Parintele Rafail Noica

[Ekaterina]

Parintele Rafail Noica este fiul marelui filosof roman, Constantin Noica. Parintele Rafail Noica, recunoscut drept unul dintre cei mai mari duhovnici romani, este cunoscut si sub titulatura de ieromonahul de la Manastirea Sfantul Ioan Botezatorul, tinutul Maldon, Essex, din Anglia. Incepand cu anul 1993, prin retragerea sa intr-o sihastrie din Muntii Apuseni si prin rugaciunile inaltate aici, Domnul va binecuvanta si mai mult pamanturile romanesti.

Parintele Rafail Noica s-a nascut in anul 1942. Tanarul va primi, in familie, o educatie crestina minima, intrucat tatal sau nu era preocupat de asa ceva (punand accent mai mult pe latura filosofica a vietii, decat pe cea crestina), iar mama sa era de confesiune anglicana. Crestinismul de inceput al tanarului Rafail se rezuma doar la participarea la Slujba de Inviere, pentru a lua lumina.

Tatal sau, filosoful Constantin Noica, ca un marturisitor ales al culturii, va avea multe de patimit din partea regimului vremii. Odata cu fortarea acestuia la un domiciliu obligatoriu, in Campulung Muscel, familia Noica se va afla greu incercata. La varsta de doar 13 ani, cu scopul primirii unei educatii mai alese, mama sa il va lua cu ea in Anglia (tara ei de origine).

Din punct de vedere religios, tanarul Rafail va trece printr-o indelungata calatorie a cautarilor si a zbuciumarilor interioare. Initial, el se va alatura anglicanilor, insa aici nu va ramane prea mult timp. Dupa cum el insusi spunea, in marturiile sale, "atmosfera de la anglicani era foarte saracacioasa, foarte rece, plicticoasa chiar. Nu in sensul ca te-ar apuca cascatul in biserica, ci in sensul ca nu te hranea cu nimic".
http://www.crestinortodox.ro/parinti...ica-87520.html

http://www.youtube.com/watch?v=meDQRx4LHas

[dobrin7m]

si iata filosoful Constantin Noica

http://www.youtube.com/watch?v=Zh8BJ3kcytc

[Ekaterina]

"Filosoful Constantin Noica, unul dintre cei mai autentici și însemnați gânditori români și europeni ai secolului trecut, ne-a lăsat una din capodoperele sale sub forma și dimensiunile unei scrisori. Ea a fost prilejuită de călugărirea fiului său, englez după mamă și trăind în Marea Britanie (…). Publicată sub titlul “Scrisoare către Rafail” în penultimul număr apărut din revista “Prodromos” (număr dublu, 8-9 din 1968 ) editată de Paul Miron și Ioan Cușa în Germania Federală și Franța, ea se încheia cu o veritabilă mărturisire de credință. O mărturisire care venea la sfârșitul unei profunde analize a lumii în care trăim și pe care Constantin Noica o definea ca lume a cunoașterii și nu a iubirii, cum era aceea în care pășea fiul său.

Constantin Noica – Scrisoare către Rafail

“Istoria toată, poate, nu este decât o lentă moarte a stăpânilor” (Constantin Noica)
Ce poate fi în lumea voastră, dragul meu, că te-ai gândit să pleci din ea? Și sunt mulți – mi se spune – care se despart de ea, chiar dacă nu intră în ordin, ca tine. V-a mâhnit peste măsură lumea de azi? Ați găsit că o puteți sluji de dincolo de ea?

Nouă, aici, ni se părea că lumea de azi nu mai poate fi boicotată. Este în ea ceva care urcă, și tot ce urcă e sacru. Popoarele ies acum, rând pe rând, din boicotul istoriei (cum spusese Blaga despre neamul acesta al nostru) sau ele ies din somn și animalitate. Dobitoacele și firea se primenesc. Ce e cu putință invadează, cu bogăția lui, lumea lui ce este – și omul însuși, care populează lumea cu noi și stranii făpturi, este pe cale să devină o noua făptură, cu înzestrări sporite.

Sună, poate, naiv optimist tot ce-ți spun. Lasă-mă atunci să spun lucrurile pe limba ta, care mi-e dragă și mie.

În limba ta există o vorbă a trecutului care-mi pare, într-un fel, mai adevărată astăzi decât oricare alta. Este cea a lui Augustin, “iubește și fă ce vrei”. Căci dacă iubești cu adevărat – s-a spus – nu mai faci aceea ce vrei, doar ce trebuie. Poate că lumea de azi e uneori smintită pentru că a despărțit pe “fă ce vrei” de “iubește”. Ea și-a luat toate libertățile și face tot ce-i place; dar nu iubește întotdeauna. Asa cum artistul modern adesea nu iubește cuvântul sau materia în care lucrează și acestea se destramă în irealitate – în timp ce un Brâncuși, care-și iubea materia și o mângâia, făcea din ea aceea ce trebuie și este – omul modern trăiește scandalul libertăților și al inimii, pentru că nu stă sub ordo amoris.

Să-l reînvățam dragostea, ai putea spune așadar; și cum orice dragoste adevărată este, până la urmă, dragoste către Dumnezeu, să-l restituim credinței. – Dar iată, aici se despart apele.

Vorba lui Augustin este adevărată, dar abia în dezmințirea ei. Astăzi nu mai putem spune: iubește și fă ce vrei. Trebuie să spunem, cum s-a spus în fapt: cunoaște și fă ce vrei. De vreo trei veacuri așa simte omul modern, și nu-i rămâne decât să-și ducă vorba până la capăt, așadar să intre în ordinea cunoașterii.

Cunoașterea a pus într-adevăr pe om în intimitate cu lucrurile – într-o altă intimitate decât cea magică, mitică ori religioasă – și atunci omul modern începe să facă ce-i place. Poate reface substanțele anorganice, așa cum reface societatea; sau dublează realitățile cu “izotopii” lor și lucrează asupra acestora ca asupra unei noi lumi. Face tot ce vrea: dacă vrea face și arme atomice.

Vei spune: le face, în fapt. Dacă ar iubi, nu ar face din astea, și atâtea alte nefăcute; să-i redăm deci comunitatea de dragoste. – Dar omul de azi nu mai poate să nu cunoască. S-a întâmplat cu el ceva hotărâtor; s-a trezit în el o altă neliniște decât cea a inimii. Augustin spunea: cor irrequietum. Omul modern, însă, e însuflețit de o mens irrequieta. Comunitatea de dragoste i-a devenit prea puțin.

Și ce a ieșit din asta? A ieșit o lume care nu mai seamănă cu cea de până acum a bunului Dumnezeu. Gândește-te așa, concret: dacă bunul Dumnezeu ar spune astăzi unui Noe să-și pregătească arca fiindcă vine potopul peste răutatea lumii – oare ce ar pune în arcă Noe? Ar pune câte o pereche din fiecare soi de vietăți? Nu. Ar pune altceva, straniu de tot – câteva sticluțe cu acizi nucleici, și câteva calculatoare, și câteva pile electrice sau mai știu eu ce. Bunul Dumnezeu ar întreba: ce sunt astea? Și Noe ar răspunde: ce trebuie păstrat din lumea Ta, Doamne. Și ar putea să nu se mai urce nici el, Noe, în arcă.

Lumea aceasta ne place ori nu, dar e lumea noastră. Și ea ne place undeva, căci e o lume a supunerii, a răbdării și a înfrățirii, între noi și cu lucrurile. Dar nu mai e o lume a dragostei. Este una a cunoașterii.

Știu, în lumea dragostei se întâmplau lucruri adânci de tot: omul se înfrățea cu oamenii, se înfrățea cu firea, și putea prelua, în creșterea lui spirituală, până și materia lipsită de simțire. Citesc câteodată Mineiurile Bisericii Ortodoxe, care-mi plac pentru limba lor românească fără pereche, și găsesc în Mineiul pe septembrie, la ziua lui Simion Stâlpnicul, rândurile acestea uluitoare: “Cuvioase părinte, de ar avea graiu stâlpul, n-ar înceta a vesti durerile, ostenelile și suspinurile tale; însă acela nu el te ținea pe tine, ci mai ales umezindu-l tu, fericite, cu lacrimile tale, ca un pom îl țineai”.

Ce minune de gând și de vorbă – pentru o faptă dincolo de orice judecată. Dar se întâmplă ca acum, în lumea cunoașterii, nu omul singuratic și nu cu lacrimile sale, ca un pom totuși ține stâlpii lucrurilor și-i preia în creșterea sa.

Este o altă înfrățire, cu lucrurile și cu oamenii. S-a sfârșit cu lumea aproapelui; este o lume a departelui nostru, cea în care trăim și se va trăi. Nu e o întâmplare că eu însumi îți scriu de departe, dragul meu, și că-ți scriu pe departe, nu de-a dreptul, ca și cum ai fi pentru mine doar unul din Rafailii lumii.

Dar nu te dezaprob și nu i-aș dezaproba nici pe ceilalți, chiar dacă ar fi oaste și biserică, iar nu singurateci. Nu vă dezaprob, chiar dacă m-aș teme ca trăiți într-o lume gata făcută – și care nu mai are ce face.

Pentru că aveți ce face. Aveți, tocmai pe linia cunoașterii. Ființa Domnului n-o puteți cunoaște și n-au cunoscut-o nici marii Părinți. Ființa lucrurilor încearcă s-o cunoască știința. Ființa ca ființă este de vreo 2500 de ani lotul gândirii filosofice. Ființa istorică, la rândul ei, o caută iarăși alții (ai citit vreuna din admirabilele cărți ale lui Mircea Eliade?).

Vouă vă e dată ființa omului. E datoria voastră să spuneți despre om ceva mai adânc și mai adevărat decât pot spune sîrmana psihologie, sau biata antropologie și biata istorie. Se legaseră nădejdi de științele acestea, dar nici una din ele n-a putut arunca în om sondele pe care le-a aruncat teologia, cândva.

Veți consimți voi să vedeți în teologie o știință a omului? Veți înțelege să faceți din comunitățile voastre de dragoste comunități de cunoaștere? Veți consimți să nu spuneți nu unei lumi care urcă, sau să spuneți, ca vechii greci, un nu care sa fie mai slab decât da?

Eu nu am a-ți da lecții. Spre capătul vieții, văd că nu știu mai nimic. Dar când mă uit îndărăt, văd că e ceva sigur până și într-o viață ca a mea: e bucuria. N-am avut dreptate decât atunci când m-am bucurat. Omul e ființa care jubilează. Omul a făcut bucuria, și a văzut că era bună.

Dar nu te poți bucura cu adevărat dacă nu ai cunoaștere, dacă nu ai deschidere în lumină, dacă oamenii suferă, dacă sunt strâmbătăți în jurul tău, dacă sunt adevăruri neștiute în jurul tău, dacă nu vibrezi de toată bogăția lumii tale, dacă nu te desfeți cu joaca asta extraordinară a umanității din veacul nostru cu fluizii electrici și cu undele – dacă nu știi tot și nu iubești tot.
Îmi vine atunci în minte că, dincolo de iubire și cunoaștere, ba cu ele cu tot, exista o ordo gaudii. Și-ți spun numai: bucură-te și fă ce vrei !” (Sursa: sfantulmunteathos)

[adam000]

Tocmai am terminat de citit cartea "Celalalt Noica", cumparata de la manastirea Lupsa, chiar dupa conferinta parintelui. Este o carte de-a dreptul extraordinara, scrisa intr-un limbaj simplu, usor de citit, insa pe cat de simplu pe atat de profund, chiar de catre parintele Rafail Noica. Atat de mult mi-a placut aceasta carte, incat, daca as fi avut la dispozitie timpul si energia necesara, as fi copiat aici fragmente din aceasta carte, cu toata bucuria de a impartasi ceva nespus si uimitor de pretios catre cei ce apreciaza si gusta cu bucurie, ca sa va imbogatiti si voi. Ca pentru mine aceasta carte a fost o adevarata piatra pretioasa gasita din intimplare (pt ca stiam ca se editase acum foarte multi ani si ca s-a epuizat si nu imi mai inchipuiam, nici nu mai speram, sa o mai gasesc).
Cred ca orice om care doreste sa afle despre o abordare sincera, directa a dorintei/cautarii de a-l gasi pe Dumnezeu, i-ar prinde la fix sa citeasca aceasta carte!
Informatii si sfaturi scurte, directe, la obiect si foarte simplu de aplicat de fiecare dintre noi in mod practic in viata noastra obisnuita, asa agitata, departata de Dumnezeu cum este de obicei (chiar credinciosi fiind), numai sa ne dorim sincer sa il cautam pe Dumnezeu. Doar sa fim sinceri si simpli cu noi insine si cu Dumnezeu.
Explica cum ar trebui sa te raportezi la duhovnic, cum rugaciunea simpla si sincera naste duhovnicul tau, explica atat de multe lucruri practice si din viata noastra de zi cu zi. Nu o teorie, nu o poveste idealizata, nu o promisiune abstracta de viitor, nu sfaturi filozofice, nimic fortat, nimic impus, ci totul simplu si direct, de la inima la inima, care se muleaza perfect pe firea si pe firescul omului fara sa-l constranga sau sa il forteze in vreun fel. Cu adevarat, asa cum spunea parintele Rafail Noica, "ortodoxia nu convinge, ci seduce" - asa si cartea lui, Celalat Noica, nu convinge, ci seduce; asa cum spunea parintele Noica, cum "ortodoxia este chiar firea omului", asa si cartea lui, este scrisa intr-o maniera atat de fireasca, naturala incat te face sa descoperi firea ta in ortodoxie.
Merita citita!

Iar la conferinta a fost lansata o noua carte, numita: S-a dus sa-L vada precum este" pe care abea astept sa am timpul sa o citesc, pentru ca am inceput deja sa gust primele pagini si mi se pare o nestemata uriasa si ea.

[Ekaterina]

Stiam de aceasta carte dar nu am reusit sa o cumpar. Dupa ce am citit ceea ce ai scris, este pe lista mea de prioritati :-) Parintele Rafail Noica ara acest dar de a trimite cuvantul in inima omului, de cate ori l-am ascultat sau am citit ceva scris de Parintele, mi-a fost de mare folos. Ma bucur ca a fost lansata o noua carte si prin intermediul postarii tale am aflat si noi de ea, avem nevoie de astfel de carti.