Incapatanarea

[NECTARIE]

Încăpățânarea e atunci când cineva îți dovedește cu acte în regulă că e într-un anume fel iar tu spui „nu contează, eu fac cum știu eu“. Adică e greu pentru un om să fie mai ilogic de atât, nu? Mare prostie trebuie să mai fie și încăpățânarea ar spune unii. Și poate că au dreptate. Dar ia să vedem mai pe îndelete, poate putem să deturnăm răul, să-l facem bine.

Totuși, până și încăpățânarea poate fi folosită pentru a ieși din situații duhovnicești complicate. E ușor să se găsească cineva la un moment dat care să spună vrute și nevrute și fiind mult mai învățat decât tine să te ducă cu mintea pe coclauri și să-ți arate că albul e negru și viceversa. Sfatul părinților este să nu intrăm în astfel de discuții deloc. Dar dacă ar asculta copiii de părinți, multe ar fi altfel decât sunt acum.

[Florin-Ionut]

Mai Nectarie,

Ai descoperit o pasiune sa tot deschizi topicuri noi?

Daca tot le deschizi, sa stii ca nu prea prind decat mai scrii si de la tine, nu numai copiind citate din diverse locuri.

Doamne ajuta.

[NECTARIE]

Când ajungem în locuri unde toată logica pare că ne stă împotrivă, când ne vedem înconjurați de paradoxuri aparent fără ieșire, putem apela cu încredere la încăpățânare. Și am cunoscut destul de mulți călugări care izbiți în față cu evidența inutilității lucrării lor s-au încăpățânat să stea și să nu se miște din loc, să nu plece unde le spuneau gândurile, până când cel care îi ispitea și îi încerca a plecat. Pentru că încăpățânarea în acest caz nu mai este chiar încăpățânare ci este mai degrabă credință și răbdare. Credință oarbă ar spune unii, credință până la sânge ar spune alții. Depinde fiecare cât a încercat marea cu degetul. Oricum, modul de manifestare este atât de asemănător încât mulți îi dau numele de încăpățânare.