autorul lor, dar şi pe cei din familia lui, pe descendenţii lui, pe cei din comunitatea ori chiar din seminţia ori ţara lui. Fără multă teologie, ţăranul român ştie asta şi se supără dacă nu el, ci altcineva din casă ori chiar vecinul lui încalcă una din Legile lui Dumnezeu. Dimpotrivă, o sanctificare sau simpla prezenţă a unui om cu faimă de sfinţenie în timpul vieţii, ori a cuiva care doar se consacră Domnului primind tonsura ori hirotonia, este privită ca o binecuvântare de o întreagă comunitate de oameni.

[andra_v]

În prealabil postat de fallen

Din pacate cum am mai spus cunosc multi oameni care isi iau aceasta libertate, de a se jertfi intr-o casnicie nefericita, dar pe care jertfa nu le-a cerut-o nimeni (asta din cate am observat e si din cauza ca foarte multi fac greseala sa nu respecte a doua sau a treia porunca din decalog care spune " sa nu ai alt Dumnezeu inafara de Mine" - atat de simplu in vorba, dar atat de usor de incalcat...). Toti zicem ca trebuie sa ne ducem crucea, dar nimeni nu ne spune "asta e crucea ta". Putem oricand sa renuntam la o cruce si s aluam alta. Putem de exemplu sa renuntam sa mai servim in armata si sa ne angajam la cantina saracilor. Oare se supara Dumnezeu pentru asta? Nu cred, atata timp cat e o munca cinstita. Putem sa renuntam la casatorie si sa trecem la calugarie? Asta cu siguranta e o practica binecuvantata. Dar oare viceversa mai e tot asa? Oare cati oameni nu isi iau cruci care sunt prea grele pentru ei si-i doboara, ii arunca drept in ghearele necuratului? Stiti cum e? Multi gandesc "cred ca ar trebui sa fac asa" (cred ca am cutare boala, ia sa ma apuc eu sa iau tratamentul care-l face vecina de tensiune); asa cred eu ca e bine; sotul o sa fie multumit si nu o sa mai am scandal in casa. Nu mai aduc niciodata vorba de mers la biserica, cimitir, de chemat preotul in casa pentru sfestanie...de ce sa isc scandal? Daca vrea musaca in Saptamana Mare, ii dau, doar n-o sa risc un scandal tocmai acum... si nu mai ma duc nici la spovedanie, ca ce rost mai are daca tot ma spurc... Nu-i mai pomenesc nici de mers la ai mei, nici de alte lucruri care nu-i convin... asta e, pentru linistea familiei si a copiilor mai ales.. fac pace si cu insusi necuratul. Pentru ca am vazut situatii in care s-ar putea zice pe buna dreptate ca bietii oameni au ajuns sa traiasca in casa si in pat cu insusi diavolul. Desigur, nici un om nu e insusi diavolul, dar poate fi robit intr-o masura mai mare sau mai mica de acesta. Ori, in cazul asta, ar fi bine sa deschidem bine ochii sa vedem pe cine ascultam si cu cine facem pace si pe cine avem grija sa nu suparam. Dar asta e un alt subiect, si anume in ce masura si cu ce mijloace trebuie sa ne ferim, sa avem grija sa nu-l provocam pe cel rau.

"Cine pune pe tatal sau ori pe mama sa - am putea parafraza, pe sotul ori sotia sa-ma presus de Mine nu este vrednic de Mine".

[fallen]

Ati vazut cate sotii isi blesteama sotul, atat direct cat si fata de terte persoane? Poate una din zece il lauda, restul nu vorbesc de sot decat "fir-ar el al...". Barbatii mai rar, poate doar la betie, vorbesc urat de neveste, insa in fata nu se sfiesc sa le dracuie. Din fericire, ei nu intotdeauna vorbesc serios, din pacate, femeile da. Multe chiar asta isi doresc : sa-l stie inghitit de iad. Urat...
Multi din pacate isi blesteama chiar si copiii sau parintii...
Acuma nu stiu eu ce mare putere are si blestemul asta, am mai vorbit pe tema asta; eu cred ca e doar o vorba in vant: daca eu ii zic cuiva sa-l ia... sau el imi zice mie, cine suntem noi pana la urma sa avem puterea asta, sau sa ne asculte cineva? Noi doar ne exprimam o dorinta. Dracul ia numai pe cine vrea sa se duca le el.
Ce-ar fi asa greu sa spunem cand ne supara cineva "iarta-l Doamne?". Dar asta n-o facem decat cand e vorba de cineva cu adevarat drag care il vedem ca face o mare greseala...

[glykys]

Poate si eu ar trebui sa postez asta la experiente luminoase in casnicie...
Eu am niste vecini care stau la etajul 1. Sut batranei, peste 80 de ani. ea a ramas imobilizata in scaunul cu rotile. Din ce mi-a spus candva, sunt dati cand isi doreste sa moara. Dar el are atata grija de ea, in ciuda varstei si a slabiciunii. O scoate afara, ii impinge caruciorul, isi vorbesc atat de frumos... Se vede ca se iubesc si se alina unul pe altul. Daca ar fi o singuratate in doi, fireste ca nu ar rezista.

Eu cred asa, ca adevarata masura a omului, adevarata credinta si adevarata iubire se cunosc de abia in incercari, in boli si in suferinte.

Recent am citit o carte despre viata Sfantului Grigorie Teologul, daruita de niste forumisti. Stiam povestea, in mare: mama sa, Nonna, era o crestina foarte evlavioasa, dintr-o familie cu traditie, iar tatal era sectant, nici crestin, dar nici mozaic, si ca datorita rugaciunilor indelungate ale sotiei, dupa zeci de ani, a randuit Domnul sa se converteasca si el si chiar sa devia episcop si apoi au fost binecuvantati si cu copii. Ei, dar ce am aflat din acea carte - si doar banuiam * era faptul ca Nona isi iubea foarte mult sotul ala, pagan si sectant! si cred ca asta a contat foarte mult. Pentru ca vad la biserica femei care vin singure si se plang ca au soti necredinciosi si rai si chiar se roaga pentru ei, dar... daca dragoste si perseverenta nu e, nimic nu e!

Iata citatul:
"Si iata ca acum, Nonna, crestina, primeste sa fie sotia lui Grigorie, un barbat frumos si bogat, dar care traia in ratacire, in afara Bisericii. Acum incepe drama tinerei Nonna. Suferea insa pentru faptul ca acela crede in ideile ciudate ale ipsistarilor. Grigorie nu era aspru cu ea. Nu se purta urat cu ea fiindca era crestina, nu o certa. De altfel, stia foarte bine, inainte de a se casatori cu ea, ca apartine Bisericii. Nu-i raspundea necuviincios nici chiar cand aceasta il indemna, il sfatuia, il ruga, uneori il certa, sa devina crestin. Nonna se folosea de toate mijloacele pentru asta, de la cuvantul frumos pana la cearta. Dar arma sa cea mare era rugaciunea. Zi si noapte Il ruga pe Dumnezeu sa il lumineze pe Grigorie al ei. Lacrimile frumoasei de 20 de ani erau jertfa si ofranda ei de fiecare zi. Si aceasta pentru a-l vedea pe sotul ei in staulul mantuirii, in Biserica.
Tanara Nonna avea sa ajunga femeie in toata firea, aproape batrana, pana cand si-a vazut visul cu ochii. Se apropiase de 50 de ani. Rugaciunile si posturile, o data cu trecerea anilor, au facut sa dispara farmecul frumusetii din tinerete. I-au ramas insa frumusetea iubirii si bucuria de a-l vedea pe Grigorie crestin. Altceva mai mult nu dorea. Fata ei era plina de lumina si de iubire. Dadea slava si multumea lui Dumnezeu pentru ca Grigorie a spus in cele din urma da. Toata casa a luat o infatisare noua. Toate straluceau parca de bucurie. Oriunde isi purta privirea, la lucruri sau la oameni, la case sau la campuri, i se parea ca lumea intreaga si-a schimbat fata..."

M-a impresionat tare mult povestea ei. De abia dupa convertirea sotului, la 50 de ani, vor avea trei copii, care au devenit si ei sfinti. Insa a trait si suferinta de a-si vedea morti de tineri doi copii si a murit in vremea rugaciunii, la cateva luni dupa sotul ei iubit.

Iata ce inseamna "razboi duhovnicesc" in casnicie!

[Fani71]

În prealabil postat de fallen

Nu stiu unde ar fi mai bine sa postez intrebarea: aici sau la "experiente luminoase"?
Ati intalnit vreodata sau v-ati intalnit cu situatia in care intr-un cuplu sa existe atat de multa suferinta din partea unuia sau a ambilor parteneri, teroare chiar, incat sa ajunga sa-si doreasca mai repede moartea (pe a sa sau pe a celuilalt), sa ajunga sa se roage "Doamne, stiu ca pentru pacatele mele platesc, dar Te rog, nu stiu cat mai pot indura, slobozeste pe robul Tau!"
E oare o astfel de casnicie o incercare pentru om? Oare nu e o incercare prea grea? Inafara de asat, astfel de experiente nu se intampla numai oamenilor crediniciosi ci poate mai ales celor necredinciosi, care poate L-au nesocotit pe Dumnezeu in alegerile lor. Dar chiar si acestia, la un moment dat, satui de atata suferinta, se intorc la El si se roaga pentru izbavire, dar ce sa-i faci, ca nu se mai poate face nimic, nici pe lumea asta, nici chiar pe cealalata, odata ce esti "legat " prin Sfanta cununie. Daca toata viata traiesti in teroare alaturi e un tiran, si pe lumea aialalta vei fi tot cu el? Daca chiar el e cel care hotaraste ca a venit vremea sa te trimita acolo (si te omoara), ce faci, te duci cu el in iad?
Asta e probabil cea mai mare dilema de "juridico-teologica" a mea: Sfanta Taina nu se dezleaga de la sine in momentul cand unul din parteneri o incalca, o sparge? Adica : comite adulter, se leapada de Dumnezeu, este excomunicat, se duce la sectanti, sau chiar la vreo grupare satanista, sau cel mai rau, isi ucide partenerul ?

Eu am intalnit un asemenea cuplu.

Pai da, cred ca se dezleaga, din moment ce Biserica ortodoxa accepta recasatoriirea dupa divort. Daca intre cei doi exista o relatie bazata pe tiranie, inselare, ura, si altele de acest gen, ce cununie mai este asta?

Dar fallen, de ce vroiai sa publici asta la experiente luminoase? ;-)

[tabitha]

În prealabil postat de Mihnea Dragomir

Judecata este individuală. Nu e en-gross: nici cu "neamul", nici cu "trupul duhovnicesc". Prin urmare, este posibil ca unul dintre soţi să fie mântuit, iar celălalt damnat.
Pe de altă parte:
1) Există o mare responsabilitate a soţilor unul faţă de celălalt şi, mai ales, a amândurora faţă de copii în ceea ce priveşte mântuirea.
2) Consecinţele temporale ale păcatelor, dar şi meritele virtuţilor pot apăsa / uşura nu numai pe autorul lor, dar şi pe cei din familia lui, pe descendenţii lui, pe cei din comunitatea ori chiar din seminţia ori ţara lui. Fără multă teologie, ţăranul român ştie asta şi se supără dacă nu el, ci altcineva din casă ori chiar vecinul lui încalcă una din Legile lui Dumnezeu. Dimpotrivă, o sanctificare sau simpla prezenţă a unui om cu faimă de sfinţenie în timpul vieţii, ori a cuiva care doar se consacră Domnului primind tonsura ori hirotonia, este privită ca o binecuvântare de o întreagă comunitate de oameni.

Cam așa vedeam și eu lucrurile, mulțumesc pentru răspuns !

[fallen]

În prealabil postat de glykys

Poate si eu ar trebui sa postez asta la experiente luminoase in casnicie...


M-a impresionat tare mult povestea ei. De abia dupa convertirea sotului, la 50 de ani, vor avea trei copii, care au devenit si ei sfinti. Insa a trait si suferinta de a-si vedea morti de tineri doi copii si a murit in vremea rugaciunii, la cateva luni dupa sotul ei iubit.

Iata ce inseamna "razboi duhovnicesc" in casnicie!

Intr-adevar!
Seamana oarecum cu povestea sfintilor mucenici Ciprian si Justina - ca tot fuse aniversarea lor.
Atata doar ca e o mica diferenta : ei au fost sfinti. Noi suntem slabi, marea majoritate. La prima ispita, la prima bataie sau amenintare a sotului (sau a "adevaratului " dusman) o sa cedam si o sa luam o pauza, de frica sa nu-l suparam mai rau...

[fallen]

În prealabil postat de N.Priceputu

Cred, însă, că nu trebuie să căutăm să ne schimbăm crucea – aleasă sau nu de noi. Sunt destule pilde în legătură cu asta, care arată că cine face asta poate da peste una şi mai grea, pe care n-o poate duce, sau peste una prea mică, care nu-i va fi de folos. Pe de altă parte, însuşi Domnul a spus că nu-i bun pentru împărăţia cerurilor cel care, punând mâna pe plug, priveşte înapoi (e nehotărât).


Dilemele de genul ăsta pot fi uneori chiar sfâşietoare, însă pot fi şi rodnice, totodată, pentru că atunci când ştim că n-avem răspunsuri şi le căutăm cu ardoare, suntem, cel puţin, într-o bună aşezare, cu inima deschisă pentru a le primi. Să ne rugăm şi să sperăm că ele vor veni.

Hai sa dam un exemplu. Daca o femeie in tinerete a fost desfranata (nu neaparat ca asta si-a dorit, dar... s-a lasat pacalita de unul si de altul, pana cand...s-au adunat prea multe "realatii nepotrivite"), si la un moment dat se hotaraste sa se opreasca si sa se aseze la casa ei - acest lucru se va dovedi extrem de dificil; (nu pt toate, unele reuses cu succes) dar unele nu vor reusi sa fie suficient de bune sotii odata pentru ca nu sunt obisnuite cu gospodaria, si apoi pt ca sotul nu le va ierta pentru ce au fost candva. Si acestea vor considera ca barbatul e indreptatit sa le umileasca si sa le persecute, si ca aceasta e crucea lor pe care le-a dat-o Dumnezeu ca sa le ierte pacatele. Doar ca nu toate vor rezista pana la sfarsit in acest razboi, si unele vor renunta, nu pt ca nu mai vor neaparat sa se mantuiasca, dar pt ca nu mai rezista pur si simplu, sau poate considera ca pedeapsa e prea aspra. Si atunci ce sa va intampla cu acestea? Se vor mai mantui sau nu? Nu cumva daca vor insista sa se roage pentru iertare li se va da o cruce si mai grea, ca de exemplu o boala grava, un copil handicapat, saracia lucie, si alte asemenea care le-ar putea aduce si mai aproape de pierzanie? Nu cumva toate aceste incercari s-ar putea dovedi prea grele si le-ar putea face sa renunte la a mai dori mantuirea? A spus un preot de ziua Sfintilor parinti ca daca cineva face un pacat atat de mare cum ar fi sa refuze sa procreeze, Dumnezeu il blesteama si ii intoarce spatele pe viitor daca mai indrazneste sa Ii ceara ceva. Sau poate nu ii refuza definitiv, dar le da niste incercari la limita imposibilului, pe care putini le trec pe cand cei mai multi nu. Ca sa nu mai mentionez ca pe partea cealalta te mai loveste si ala rau pentru ca incerci sa te intorci la Dumnezeu. Nu va prididi nicio secunda sa-ti zica 'las-o balta, nu vezi ca n-ai nici o sansa, ca Dumnezeu nu te mai vrea?" Si apoi daca i te impotrivesti, sa vezi belele ce-ti mai curg, pana si pe cei mai dragi ti-i va intoarce impotriva ta... si te va face sa crezi, pana la urma, ca tot raul asta e "rasplata" ta de la Dumnezeu ...si te va face pana il vei crede pe el, din pacate...

[fallen]

As putea sa mai continui pledoaria. Multa lume sustine ca o casnicie dificila este o incercare de la Dumnezeu pentru o anumita persoana. In cazul persoanei de care vorbeam mai sus, probabil cand a cerut si ea un barbat numai al ei, Dumnezeu i-a zis "o sa-l ai doar daca reusesti sa il convertesti tu, daca il convingi tu sa vina la biserica; daca nu, nu". Insa persoana respectiva are de invins mai multe obstacole: primul e ea insasi, propriile slabiciuni care ar pute-o face sa renunte; al doilea e personalitatea barbatului care poate oricand sa zica "gata, nu mai am nevoie de tine, pleaca si lasa-ma, ai adus numai nenorocire in viata mea decand cu dorinta ta de mantuire", iar al treilea e insusi dusmanul care ii lupta neincetat si pana la urma, mai devreme sau mai tarziu, unul din ei sau amandoi ii vor ceda. Inafara de asta, persoana in cauza nici macar nu stie daca ceia ce i se intampla, mizalianta in care se afla, e intr-adevar o incercare divina sau tot o inselatorie a vrajmasului. A incercat de cateva ori sa-l intrebe pe parintele Boca, dar inca nu a primit "raspunsul" mult asteptat; probabil nu-l va primi niciodata si va muri intrebandu-se care a fost cauza pentru care nu a reusit in casnicie, atata timp cat si-a dorit lucrul asta si s-a cait de greselile pe care le-a facut. Poate ca nu va reusi niciodata a fie sotie si mama, dar nu vrea sa mai fie nici desfranata. Si nu vrea nici sa-i fie piatra de poticnire barbatului pe care ar fi trebuit sa il salveze, ca prin purtarile ei necuvenite pentru o sotie sa il sminteasca pe acesta si sa-l faca sa urasca biserica si pe Dumnezeu. Daca specialistii recomanda ca noi mirenii sa nu ne luptam cu necuratul (decat razboiul nostru, personal, nu sa incercam sa-i salvam si pe altii) atunci de ce unei biete muieri pacatoase i s-ar putea cere asa ceva? Inteleg, e un efort pe care trebuie sa-l faca ca sa-si rascumpere greselile, dar daca nu reuseste i se va mai da alta sansa? Ori poate casnicia nu e pentru ea, trebuie sa se mantuiasca pe alta cale, prin munca, prin boala, printr-o moarte martirica, cine stie? Sau trebuie sa-si accepte osanda vesnica?