Despre juramant

[strajeru]

Jurământul nu este oprit atunci când se face după voia lui Dumnezeu, adică atunci când nu se face pentru un lucru de nimic şi când cel ce jură este hotărât să spună adevărul. Însuşi Dumnezeu S-a jurat pe Sine, după cum spune Sfânta Scriptură: Dumnezeu când a dat lui Avraam făgăduinţă... S-a jurat pe Sine Însuşi (Evrei 6, 13). Mântuitorul S-a jurat, de asemenea, la judecată, că este Fiul lui Dumnezeu (Matei 26, 63–64). Asemenea şi Sfinţii Apostoli s-au jurat, întărind prin aceasta adevărurile propovăduite (Rom. 1, 9; II Cor. 1, 23; Gal. 1, 20 ş.a.). Când Mântuitorul spune: Să nu vă juraţi nicidecum... ci să fie cuvântul vostru: ceea ce este da, da; şi ceea ce este nu, nu; iar ceea ce este mai mult decât aceasta, de la cel rău este (Matei 5, 34–37), El nu opreşte desăvârşit jurământul, ci numai jurământul cel nedrept şi cel făcut cu uşurinţă pentru lucruri de nimic, neînsemnate şi neadevărate.
Jurământul drept şi făcut pentru lucruri înalte, fiind o faptă de slujire lui Dumnezeu – căci prin el se recunoaşte că Dumnezeu este Atotştiutor şi Atotprezent –, de bună seamă că trebuie ţinut cu sfinţenie. Călcarea lui este păcat şi este jurământ mincinos (Zah. 5, 4). De aceea, creştinul trebuie să se ferească de a jura cu uşurinţă sau mincinos (Despre jurământ în Legea Veche, vezi la Ieşirea 22, 9–11).
Sectarul: Jurământul nu poate fi admis, fiindcă prin el se calcă porunca a treia a Decalogului: Să nu iei în deşert numele Domnului Dumnezeului tău. Căci Domnul nu va cruţa pe cel ce va lua numele Său în deşert (Ieş. 20, 7).
Preotul: Jurământul nu poate fi o luare în deşert a numelui lui Dumnezeu, ci dimpotrivă el este o cinstire a lui Dumnezeu, deoarece prin el I se recunoaşte lui Dumnezeu autoritatea supremă, dreptatea Lui şi puterea Lui pedepsitoare. Numai atunci poate fi jurământul o luare în deşert a numelui lui Dumnezeu şi, deci, o călcare a poruncii a treia, când el este făcut strâmb sau când e întrebuinţat abuziv şi pentru lucruri de nimic. Aceste jurăminte strâmbe şi făcute în grabă pentru lucruri neînsemnate sunt cu adevărat hule la adresa numelui (fiinţei) lui Dumnezeu şi, deci, sunt în directă opoziţie cu porunca a treia. Dar jurământul drept este ca o rugăciune, ca o invocare cuviincioasă şi evlavioasă a lui Dumnezeu pentru stabilirea adevărului şi pentru înlăturarea minciunii. Jurământul este un factor necesar triumfului adevărului în lume, prin mijlocirea atotştiinţei şi atotputerniciei lui Dumnezeu. Aşa cum este cu neputinţă ca rugăciunea evlavioasă să fie oprită, tot aşa cu neputinţă este să fie oprită invocarea evlavioasă şi cucernică a numelui lui Dumnezeu în jurământul drept.
Sectarul: Dacă jurământul este bun, ca act prin care se recunoaşte puterea lui Dumnezeu şi prin care se cere de la El pedepsirea minciunii, atunci acelaşi lucru s-ar putea spune şi despre înjurături, căci şi în ele se cere intervenţia pedepsei dumnezeieşti şi, prin aceasta, se recunoaşte puterea şi dreptul lui Dumnezeu de a pedepsi răul. Or, aşa ceva ar fi un mare păcat.
Preotul: Mă minunez de dumneata cât de încâlcit eşti la pricepere şi cât de departe stai de înţelegerea adevărului. Aşa faceţi voi sectarii cu toate în înţelegerea Sfintelor Scripturi şi de aceea pururea rămâneţi în rătăcirile voastre. Jurământul drept, pe numele lui Dumnezeu, nu este tot una cu a-L înjura pe El. Cine oare se va împăca cu asemenea înţeles nebun? Înjurăturile nu se fac spre slava şi cinstirea lui Dumnezeu, nici din evlavie şi preţuire a dreptăţii şi atotştiinţei Lui, sau spre a se stabili prin ele vreun adevăr, ci ele se fac spre a se huli şi a necinsti numele lui Dumnezeu sau al sfinţilor Lui sau al vreunui lucru sfânt. Ele nu caută altceva decât pedepsirea aproapelui nostru, care de multe ori este şi fără vină. Jurământul drept se face din frică de Dumnezeu şi din mare consideraţie faţă de dreptatea şi atotştiinţei Lui, iar înjurăturile se fac din mândrie, din răutate şi ura noastră faţă de aproapele nostru.
Aşa fiind, înjurătura nu este act de adorare şi cinstire a lui Dumnezeu, ci un act doveditor al răutăţii sufletului nostru, al urii şi al dorinţei noastre de răzbunare asupra acelora pe care îi urâm. Totodată, înjurătura este o luare în deşert a numelui lui Dumnezeu, prin care noi Îl chemăm ca pedepsitor al lucrurilor părute nouă nedrepte şi prin aceasta – în nebunia noastră – noi am voi să facem pe Dumnezeu părtaş al răutăţii noastre de a pedepsi pe acela pe care noi îl urâm, lucru care este cu totul spre jicnirea dreptăţii lui Dumnezeu. Aşadar, analizând aceste lucruri, putem înţelege destul de clar că înjurăturile sunt numai de la diavolul şi, deci, nu le putem pune în cântar cu jurământul drept, care se face spre slava dreptăţii lui Dumnezeu.
Sectarul: Dar voi, ortodocşii, mai aveţi obiceiul să faceţi şi nişte jurăminte, aşa zise «solemne». Ce rost mai au şi acestea? Ce temei scripturistic au ele? Şi de ce faceţi aceste jurăminte, mai ales prin biserici? De ce la aceste jurăminte întrebuinţaţi Evanghelia, Crucea, lumânările ş.a.?
Preotul: Jurământul solemn are multe temeiuri scripturistice, între care sunt şi acestea: Fac. 14, 22–23; Ieş. 6, 8; III Regi 8, 31–32; Apoc. 10, 5–6 ş.a. Noi îl facem în biserică, pentru că aşa se făcea şi în Legea Veche (vezi Num. 5, 11–22 ş.a.). Îl facem la nevoie şi în afară de biserică, dar mai ales în faţa Sfintei Evanghelii, a Sfintei Cruci, cu lumânări aprinse şi în faţa preotului, fiindcă fără biserică, fără Evanghelie şi mai ales fără Sfânta Cruce, este ca şi fără Dumnezeu. Şi deci, fără acestea el rămâne ca o simplă formă pompoasă şi o paradă omenească, care impresionează numai la suprafaţă, iar nu în fond şi hotărâtor. Despre puterea şi adeverirea jurământului drept, atât în Legea Veche, cât şi în cea Nouă, sunt edificatoare şi alte numeroase texte (Fac. 22, 16–17; 24, 2–9; Ieş. 22, 9–10; Num. 14, 23; I Regi 24, 22–23; Isaia 45, 23; 65, 15–16; Ier. 7, 8–9; Amos 6, 8; Matei 26, 63–64; II Cor. 1, 23; Gal. 1, 20; Filip. 1, 8; II Tim. 2, 14; 4, 1–2; Evrei 6, 13–17).