Mantuirea ortodoxa-mantuirea protestanta

[Ioana-Andreea]

Consecinte tragice

Dificultãtile pe care le-am însirat si solutiile lor au dus eventual la anumite practici absurde, care erau de fapt consecinte logice ale acestei conceptii cu privire la mântuire. De exemplu, anumiti clerici catolici au descoperit un mijloc foarte lucrativ de a oferi credinciosilor oportunitãti pentru fapte bune. De ce nu ar fi „faptele bune” mãsurate precis si chiar vândute sub forma indulgentelor? Practica indulgentelor a reprezentat nu numai dorinta de îmbogãtire a Bisericii Catolice ci si un triumf al rationalismului, al dorintei umane de a întelege si a mãsura mântuirea. A început astfel un trafic de indulgente care sugea banii din buzunarele credinciosilor de rând si îi aduna în trezoreria Bisericii Catolice.
Cu timpul, aceste practici au îndepãrtat complet pe credinciosi de învãtãtura mântuirii prin har. În timp ce crestinii de rând erau lãsati nesiguri cu privire la soarta lor vesnicã, papalitatea acumula averi care se transformau în palate si catedrale imense, împodobite de cei mai mari artisti umanisti ai lumii. Aceastã stare de coruptie cerea o corectare urgentã, care a venit în cele din urmã prin Martin Luther si miscarea protestantã. Din pãcate si în mod tragic, cei care s-au revoltat împotriva coruptiei bisericii au uitat sã priveascã spre Biserica Ortodoxã, care a fost prin harul lui Dumnezeu feritã de aceste aberatii si care a pãstrat cu credinciosie învãtãtura apostolilor.

Protestantismul

Înnoirea bisericii din Apus prin înlãturarea coruptiei si a unor învãtãturi gresite a fost binevenitã. Reforma a pornit pe acest drum, dar a alunecat imediat în directii gresite, introducând învãtãturi care erau cu totul noi în crestinism.
Una din problemele Reformei a fost faptul cã ea a pãstrat cadrul juridic în care era înteleasã mântuirea. Solutiile dezvoltate de Reformã au fost diferite de cele ale Bisericii Catolice, dar ele au pãstrat aceeasi conceptie. Cu alte cuvinte, presupozitiile au rãmas aceleasi.
Ca rãspuns la sistemul meritelor, Reforma a revenit la învãtãtura biblicã a mântuirii prin har. Dintr-o singurã trãsãturã de condei, Luther si Calvin au rezolvat multe din dilemele si dificultãtile teologiei catolice. Pentru protestanti, iertarea pãcatelor a fost câstigatã o singurã datã de Hristos. Penitentele, Purgatoriul si faptele bune devin astfel lipsite de sens. Mântuirea este însusitã de individ prin credintã, iar orice altfel de practici sunt inutile. Credinciosul nu mai trebuie sa se spovedeascã, nici sa-si numere faptele bune. El trebuie doar sa creadã în mântuirea adusã de Hristos. Asentimentul mintal, acordul personal sunt singurele necesare pentru însusirea mântuirii.
De la început, Luther a trebuit sã se lupte cu o serie de texte ale Scripturii care infirmau conceptia lui simplificatoare. În traducerea germanã a Bibliei, el a fãcut o modificare, introducând fraza „numai prin credintã”, cu toate cã „numai” nu exista în textul original. Anumiti învãtati i-au atras atentia asupra acestei greseli intentionate, dar, cu siguranta care-l caracteriza, Luther a refuzat sã o corecteze. Ulterior aceastã falsificare a Scripturii a fost îndepãrtatã, dar de prea târziu. Între timp, sola fide, numai prin credintã a devenit unul din strigãtele Protestantismului. Luther a pledat de asemenea pentru scoaterea Epistolei lui Iacov si a Apocalipsei din canonul Noului Testament. Într-adevãr, Iacov declarã într-un mod explicit, fãrã sã lase nici o îndoialã cu privire la acest subiect:
Vedeti dar cã din fapte este îndreptat omul, nu numai din credintã. (Iacov 2:24)
Este uimitor cã cel care a sustinut Scriptura ca singura sursã de autoritate, a ales sa calce în picioare o învãtãtura a Scripturii si chiar sã cearã mutilarea ei.
Asa cum am arãtat, Luther si Calvin au mentinut cadrul juridic al mântuirii, preluându-l de la Biserica Catolicã. Toate doctrinele lor ulterioare au fost dezvoltate în acest cadru.

Neoprotestantii moderni

Neoprotestantii au dus mai departe revolutia începutã de Luther. Ideile lor au devenit tot mai radicale. Miscarea neoprotestantã a dezvoltat un iconoclasm si o aversiune fatã de tainele Bisericii care nu era întâlnitã la primii reformatori. Rând pe rând, neoprotestantii au înlãturat o serie de practici traditionale ale bisericii, cum ar fi ierarhia, botezul copiilor sau tainele. Într-un anumit sens, ei au fost consecventi. Într-adevãr, aceastã dezvoltare a fost o consecintã logicã a presupozitiilor fundamentale cu privire la autoritate (Sola Scriptura) si la mântuire (Sola Fide). Neoprotestantii au introdus o serie de noutãti, învãtãturi neîntâlnite pânã atunci, uitând cã noutatea este prima manifestare a oricãrei erezii. Dar curând ei au fost confruntati cu anumite dificultãti care au izvorât din aceste presupozitii.

Unitatea bisericii

Mentionez aceastã problemã doar în treacãt, ea nefiind legatã în mod direct de tema acestui articol.
Sola Scriptura însemna ca fiecare individ este liber si chiar încurajat sã înteleagã singur, pentru el însusi Scriptura. Dacã pentru catolici singura interpretare autoritativã provenea de la Papã, pentru neoprotestanti fiecare credincios devenea un Papã, hotãrând pentru el însusi propria lui interpretare. Aceasta a dus în mod natural la o veritabilã explozie a numãrului confesiunilor protestante. Solutia? Doctrina bisericii invizibile! Dupã ce timp de 2000 de ani împãrãtia lui Dumnezeu s-a manifestat într-un popor vizibil – Israelul – si timp de 1500 de ani prin ceea ce Apostolul Pavel numeste Adevãratul Israel, Biserica, dintr-o datã împãrãtia devine invizibilã, ascunsã doar în inimile si mintile credinciosilor. Partea vizibilã este doar o institutie pur omeneascã, fãrã consecinte spirituale.

[Ioana-Andreea]

Mântuirea copiilor

În cadrul juridic al conceptiei protestante despre mântuire, „contractul” care duce la însusirea mântuirii trebuie „semnat” de o persoanã responsabilã din punct de vedere juridic. Aceasta este explicatia refuzului de a boteza copii. Dar ce se întâmplã deci cu acei copii care au murit înainte de vârsta responsabilitãtii? Ei nu au intrat într-un astfel de „contract”. Unii neoprotestanti cred cã acesti copii sunt automat mântuiti. Dar existã si teologi evanghelici care sustin cã acestia sunt pierduti.

Nevoia „convertirii”

Dat fiind cã partea omului în mântuire are aspectul juridic al consensului, al acceptãrii, al asentimentului mintal, acest asentiment trebuie dat în mod clar, altfel omul nu este sigur dacã a fost mântuit. În felul acesta, copiii credinciosilor sunt presati sã aibã o artificialã „întoarcere la Dumnezeu” sau „crizã”, altfel acest acord nu este în mod clar „semnat”.

Momentul mântuirii

Un acord juridic presupune un moment precis în timp în care devine valabil. Una din douã: un individ fie a „semnat”, fie „nu a semnat”. În orice moment din viatã, omul este sau mântuit sau pierdut. Mai mult decât atât, se presupune cã fiecare trebuie sã stie pentru el însusi starea în care se aflã. Problema este cã multi dintre cei care au „semnat” printr-un acord mintal sincer se dovedesc a fi departe de Dumnezeu. Care este explicatia? Sunt acestia cu adevãrat mântuiti? Unii protestanti rãspund în mod rãspicat „Da, pentru cã singura conditie a mântuirii este credinta în jertfa Domnului Iisus”. În felul acesta apare un fel de mântuire care nu atinge natura umanã, o mântuire conditionatã doar de acordul mintal.
Alti neoprotestanti folosesc un mic subterfugiu logic. Ei spun cã cei care se dovedesc nevrednici de Hristos, nici mãcar nu au fost mântuiti. Sunt mântuiti doar aceia care au crezut (singura conditie) si a cãror viatã dovedeste mântuirea. Aceasta duce în cele din urmã la acceptarea implicitã a necesitãtii faptelor bune.

Siguranta mântuirii

Dacã mântuirea este asociatã cu un moment precis în timp, atunci mântuirea este „posedatã” de credincios, care o are sau nu o are. Într-un fel, mântuirea este ca o stampilã pe pasaport. Dacã am stampila, pot intra în cer. Dacã nu o am, accesul este blocat. Hristos este „biletul de intrare în cer”. Dar poate un credincios mântuit pierde aceastã vizã de intrare? Diferiti neoprotestanti au diferite rãspunsuri la aceastã întrebare. Unii afirmã cã mântuirea poate fi câstigatã si pierdutã. Dar aceasta creeazã o situatie paradoxalã, în care ieri am fost mântuit, astãzi nu sunt mântuit iar mâine pot din nou sã fiu mântuit. Altii afirmã cã odatã câstigatã, mântuirea nu se mai poate pierde. Dar înseamnã aceasta cã nu existã apostazie? Experienta umanã confirmã posibilitatea apostaziei. Este absurd sã credem cã cel care se dezice în mod constient de Hristos poate mosteni împãrãtia cerurilor.

Semnificatia faptelor

Cei mai multi neoprotestanti nu neagã importanta faptelor bune, dar ei afirmã cã ele sunt doar o consecintã a primirii mântuirii. Cu alte cuvinte, cel care a crezut si a fost mântuit produce în mod natural fapte bune. Problema este cã existã atât de multi crestini „mântuiti” care fãptuiesc mult mai putin bine decât necrestinii. Unii cred (o învãtãturã sustinutã de credinciosul chinez Watchman Lee) cã omul nu trebuie sã se strãduiascã de loc a face fapte bune, pentru cã Duhul Sfânt le produce automat în el. Mai mult, orice strãduintã în acest sens este chiar dãunãtoare, pentru cã nu dã loc lucrãrii Duhului Sfânt. Multi crestini au fost sedusi de aceastã învãtãturã dar au rãmas complet dezamãgiti, pentru cã nu au descoperit nici o lucrare a Duhului Sfânt în ei separatã de propriile lor eforturi.

Scopul vietii

Odatã mântuiti, cu biletul cãtre cer în mânã, de ce ne mai lasã Dumnezeu sã asteptãm? Lumea acesta va trece oricum, si astfel viata aici nu mai are nici o valoare. Una din putinele explicatii este cã Dumnezeu ne lasã în viatã pentru a-I aduce si pe altii la El. Aceasta explicã de ce în lumea neoprotestantã un mult mai mare accent cade pe evanghelizare decât pe cãutarea sfinteniei si a unirii mistice cu Hristos. În timp ce eroii Ortodoxiei sunt sfintii în care Hristos a luat chip în mod desãvârsit, eroii neoprotestantilor sunt cei care au adus cât mai multe suflete la Hristos. Dar ce putem spune despre milioanele de credinciosi care nu au adus pe nimeni la Domnul? Este viata lor dupã mântuire complet ratatã?

[mistretul]

În prealabil postat de Ioana-Andreea

mantuirea ortodoxa - mantuirea protestanta

Ati ales un titlu gresit. Despre mantuire ortodoxa sau mantuirea de la martorii lui Iehova, am auzit. Dar, despre mantuire baptista sau mantuire penticostala sau mantuire adventista (in ideea ca bateti spre aceste biserici), nu am auzit.

[Ioana-Andreea]

Mântuirea implicã taine care sunt mai presus de o întelegere simplistã. Pentru a o întelege, noi oamenii folosim o serie de metafore, care uneori sunt mai elocvente decât expunerile sistematice. Însusi Hristos a folosit astfel de metafore în pilda fiului risipitor sau în pilda celor zece fecioare. Aceste metafore ne ajutã sã ne formãm anumite modele mintale, fãrã ca nici unul dintre ele sã epuizeze o realitate divinã. Problema este dacã alegem acele metafore care ne apropie de adevãr sau dacã recurgem la scheme reductioniste care ne duc la conceptii gresite
Dupã cum am vãzut, atât catolicii cât si protestantii folosesc metafora Judecãtorului care tine socoteala vinovãtiei si aplicã iertarea în urma consimtãmântului constient al individului, prin „transferul” de neprihãnire din contul lui Hristos în contul lui. Dar Scriptura si Biserica ne prezintã alte metafore, mai profunde si mai apropiate de adevãr.
Conceptia ortodoxã a mântuirii este în mod esential ontologicã (ontos – fiintã, existentã). Conflictul nu este atât între vinovãtie si justificare, cât între moarte si viatã. În conceptia juridicã, Dumnezeu apare ca un Suveran care se supãrã pentru cã niste fiinte create de El I-au cãlcat legea. În conceptia ontologicã, Dumnezeu este sursa vietii si pãrãsirea Lui înseamnã în mod implicit moartea, vãzutã nu ca o pedeapsã, ci ca o lipsã a vietii.
De ce avem nevoie de mântuire?

Mântuirea implicã în ea idea de a fi salvati de la ceva. Care este nenorocirea, nãpasta de care trebuie sã fim salvati? Protestantii si catolicii rãspund: suntem salvati de pedeapsa lui Dumenzeu. Ortodocsii rãspund: suntem salvati de la moarte, de la tirania pasiunilor pãcãtoase, de la pierderea tintei noastre de a ne asemãna cu Dumnezeu.
Baza acestei conceptii ortodoxe apare clar in primele capitole ale Genezei. Într-adevãr, Dumnezeu le spune primilor oameni, „Dacã veti mânca din pomul acesta veti muri!” Conceptia juridicã interpreteazã în mod fortat aceastã declaratie a lui Dumnezeu, ca si cum Dumnezeu ar fi spus, „Dacã veti mânca, vã voi ucide!” Dar Dumnezeul iubitor de oameni nu spune asa ceva. El afirmã doar un lucru evident, anume cã dacã omul întoarce spatele sursei vietii, atunci implicit se îndreaptã cãtre moarte. Moartea este o consecintã naturalã a pãcatului, nu un decret de pedeapsã de la Dumnezeu. Apostolul Pavel ne învatã cã plata pãcatului este moartea. Legãtura dintre pãcat si moarte este directã, nu consecinta unui decret al unui Dumnezeu care Se supãrã si Se simte jignit.
Pãcatul afecteazã natura umanã, o corupe si o murdãreste. Ca urmare omul îsi rateazã scopul pentru care a fost creat, acela de a se uni cu Dumnezeu si de a avea chipul si asemãnarea lui Dumnezeu. Apostolul Pavel scrie, „Toti au pãcãtuit si sunt lipsiti de slava lui Dumnezeu.” Observati cã el nu scrie, „Toti au pãcãtuit si acum Dumnezeu îi va ucide.” Cuvintele lui Pavel ne aratã care este de fapt problema noastrã: pãcatul ne-a afectat fiinta, natura si ne-a schimbat din purtãtori ai vietii si slavei divine în purtãtori ai mortii.
Prin urmare starea de care trebuie sã fim mântuiti este nu este în primul rând mânia unui Dumnezeu supãrat ci întunecarea si murdãria naturii noastre lipsitã de sursa vietii si pãtrunsã de moarte. Am pierdut prin pãcat asemãnarea cu Dumnezeu si suntem incapabili sã mai avem legãturã cu El, sursa vietii. Problema tine nu de socoteala pãcatelor, ci de starea fiintei noastre. Suntem nu respinsi de Dumnezeu, ci incapabili de a ne mai apropia de El din cauza stãrii noastre corupte. De aceea, în Ortodoxie, mântuirea nu are un aspect juridic, ci unul terapeutic. Suntem cu totii bolnavi de pãcat si de moarte si avem nevoie de vindecare.

Numai prin har

Dar aceastã vindecare de pãcat si de moarte nu poate avea loc prin eforturile omului. Orice efort individual de schimbare a naturii noastre este sortit esecului. Toate faptele noastre bune nu au capacitatea de a ne mântui. Un om poate fi perfect din punct de vedere moral, se poate abtine de la orice pãcat, dar despãrtit de Dumnezeu rãmâne pierdut. Numai initiativa si interventia lui Dumnezeu poate schimba omul si îl poate reaseza pe drumul care duce la unirea cu Dumnezeu. Dar aceasta cere cooperarea omului, nu doar ca o declaratie de credintã, nu doar ca o semnãturã care sã-l treacã de partea cealaltã, ci ca o strãduintã continuã de a fi transformat pin puterea Duhului Sfânt.

Semnificatia lucrãrii lui Hristos

În întelegerea juridicã a mântuirii, singurul fapt cu adevãrat semnificativ a fost jertfa de pe cruce a lui Hristos, care a „satisfãcut mânia lui Dumnezeu”. Întrebat cum a fost mântuit, de obicei un neoprotestant rãspunde, „Prin sângele lui Hristos”. Fãrã a nega în nici un fel importanta crucii si a jertfei lui Hristos, ortodocsii vãd lucrarea de mântuire într-un cadru mult mai vast. Pentru ortodocsi, Întruparea, Crucea, Învierea si Sederea la dreapta Tatãlui, sunt aspecte tot atât de importante în lucrarea de mântuire. Crezul Nicean le mentioneazã pe toate patru.

Întruparea

Pentru neoprotestanti, Întruparea este un mijloc, o verigã necesarã pentru a se ajunge la Cruce. Aceasta ne lasã cu întrebarea, de ce a fost necesar ca Logosul sã devinã om? De ce nu ar fi putut Dumnezeu aduce jertfa mântuitoare în cer, fãrã sã fi devenit om? Rãspunsul ortodox este cã Întruparea nu a fost doar un mijloc (cum a fost de exemplu intrarea în Ierusalim înainte de condamnarea la moarte) ci un aspect esential al mântuirii. Prin Întrupare, Logosul a luat natura noastrã pentru ca mai apoi noi sã putem lua natura Lui. Întrupare reprezintã împlinirea unuia din scopurile creatiei, Dumnezeu iubind lumea, dorind sã se uneascã si sã se identifice cu creatia Lui. Dumnezeu a luat o naturã umanã pentru a putea transforma si îndumnezeii aceastã naturã.
… Care, Dumnezeu fiind în chip, n-a socotit o stirbire a fi El întocmai cu Dumnezeu, ci S-a desertat pe Sine, chip de rob luând, fãcându-Se asemenea oamenilor, si la înfãtisare aflându-Se ca un om, S-a smerit pe Sine, ascultãtor fãcându-Se pânã la moarte, si încã moarte pe cruce.
Pentru aceea, si Dumnezeu L-a preaînãltat si I-a dãruit Lui nume, care este mai presus de orice nume; ca întru numele lui Iisus tot genunchiul sã se plece, al celor ceresti si al celor pãmântesti si al celor de dedesubt. Si sã mãrturiseascã toatã limba cã Domn este Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu-Tatãl. (Filipeni 2:6-11)
Dumnezeu S-a „golit” de Sine si a luat o naturã umanã pentru ca prin aceasta sã opereze o schimbare în natura umanã. Omul se poate acum goli de sine (de pãcat, moarte si egoism) si poate lua o naturã dumnezeiascã. Unul din pãrintii Bisericii a spus, „Hristos a luat natura umanã pentru ca noi sã putem lua natura divinã”. Dacã aceastã golire a lui Hristos (termenul grecesc folosit de teologi este acela de kenosis) a continuat în cursul întregii Lui vieti, culminând la cruce, golirea noastrã de natura umanã pãcãtoasã are si ea loc în cursul întregii vieti, printr-un proces continuu de îndumnezeire, de theosis.

[Ioana-Andreea]

Jertfa de pe Cruce

Hristos a purtat pãcatele noastre în trupul sãu pe cruce. Dar jertfa Lui nu a fost fãcutã doar cãtre Dumnezeu ci si cãtre natura umanã. Jertfa Lui reprezintã cea mai înaltã expresie a dragostei, un act în care în mod suprem natura umanã este golitã de orice egoism si dãruitã în mod total lui Dumnezeu. El a murit pentru pãcat, si unindu-ne cu El ne unim cu moartea Lui. Atunci când omul este în Hristos si Hristos este în om, omul participã într-un mod misterios dar real la aceastã moarte. Pãcatul a fost spãlat si omul poate participa la o naturã nouã, dedicatã cu totul lui Dumnezeu. Aceastã îmbrãcare cu Hristos are loc prin participarea la tainele Bisericii, cum ar fi botezul.
Au nu stiti cã toti câti în Hristos Iisus ne-am botezat, întru moartea Lui ne-am botezat? (Romani 6:3)
Fiind în mod mistic dar real în Hristos (nu doar ca metaforã), suntem spãlati de pãcate.

Învierea

În timp ce pentru protestanti Învierea este doar o confirmare a dumnezeirii lui Hristos si un semn al acceptãrii jertfei Lui de cãtre Dumnezeu-Tatãl, pentru ortodocsi ea înseamnã mult mai mult. Lucrarea lui Hristos nu s-a încheiat pe cruce, ci s-a continuat în Hades. Dupã moartea sa pe cruce, Hristos s-a coborât în Hades, urmând drumul parcurs de toti oamenii. Dar Hadesul nu L-a putut retine pe Fiul lui Dumnezeu, care a rupt legãturile mortii, nu numai pentru El ci si pentru cei toti care se unesc cu El. Ca urmare, moartea a fost biruitã si nu-i mai poate retine în bratele ei pe cei care sunt al lui Hristos.
Dar acum Hristos a înviat din morti, fiind începãturã (a învierii) celor adormiti. (1 Corinteni 15:20)
În lucrarea lui de Mântuire, Hristos a biruit moartea si portile Hadesului. Si aceasta este o parte si un aspect al mântuirii noastre.

Sederea la dreapta Tatãlui

Dar lucrarea de mântuire a lui Hristos se continuã si prin aceea cã El se aflã la dreapta Tatãlui, unde mijloceste pentru noi.
Hristos este Cãpetenia mântuirii noastre, cel care a deschis prin natura lui umanã un nou drum, pe care îl putem urma si noi fiind în mod mistic uniti cu El, parte din Trupul Lui.
Am trecut foarte repede peste aceastã prezentare incompletã (si cine ar putea sã o descrie în întregime?) a lucrãrii de mântuire a lui Hristos. Este important de observat cã mântuirea apare astfel nu ca o lucrare într-un tribunal cosmic în care jignirea lui Dumnezeu trebuie satisfãcutã, ci ca o lucrare care afecteazã bazele cele mai adânci ale creatiei si ale fiintei umane. Cu alte cuvinte, chiar dacã acceptãm anumite elemente juridice, în mod esential mântuirea are un caracter ontologic, unul care afecteazã natura lucrurilor, nu doar registrul ofenselor noastre. Aceastã viziune ortodoxã este mult mai amplã si mai cuprinzãtoare si se bazeazã pe o multitudine de texte, nu doar pe o selectie care are de-a face cu vinovãtia si pedeapsa.

[Ioana-Andreea]

În viziunea protestanta, Dumnezeu nu apare ca un monarh jignit, ci ca un iubitor de oameni. Ca în pilda fiului risipitor, Tatãl este Unul care iubeste si iartã, oricând gata sã-Si primeascã fiul înapoi. Este necesar doar ca fiul sã se întoarcã acasã. În aceastã pildã fundamentalã nu se mentioneazã nici idea substitutiei legale, nici idea satisfacerii mâniei divine.
Ne putem întreba ce se întâmplã atunci când un tatã uman descopere pãcat sau stricãciune în fiul sãu. Este oare preocuparea principalã a tatãlui aceea de a-si satisface mânia si a restabili justitia prin pedepsirea fiului? Nu este el mai degrabã interesat sã schimbe natura fiului sãu? Nu vrea el mai degrabã sã-l facã drept asa cum el, tatãl este drept? Dar aceastã scoatere a fiului din starea decãzutã nu se face fãrã sacrificiu. Tatãl fiului risipitor a trebuit sã-l astepte, sã-l curete si sã-l spele de murdãria lumii.
Conceptia juridicã a mântuirii creeazã o altã problemã. Într-adevãr, lucrarea de mântuire a lui Hristos apare ca o rezolvare a unui conflict în interiorul Dumnezeirii, conflictul dintre justitie si dragoste. Pastorul baptist Iosif Ton descrie acest presupus conflict în cartea sa Sã ne cunoastem crezul:
Asadar, problema lui Dumnezeu este aceasta: pe de-o parte, dreptatea Lui Îl obligã sã ne ucidã si, pe de altã parte, Dumnezeu fiind dragoste, dragostea lui Îi spune: „Gãseste o cale prin care sã poti îndreptãti pe oameni, o solutie prin care sã-i poti justifica.”
Acest fel de a vedea lucrurile ne duce usor cãtre o erezie în care am considera Justitia lui Dumnezeu ca o realitate de sine-stãtãtoare, ca o necesitate impusã din afarã sau deasupra lui Dumnezeu. Este ca si cum am recunoaste o realitate supra-Dumnezeiascã, o lege supremã cãreia Însusi Dumnezeu trebuie sã i se supunã. În Biserica Ortodoxã o astfel de idee a unei Justitii universale nu este acceptatã. Dreptatea lui Dumnezeu se referã la bunãtatea lui Dumnezeu, si între dreptatea si dragostea Lui nu existã nici un conflict. Dumnezeu este drept pentru cã din El izvorãsc doar acte de bunãtate si dragoste. Fatã de om Justitia poate exista ca ceva exterior si deasupra naturii umane. Dar atunci când vorbim de dreptatea lui Dumnezeu vorbim de fapt despre actele Lui drepte si bune, care izvorãsc din natura Lui. Dreptatea nu este nici o componentã a Dumnezeirii, nici o necesitate universalã.
Conceptia juridicã duce chiar la o distorsionare a învãtãturii despre Sfânta Treime. Într-adevãr, dupã aceastã conceptie, Tatãl este mâniat pe noi pânã la jertfa Fiului, iar Duhul Sfânt lucreazã în credinciosi numai dupã ce aceastã jertfã este executatã de Hristos si însusitã de individ. Este ca si cum Cele Trei Persoane ar avea scopuri sau directii diferite. Dar în întreaga istorie a mântuirii vedem pe Cele Trei Persoane împreunã active în lucrarea de mântuire.
În timp ce în conceptia juridicã Hristos rezolvã un conflictul dintre justitie si dragoste, în viziunea ortodoxã Hristos rezolvã conflictul dintre moarte si viatã. Pentru ortodocsi Dumnezeu este întotdeauna drept si întotdeauna iubitor de oameni, iar Hristos a venit sã-i scape pe oameni nu de mânia a unui monarh jignit, cãruia necesitatea Justitiei îi cere sã ne pedepseascã, ci de moartea pe care singuri si-au ales-o si din care nu pot iesi singuri. El a creat o nouã realitate cosmicã, aceea a Omului desãvârsit, plãcut Tatãlui si pãtruns de energiile Duhului Sfânt. În mod mistic noi ne unim cu El si suntem transformati devenind si noi, în cuvintele Apostolului Petru, pãrtasi la natura divinã.
Tinta credinciosului nu este dar obtinerea stampilei de intrare în cer prin acceptarea mintalã a jertfei lui Hristos, ci participarea la natura divinã, participare care a fost fãcutã posibilã de cãtre Hristos. Tinta este „eu în Hristos si Hristos în mine”. Asa cum declarã Apostolul Pavel în Galateni 2:20,
M-am rãstignit împreunã cu Hristos; si nu eu mai trãiesc, ci Hristos trãieste în mine. Si viata de acum, în trup, o trãiesc în credinta în Fiul lui Dumnezeu, Care m-a iubit si S-a dat pe Sine însusi pentru mine.
Tot asa si Apostolul Petru descrie tinta noastrã nu ca o scãpare de iad, ci ca o pãrtãsie la natura divinã:
Dumnezeiasca Lui putere ne-a dãruit toate cele ce sunt spre viatã si spre bunã cucernicie, fãcându-ne sã cunoastem pe Cel ce ne-a chemat prin slava Sa si prin puterea Sa, prin care El ne-a hãrãzit mari si pretioase fãgãduinte, ca prin ele sã vã faceti pãrtasi dumnezeiestii firi, scãpând de stricãciunea poftei celei din lume. (2 Petru 1:3,4)
Rascumpararea ramane in doctrina celor doua confesiuni crestine fie un act juridic justificativ, fie unul juridic declarativ. Omul este acoperit de gratia divina si ea creata, fie prin substituirea lui Hristos si prin meritele lui prisositoare, fie prin substituirea lui Hristos omului pacatos, care in urma suferirii pedepsei de catre Hristos, este declarat drept in fata lui Dumnezeu, i se acopera pacatele sau nu sunt luate in seama.
In teologia ortodoxa, omul credincios participa efectiv la opera mantuitoare a lui Hristos. Acest adevar isi are originea in insusi faptul rascumpararii, Hristos primind in ipostasul Sau firea umana cu slabiciunile ei inerente, in afara de pacat, si ridicand-o in ipostasul Sau, purificandu-o, inaltandu-o pana la limita dincolo de care daca ar fi trecut, ea ar fi incetat de a fi umana. Firea umana este transformata ontologic, real, fizic, nu formal sau declaratoriu, prin faptul ca harul divin intra in structura intima spirituala a omului nu il acopera pe dinafara, ca un clopot. El este mereu prezent si lucrator in cei care accepta sa conlucreze cu el, contribuind alaturi de eforturile personale ale crestinului la inaintarea lui pe drumul desavarsirii, spre indumnezeire, care se va implini in parusie, cand toate vor fi una in Hristos.

[Ioana-Andreea]

În confesiunile neoprotestante se propagã o conceptie truncatã si uneori falsã cu privire la mântuire. În aceastã conceptie, mântuirea este o scãpare de iad prin declaratia de neprihãnire fãcutã din exterior de Dumnezeu. Aceastã declaratie de justificare este posibilã pentru cã Hristos a suportat mânia lui Dumnezeu în jertfa Sa pe cruce. Primirea mântuirii este un act bine definit în timp, în care omul acceptã aceastã jertfã. Mântuirea are un aspect legal.
Biserica Ortodoxã a pãstrat în traditia si în practicile ei o conceptie completã a mântuirii, ca o împlinire a chemãrii omului de a se transforma dupã chipul si asemãnarea lui Dumnezeu, de a se îndumnezei prin har. Pentru ortodocsi, mântuirea nu înseamnã o schimbare a statutului juridic, ci o schimbare tainicã dar si vizibilã a naturii umane prin unirea ei cu Hristos. Aceastã schimbare a fost fãcutã posibilã de Hristos prin Întruparea, Rãstignirea, Învierea si Sederea Lui la dreapta Tatãlui. Ea este operatã de Duhul Sfânt prin har în cel care crede, cu deplina participare a omului. Toate aspectele vietii Bisericii contribuie si sunt instrumente ale acestei mântuiri: tainele, închinarea, viata de ascezã, rugãciunea, faptele bune. Mântuirea nu este un act, ci un proces care se continuã în tot cursul vietii credinciosului. Mântuirea nu are un aspect legal, ci unul terapeutic.
Biserica Ortodoxã, vãzutã nu doar ca o institutie umanã, ci ca o manifestare a Trupului lui Hristos, ca Bisericã apostolicã si soborniceascã (completã, întreagã), posedã cadrul cel mai potrivit pentru mântuire, prin tainele, traditiile si învãtãturile ei.
Omul care îsi cautã mântuirea nu trebuie sã se bazeze doar pe conditiile minime ale mântuirii, cum ar fi credinta, ci trebuie sã caute oportunitãtile maxime, pe care le poate gãsi în aceastã Bisericã.

[cumatrul]

În prealabil postat de Ioana-Andreea

[font=Arial] Atunci când vorbesc despre mântuire, crestinii apuseni operează cu termeni cum ar fi vină, pedeapsă si justificare, în timp ce crestinii ortodocsi folosesc termeni cum ar fi moarte, viată si îndumnezeire.

Mai este un termen care scapa ambelor categorii: invierea. Nu ar fi mai bine daca intre moarte si viata ar fi introdusa notiunea de inviere?

"sa aiba viata vesnica, si Eu il voi invia in ziua de apoi".(Cuvintele Mantuitorului - Ioan 6:40)

"Eu sunt invierea si viata" (Ioan 11:25).

"Astept invierea mortilor si viata vecului ce va sa vie" - Crezul.

Crede cineva ca exista o mantuire a celor morti in credinta, fara o inviere a acestora?

[AlinB]

Dl. aventist, asta ar trebui sa fie o lovitura prin intoarcere, adica pornim de la inviere si ajungem la definitia adventista a invierii care e musai sa includa perspectiva neosaducheista a adventistilor vizavi de om, suflet, moarte?

Oricat ati maltrata definitiile si intelesul comun, mortii dupa AZS nu inviaza, pentru ca nu mai exista nimic din ei, ei sunt re-creati de Dumnezeu, in toate detaliile, adica daca erau rai si perversi, Dumnezeu va crea niste oameni rai si perversti, cu alte cuvinte il faceti pe Dumnezeu un dumnezeu diabolic.

Punct.

[cumatrul]

În prealabil postat de AlinB

Dl. aventist, asta ar trebui sa fie o lovitura prin intoarcere, adica pornim de la inviere si ajungem la definitia adventista a invierii care e musai sa includa perspectiva neosaducheista a adventistilor vizavi de om, suflet, moarte?

1. Saducheii nu credeau in inviere (Matei 22:23). Advenstistii cred cu tarie in inviere. O considera singura si adevarata nadejde a celor morti in Hristos. Cititi 1 Corinteni 15:12-58 . Sfantul Apostol Pavel vorbeste foarte convingator despre insemnatatea invierii.

2. Nu este cazul sa discutam despre perspectiva adventista vizavi de om, suflet, moarte (s-a discutat destul). Este bine sa discuta despre inviere si insemnatatea acesteia.

3. Stiu ca va deranjeaza expresia "inviere", dar este necesar ca un crestin sa aiba in minte nadejdea invierii (nu alte ciudatenii nebiblice). Dvs. puteti sa nu participati la discutie.

În prealabil postat de AlinB

Oricat ati maltrata definitiile si intelesul comun, mortii dupa AZS nu inviaza, pentru ca nu mai exista nimic din ei, ei sunt re-creati de Dumnezeu, in toate detaliile, adica daca erau rai si perversi, Dumnezeu va crea niste oameni rai si perversti, cu alte cuvinte il faceti pe Dumnezeu un dumnezeu diabolic.
Punct.

Un om care a murit, cu adevarat, poate fi inviat. Un om care a murit dar nu a murit, nu poate fi inviat.

P.S. Nu este necesar sa faceti filozofie oarba despre invierea la adventisti.