cat de mare este puterea "raului"?

[fallen]

In primul rand, "raul" este o entitate de sine statatoare sau face parte din noi?
Atunci cand simtim ca suntem "indemnati' sa facem rau, indemnul vine de undeva din exterior sau din mintea noastra bolnava?
Atunci cand zicem "sunt prost, n-o sa reusesc, o sa ma fac de ras, o sa plece clientul nemultumit, o sa-mi pierd slujba, o sa ajung sa cersesc si sa ma prostituez, o sa-mi vand copiii la carne vie";
atunci cand zicem "ala e de vina, e naspa, e un nenorocit, nu mi-e prieten, din cauza lui sufar";
atunci cand zicem "Dumnezeu nu exista, e o minciuna, sau ne-a lasat de izbeliste, sau Diavolul e mai puternic" sau cand simtim ca rugaciunea nu ne ajuta, cand ne vine sa dam de pamant cu Biblia, Crucea si alte obiecte sfinte;
Atunci cand simtim nevoia sa ne lovim si sa ne facem rau singuri;
Atunci cand credem ca lumii i-ar fi mai bine fara noi,
Atunci cand ne gandim ca nu mai e nici o speranta pentru noi si ca nu mai putem scapa din ghearele "raului";
Atunci cand simtim, gandim, spunem si facem altele si mai rele de atat,
Cine (sau ce ) ne determina sa facem toate astea? E Dumnezeu, e diavolul sau e propria noastra vointa?
Si daca e cineva vinovat de toate astea (asa-zisul "Diavol" care s-a salasluit in noi) il mai putem cumva alunga, sau o sa moara doar odata cu noi ( trebuie sa ne aruncam intr-o prapastie, de exemplu, ca tipa din "Alien", ca sa nu scape "parazitul " din ea sa ii infesteze si pa altii?)
Serios, exista oare vreo iesire din starile astea de desnadejde care probabil ne cuprind pe toti la un moment dat, sau unii dintre noi suntem mai slabi si din start suntem sortiti pieirii (sau suntem "dati dracului" cum se spune in popor), adica efectiv abandonati de Dumnezeu, lasati prada necuratului, din voia Lui sau pentru pacatele noastre?
Le putem depasi singuri sau doar cu ajutor ? ( de la Dumnezeu sau de la ceilalti oameni?)

Răul este parte a realităţii duale in care trăim, în care mereu există acel duo bine-rău, frumos-urit, etc. Există rău in masura în care admitem că veşnic suntem tentaţi să experimentăm nepermisul sau să pervertim accepţiunile pozitive ale unor înţelesuri, în negativ. Fuga de noi de real naşte deasemenea aşa zisul rău....Răul ca iad vorbind fiinţează în noi mereu , aidoma binelui. Fiecare are liberul arbitru de a discerne modul în care să trăiască. Nimeni nu e condamnat din start răului...El este o stare în care se coboară sufletul uman, prin alegerile făcute. Răul există bagajului fiecăruia, însă aşteaptă să fie provocat pentru a se manifesta. Şi nimeni nu prea rezistă tentaţiei, într-o formă ori alta. Dacă fiecare ar şti să învingă răul lui, ar fi un rai continuu în noi şi în jur.

[Man Teo]

În prealabil postat de fallen

In primul rand, "raul" este o entitate de sine statatoare sau face parte din noi?
Atunci cand simtim ca suntem "indemnati' sa facem rau, indemnul vine de undeva din exterior sau din mintea noastra bolnava?
Atunci cand zicem "sunt prost, n-o sa reusesc, o sa ma fac de ras, o sa plece clientul nemultumit, o sa-mi pierd slujba, o sa ajung sa cersesc si sa ma prostituez, o sa-mi vand copiii la carne vie";
atunci cand zicem "ala e de vina, e naspa, e un nenorocit, nu mi-e prieten, din cauza lui sufar";
atunci cand zicem "Dumnezeu nu exista, e o minciuna, sau ne-a lasat de izbeliste, sau Diavolul e mai puternic" sau cand simtim ca rugaciunea nu ne ajuta, cand ne vine sa dam de pamant cu Biblia, Crucea si alte obiecte sfinte;
Atunci cand simtim nevoia sa ne lovim si sa ne facem rau singuri;
Atunci cand credem ca lumii i-ar fi mai bine fara noi,
Atunci cand ne gandim ca nu mai e nici o speranta pentru noi si ca nu mai putem scapa din ghearele "raului";
Atunci cand simtim, gandim, spunem si facem altele si mai rele de atat,
Cine (sau ce ) ne determina sa facem toate astea? E Dumnezeu, e diavolul sau e propria noastra vointa?
Si daca e cineva vinovat de toate astea (asa-zisul "Diavol" care s-a salasluit in noi) il mai putem cumva alunga, sau o sa moara doar odata cu noi ( trebuie sa ne aruncam intr-o prapastie, de exemplu, ca tipa din "Alien", ca sa nu scape "parazitul " din ea sa ii infesteze si pa altii?)
Serios, exista oare vreo iesire din starile astea de desnadejde care probabil ne cuprind pe toti la un moment dat, sau unii dintre noi suntem mai slabi si din start suntem sortiti pieirii (sau suntem "dati dracului" cum se spune in popor), adica efectiv abandonati de Dumnezeu, lasati prada necuratului, din voia Lui sau pentru pacatele noastre?
Le putem depasi singuri sau doar cu ajutor ? ( de la Dumnezeu sau de la ceilalti oameni?)

Va rog sa nu cautati despre rele, caci toate relele sunt lipsa binelui. Gasiti izvorul binelui si beti din El, ca sa puteti stinge cu ploaia Lui toate izvoarele relelor. Apa vine din cer, izvoraste din munti si coboara apoi in batranetile ei. O parte aduna toate relele si va ajunge in mari si se va face de nebaut. O alta putina, se va darui de sapte ori, nascandu-se din nou de fiecare data, ca sa se poata odihni in viata vesnica. Cu pretuire celui ce citeste,

[fallen]

Daca relele sunt lipsa binelui, ce s-a intamplat cu binele, unde s-a dus?
Pe unde mi-am pierdut pe drum gandirea pozitiva?

[Man Teo]

În prealabil postat de fallen

Daca relele sunt lipsa binelui, ce s-a intamplat cu binele, unde s-a dus?
Pe unde mi-am pierdut pe drum gandirea pozitiva?

Prietenul meu, nu conteaza unde s-a dus gandirea de bine...conteaza de unde o aduci inapoi, unde e izvorul ei. Eu i-ti tin... palmele lipite deja pentru tine...

În prealabil postat de fallen

Daca relele sunt lipsa binelui, ce s-a intamplat cu binele, unde s-a dus?
Pe unde mi-am pierdut pe drum gandirea pozitiva?

Nu, nu ai pierdut binele!!! El este mereu undeva in tine, trebuie doar sa te privesti adînc in propria oglindă dinăuntru şi să te analizezi iar in răspunsurile ce ţi le dai să fii sinceră! Doar TU ai puterea să readuci binele, să ţi-l defineşti prin prisme proprii...Eşti puternică nici nu ştii cţi doar că nu conştientizezi asta încă!

[AlinB]

Omul asa cum a fost creat de Dumnezeu, n-are absolut nimic rau in el, nici o rautate sau aplecare spre rautate, nici un zbucium, o trauma nimic.

Toate aceste din urma au venit o data cu pacatul.
Initial omul era plin de har, prin neascultare a pierdut harul si a ramas descoperit in fata raului.

Prin pacat, gandirea omului si implicit actiunile lui nu se mai afla sub binelui absolut, sunt coruptibile sau chiar corupte de catre rau.

Asa pacatosi cum suntem, raul personificat se poate strecura in constiinta noastra, in gandurile noastre, poate sa faca sugestii, sa dea idei, chiar sa amestece ratiuni care nu ne aparatin in rationamentele noastre.

In schimb, cu cat ne aflam mai aproape de Dumnezeu, cu atat raul are mai putina putere, putem discerne de la bun inceput (incepand cu cel mai firav gand sau impuls sufletesc) orientarea spre rau si ii putem pune capat fara prea mult efort (depinde si de natura ispitei).

Daca cumva se intampla ca cel rau sa ne sugereze anumite ganduri, le putem imediat "detecta" si respinge prin smerenie si rugaciune.

Dar, cu cat alunecam mai mult in pacate si patimi, pierdem harul, pierdem discernamantul, cel rau isi amesteca foarte usor gandurile cu gandurile noastre pana intr-acolo incat sa credem ca ele ne sunt proprii si chiar mai mult, ca au o logica de nezdruncinat.

Si ajungem sa facem sau spunem lucruri rele si daca suntem intrebati de ce zicem "asa mi-a venit" si incepem sa le justificam cu logica pe care diavolul ne-a sugerat-o.
Insa adevarul este ca o facem fiind sub puterea celui rau caruia noi, prin pacatele noastre i-am cedat controlul.

Si mare atentie, indiferent cum judecam NOI pacatele, ca fiind mari sau mici, si oricat de multe scuze le gasim, efectul lor este acelasi: pierderea harului si alunecarea sub influenta celui rau.

Si lucrurile din pacate nu se opresc doar aici, atingerea raului nu se opreste doar la gandurile si chiar faptele noastre, atinge pe cei din jur, relatiile cu ei, modul in care decurg lucrurile in viata noastra.

Noi credem ca oamenii indraciti sunt doar cei care ii vedem la ritualurile de exorcizare, nu..din pacate realitatea este mult mai tragica.

Suntem chemati sa fim dumnezei prin har dar prin natura noastra, la fel de bine putem si sa ne indracim prin pierderea harului, asa cum si ingerii lui Dumnezeu au devenit draci prin mandria care i-a rupt din prezenta harului.

Si acesta este un proces de care de putine ori ne dam seama, luam decizii gresite si chiar daca realizam ca sunt gresite in loc sa recunoastem ca am gresit si sa le indreptam facem alte greseli care sa le acopere pe primele si tot asa din greseala in greseala, nepocaite si nespovedite, ajungem sa ne obisnuim cu raul, sa ucidem constiinta si astfel crestem raul si rautatea in noi si nu binele.

Iar din pacate asa cum sunt Sfintii purtatori de har, multi oameni care ii vedem aparent normali sunt purtatori de draci care au pus stapanire pe mintea si faptele lor, ii vedem dupa cum injura dupa cum urasc biserica, credinta si slujitorii ei, dupa ratiunea tulbure, patimile de care nu se pot dezlipi, etc.

Insa chiar si cei credinciosi pot trece printr-un fenomen asemanator daca nu-si parasesc pacatele, chiar daca nu ajung peste noapte sa urasca pe Dumnezeu, ajung in tot felul de probleme, periculoase atat suflet, minte cat si pentru trup.

Deci da, raul se poate amesteca la modul foarte personal si profund cu fiinta noastra, daca nu parasim pacatul si nu ne pocaim de greselile noastre, toate pe care le stim si de care suntem constienti, pentru ca se spune la spovedanie ca daca nu lasi acolo toate pacatele, risti mai tarziu sa te intorci cu mult mai multe inapoi.

[fallen]

Oare pierderea harului poate fi si urmarea faptului ca am cerut prea mult de la noi insine?

[Mihnea Dragomir]

În prealabil postat de fallen

Cine (sau ce ) ne determina sa facem toate astea? E Dumnezeu, e diavolul sau e propria noastra vointa?

De determinat, ne determină numai propria noastră voinţă. Dumnezeu şi diavolul nu fac decât să ne influenţeze, dar nu acţionează în noi în mod irezistibil. Dar din motive diferite.
Astfel:
Dumnezeu nu acţionează irezistibil fiindcă poate, dar nu vrea. El vrea să ne mântuim. Dacă Dumnezeu ar acţiona irezistibil, noi nu am mai putea avea merit.
Diavolul nu acţionează irezistibil fiindcă ar vrea, dar nu poate. Nu îl lasă Dumnezeu.

Această "frânare" a răului, care face ca noi înşine şi lumea toată să nu ne prăbuşim sub acţiunea covârşitoare a răului este puterea proniatoare a lui Dumnezeu.

Oare pierderea harului poate fi si urmarea faptului ca am cerut prea mult de la noi insine?

Cauza pierderii harului este păcatul.

[fallen]

În prealabil postat de Mihnea Dragomir

De determinat, ne determină numai propria noastră voinţă. Dumnezeu şi diavolul nu fac decât să ne influenţeze, dar nu acţionează în noi în mod irezistibil. Dar din motive diferite.
Astfel:
Dumnezeu nu acţionează irezistibil fiindcă poate, dar nu vrea. El vrea să ne mântuim. Dacă Dumnezeu ar acţiona irezistibil, noi nu am mai putea avea merit.
Diavolul nu acţionează irezistibil fiindcă ar vrea, dar nu poate. Nu îl lasă Dumnezeu.

Această "frânare" a răului, care face ca noi înşine şi lumea toată să nu ne prăbuşim sub acţiunea covârşitoare a răului este puterea proniatoare a lui Dumnezeu.



Cauza pierderii harului este păcatul.

Orice pacat duce la pierderea harului sau un cumul de pacate?